Proaspăt adăugat pe Netflix, Kajillionaire (2020) este cea mai recentă ispravă a Mirandei July, o nouă incursiune în lumea excentricilor care își caută zadarnic, dar neabătut un acasă.
La fel ca Me and You and Everyone We Know, hitul care a propulsat-o spre recunoaștere în 2005, Kajillionaire e un fel de concentrat al acestei fâșii indie din care Miranda July și-a făcut teren de joacă. Ea a preluat unul dintre datele de bază ale genului (recursul la ciudați atașanți) și a rafinat giumbușlucul conform căruia materialul cel mai derizoriu cu putință (discuții la limita absurdului prin interioare generice) se putea lesne transforma în rampă către un fel de esență tare a omenirii. Așa se face că, din gag în gag, Kajillionaire devine un film despre tot – de la familie la strâmtorare materială, ba chiar și la iubire –, îmbrăcat în ambalajul festiv și plin de paiete al nimicului. Filmul nu avansează nicăieri – dar este capabil să pună în slujba acestui pas bătut pe loc cea mai complexă gândire.
Această nuanță a dezinvolturii are un resort simplu: transformarea umanității comune în aluat de superstaruri reperabile în spatele blocului. Găsim aici ideea arhicunoscută că în miezul fiecăruia din noi se află un suflet care merită toți banii – și că societatea, familia și alte obstacole „bine intenționate” ne împiedică să ajungem la el. Povestea sună oarecum heirupisto-neoliberal (dar și – în epoca influencerilor, cât se poate de actual), și e drept că, până la final, Kajillionaire își va fi trădat superbia în favoarea unei morale care se simte parcă prea cheesy pentru acest film din cale afară de sofisticat. Dar până să ajungem acolo e cale lungă – și filmul are grijă să construiască impresia unui carusel care să ne lase cu logica narativă vraiște.
Tocmai asta e interesant: Kajillionaire e un film de o inerție vertiginoasă. Atât de puține lucruri mari se întâmplă aici, încât imprevizibilul modest al narațiunii se transformă într-o chestie imposibil de ignorat. În film vedem o familie – tată-mamă-fiică trecută de adolescență – care se chinuie (vorba vine: cu toții par blazați până la ultima celulă) să trăiască din matrapazlâcuri mai mult sau mai puțin lipsite de consecință: fură niște colete de la poștă, se înscriu la tombole fără valoare, amână să plătească chiria și tot așa. Până când întâlnesc o tânără dispusă să le facă jocul, dacă nu cumva să îl ducă la nivelul superior. S-ar putea crede că filmul o va apuca, în acest punct, pe calea unui bulgăre de zăpadă care să înghită familia într-un crescendo al escrocheriei. Însă Miranda July are în vedere altceva: un studiu asupra felului în care, cu voioșia sa insuportabilă, această tânără se insinuează pe sub pielea protectivă de cinism a celor trei și îi face să explodeze.
Nu vreo Teoremă pasoliniană, să fim convinși, dar nici departe. Miranda July nu lucrează cu alegorii – universul său e mai curând o versiune infernal de placidă a lumii noastre –, dar se preocupă, totuși, de acțiunea invizibilă prin care, cine știe cum, lucrurile încep să o ia la vale. De fapt, Kajillionaire dă senzația unui lanț de evenimente aproape aleatorii ce izbutesc totuși să se coaguleze într-un soi de demonstrație fără cap și fără coadă – o demonstrație despre (eventual și pentru) cei străluminați. Această nou-venită, cu normalitatea ei enervantă, face presiune asupra trio-ului de excentrici: îi confruntă în moduri subtile atât afectiv, cât și economic. Fetei introvertite cu voce baritonală (Evan Rachel Wood) îi arată ce înseamnă prețuirea. Părinților le arată ce înseamnă să fie părinți: cei doi sfârșesc prin a-i cumpăra fiicei câte un cadou pentru fiecare aniversare, sperând ca astfel să recupereze timpul pierdut, dar asta nu e tot. A divulga urmarea, însă, ar însemna să distrug arta prin care Miranda July face din film un mecanism al deturnării programatice a deznodământului. Aidoma viziunii regizorale, personajele filmelor sale nu sunt niciodată acolo unde le aștepți.
Cum arată Los Angeles-ul prin care umblă personajele acestea? Ca un oraș din care viața însăși s-a retras, fără ca asta să aducă cu o apocalipsă sau un pariu stilistic experimental. July filmează L. A.-ul cu privirea unui non-american: amintește, bunăoară, de filmele plutitoare ale lui Quentin Dupieux, mai curând interesate de imanență decât de realități obiective. Există o forță în această încarnare fluidă. Într-un cadru frumos, cei trei strâng în găleți perdeaua roz de spumă care se prelinge – cu o curgere hipnotică demnă de Barton Fink – pe pereții clădirii de birouri abandonate în care locuiesc. Dar, în general, acest cinema e mult mai tranzitiv decât atât. Ilustrativ poate fi chiar momentul în care fiica merge într-un magazin în urma unui mare cutremur și, de euforie, vrea să cumpere pungi de crănțănele și alte articole – apoi realizează că nu are bani și iese liniștită afară. Un moment care nu a servit la mare lucru, dar nici nu a lăsat un crater în interiorul plot-ului. Și asta fiindcă însuși plot-ul cultivă o stranietate controlată, complexă fără a fi căznită, care se vede însărcinată cu comunicarea unor adevăruri fundamentale, care au nevoie de câte un detur pentru a ajunge drept la țintă.
