A fost dragoste la prima vedere și fără cale de întoarcere când l-am descoperit pe Alan Moore – scriitor, magician și anarhist. Ar fi putut să nu fie nimic din toate astea și să rămână conțopist sau să spele toată viața podelele tăbăcăriei din orășelul englez Northampton, unde-a ajuns după ce-a fost dat afară din școală. Doar că, din fericire, într-o zi și-a ascultat vocea aia interioară pisăloagă, care i-a zis că mai bine se-apucă să-și scrie și să-și deseneze singur poveștile care-i pluteau prin cap. Dacă n-ar fi ascultat-o, lumea benzilor desenate de azi ar fi fost mult mai săracă. N-ar fi avut nici V for Vendetta (creată împreună cu ilustratorul David Lloyd), nici Watchmen (creată împreună cu ilustratorul Dave Gibbons), și nici toate comicsurile pe care cărțile-astea două le-au influențat decisiv. Poate nici Neil Gaiman n-ar fi scris American Gods sau Sandman.
La 31 de ani de la publicare, Watchmen apare pentru prima oară în România, la Editura ART, unde, în colecția Grafic, a mai fost tradusă și V de la Vendetta. Un decalaj „măricel”, dat fiind că-i vorba de o carte care a schimbat istoria genului ei, într-o vreme când prin părțile astea de lume abia dacă puneai mâna, cine știe cum, pe vreun Rahan sau vreun Pif. Și deși decalajul ăsta spune multe despre soarta benzii desenate în România, apariția ei e absolut necesară oriunde se construiește, de la zero, o colecție de BD-uri clasice. De ce-i așa o mare scofală Watchmen?
Când am citit-o – recunosc, după filmul din 2009, adaptat după carte, în ciuda rezervelor lui Alan Moore -, a fost pentru prima oară când am dat peste eroi care nu aveau doar zile nasoale, ci și vieți nasoale. Nu mai erau tipii ăia costumați, mereu în formă, cu freze impecabile, fără nicio îndoială că ceea ce fac e bine și fără niciun fel de criză existențială. Cei pe care Moore i-a adus în mitologia supereroilor au defecte, traume, probleme, o tonă de dileme și multe nuanțe. În Watchmen, a cărui acțiune se petrece într-un timp foarte asemănător anilor ’80, când Războiul Rece și amenințarea nucleară pândesc lumea, cei mai mulți supereroi s-au retras din schemă, după adoptarea unei legi care le-a interzis să acționeze. Doar vreo doi mai lucrează cu statul – cum e cazul lui Doctor Manhattan, angajat la armată, singurul, de altfel, cu puteri supraumane -, iar cel care și-a făcut un business prosper a devenit villain. În alte benzi desenate, (super)eroii sunt din clasa muncitoare, iar singurul supererou din Watchmen care-a rămas ilegalist e Rorschach, un tip cu un trecut ferfeniță, dintr-o familie defavorizată.
Dincolo de supereroii ăștia creați nu doar cu empatie, ci și cu multă ironie, Moore construiește o lume întunecată și cinică dintr-un material în care se întâlnesc realitatea istorică și scenariile fantastice, cu deplasări pe Marte și conspirații savante. În intrigile demente, își fac loc viziunile politice ale lui Moore și dedesubturi de critică socială, alimentate de viața lui în Northampton și de experiența americană. „Cele mai multe distopii nu sunt despre viitor, ci despre vremurile în care au fost scrise,” spune Moore. „(…) Cred că, dacă e să fi oferit ceva, Watchmen a oferit un mod nou de a percepe lumea din jur, interacțiunile și relațiile oamenilor care fac parte din ea.” Apoi, în aceeași țesătură densă, pe care artistul Dave Gibbons o transformă într-o compoziție vizuală/narativă desăvârșită, găsești simboluri și sincronicități, aluzii literare și indicii pe care să le descoperi la fiecare nouă lectură. Fiindcă, spune Moore, Watchmen a fost gândită să se dezvăluie în trei-patru citiri.
În anii '80, la vremea publicării ei, cartea asta a generat o revoluție în benzile desenate. Împreună cu alte câteva titluri, cum ar fi Maus de Art Spiegelman sau The Dark Knight Returns de Frank Miller, e considerată unul dintre cele mai puternice romane grafice (deși Alan Moore e foarte reticent față de termenul ăsta - roman grafic -, despre care crede c-ar fi mai mult o găselniță de marketing). Revista TIME a inclus Watchmen în topul celor mai bune romane din lume, de la 1923 încoace, alături de cărți ale unor scriitori ca Orwell, Philip Roth (RIP), Vonnegut sau Jonathan Franzen. Până vă faceți timp să (re)citiți - recviemul ăsta pentru supereroii clasici, vă propunem să citiți mai jos o parte din capitolul despre Rorschach. (Andra Matzal)
