Warhaus e proiectul solo al lui Maarten Devoldere, cunoscut publicului ca lider, împreună cu Jinte Deprez, al trupei belgiene de indie pop&rock Balthazar. După zece ani de concerte și albume, Maarten s-a decis să încerce ceva nou, lansând împreună cu prietena lui, Sylvie Kreusch, single-ul „The Good Lie” (2016). Amestecul de inocență, senzualitate și o detașare naturală au făcut din Warhaus o nouă senzație a scenei indie din Europa. După două albume (We Fucked A Flame Into Being și Warhaus) și un telefon dat managerului lui cu rugămintea de a cânta în clubul Control (pe care-l văzuse vara trecută, în vizită la un prieten din București), Maarten a ajuns pe 11 mai în Control. Înainte de concertul sold out, unde sute de oameni au cântat la unison „we’re a beautiful mess, time after time”, fascinați de energia și aura de dandy a artistului, am stat de vorbă pe terasa clubului despre cum e să înregistrezi un album pe o barcă, să fugi în Kârgâzstan, să te compare lumea cu Leonard Cohen și să scrii cântece despre tipi cam distruși și tipe puternice.
Ești de mulți ani în trupa belgiană Balthazar și de doi ani ai proiectul tău solo, Warhaus. Ce s-a schimbat în timpul ăsta?
Dacă pornești un proiect nou, ai ocazia să lucrezi cu alți oameni. Balthazar a fost, de fapt, un grup de prieteni, ne știm din liceu, așa că atunci când înregistrez un album cu Balthazar, știu dinainte cine o să cânte la bas, de exemplu. Cu Warhaus e altfel. Am făcut un album produs de Jasper [Maekelberg], cu Sylvie [Kreusch] la voce, și a fost o dinamică diferită. Într-un proiect solo, poți explora alte lucruri decât cu o trupă și poți crea o lume personală, de la început până la final.
Ai zice că ai mai multă libertate acum?
Sună de parcă Bathazar ar fi un compromis, dar nu-l simt așa. Balthazar e o parte importantă din viața mea, cântăm împreună de mult, dar am încercat să păstrăm mereu lucrurile interesante pentru toți. Cu proiectele solo, îți reamintești cât de fantastic de talentați sunt ceilalți, cum e Jinte [Deprez – membru Balthazar], de pildă, acum J. Bernardt. După zece ani împreună pe scenă, începi să uiți asta. Acum lucrăm la un nou album Balthazar și suntem nerăbdători. E bine să mai variezi din când în când, altfel am deveni monotoni.
În minidocumentarul „I’m Not Him”, regizat de Wouter Bouvijn, sunt imagini cu tine locuind pe o barcă, încercând diferite instrumente și voci pentru primul album. Pentru al doilea, ai plecat în munți în Kârgâzstan. De ce alegi locurile astea și de ce tocmai Kârgâzstan?
Nu prea văd în asta o alegere, ci mai degrabă coincidență. Cu barcă, povestea e simplă: proprietarul e un prieten de-al meu care a plecat jumătate de an în Brazilia și l-am rugat s-o folosesc. Puteam la fel de bine să plec la o mânăstire. Voiam un loc liniștit, unde să fug de tentații, chestii din astea... la fel și în Kârgâzstan. Am întrebat un prieten fotograf care se duce până la capătul lumii ca să facă poze unde pot găsi un loc în care să scap de zona mea de confort.
Și cum ai compus acolo?
Am avut un laptop și o chitară, nu am folosit alte instrumente. Eram la fermă, în munți. Mă simțeam că un puști răsfățat din lumea occidentală. Acolo erau copii care trăiau complet izolați, nu văzuseră în viață lor un tip alb ca mine. Sau vreun laptop. Nu vorbeam deloc engleză, așa că trebuia să vorbim prin semne (râde). Am stat o lună acolo.
Cânți despre despre dragoste, dorință și pierderea controlului. E un amestec de furie și grație, ca în scrierile romanticilor sau, mai nou, ca în muzica anilor '60: Rolling Stones, Lou Reed, Serge Gainsbourg. Te consideri romantic?
Da, cred că da. [Pauză]. Mai degrabă un ticălos romantic. Știu că sunt lacom…vreau să iau tot ce pot din dragoste, din viață... Cred că e o trăsătură stupidă, dar e una romantică. A, și îmi place mult urâțenia.
Ca Baudelaire.
Da, cam așa ceva.
În interviuri sau cronici ești mereu comparat cu Leonard Cohen sau Bob Dylan. Te deranjează?
Nu. În comparație cu ei, mă simt foarte mic. Serge Gainsbourg, Leonard Cohen, Bob Dylan, Lou Reed sunt eroii mei și m-au influențat enorm. Dar industria așa funcționează, e mai ușor să compari, mai ales când flirtezi, ca mine, cu genul asta de muzică deja clasică. Probabil că... sunt un dinozaur (râde). Mă simt umil în comparație cu oamenii ăștia. Știu că nu voi fi niciodată un Cohen mai bun decât e Leonard Cohen. Încerc doar să fiu Maarten Devoldore.
În clipurile tale se dansează mult, fie în baruri, fie pe stradă, ca în clipul de la „Mad World”. Dansezi la fel de mult și în viață privată?
Nu, nu sunt deloc un dansator. Tipii care nu știu să danseze, dar totuși insistă, au un oarecare farmec. Cum e Nick Cave. E carismatic pentru că i se rupe-n paișpe, dar dacă te uiți atent la el, nu e cine știe ce dansator. Am fost mereu timid la partea asta, așa că încerc să mă mișc și să-mi înving frica. Sylvia, în schimb, e o dansatoare excelentă, cu un stil foarte special și pentru mine e o inspirație să o văd cum dansează, cum se mișcă. Am spus odată într-un interviu că, dacă aș putea să compun un cântec în care să prind frumusețea dansului ei, atunci mă retrag din activitate. Probabil tocmai am spus un lucru romantic (râde).
Și cum a fost în Spania, pentru clipul de la „Mad World”?
Cântecul e despre tâmpeniile pe care le fac oamenii ca să și-o tragă. Iar Magaluff e locul perfect, o insulă cu multe petreceri, cu mulți englezi și germani care vin să se îmbete și să se simtă bine și să și-o tragă. Nu prea aveam idei, nu aveam de gând să dansez, dar aveam ritmul ăsta de cântec-pe-care-ții-ritmul (fredonează ușor, pocnind din degete), așa că lumea a început să danseze. Au fost 84 de duble și evident că 83 au fost de nefolosit, făceam toți tot felul de figuri, un tip mi-a dat un pumn în față... (râde) Dar o dublă a fost chiar drăguță. A fost un pariu, de fapt, ce-o să iasă, dacă o să iasă, dar asta e și frumusețea în toată povestea, oamenii ăia erau acolo, se simțeau bine, nici un actor n-ar fi putut fi ca ei.
În cântecele tale, tipii sînt în general mai vulnerabili decât tipele și fac tot felul de prostii, plus că-s un pic distruși. De ce?
În general, nu cred că e adevărat, dar, da, tipele despre care scriu sunt puternice și misterioase. Cred că e felul meu de-a le aduce un omagiu. Știu că sună fals, dar în trecut chiar am fost nesimțit cu unele dintre ele, în câteva piese.
Tipii pierd controlul, în timp ce ele par că au un fel de putere morală.
Da, așa e. Probabil că-s genul căruia îi place să se facă de râs. Pot să-ți dau un exemplu: tipele care lucrează într-un bar sunt în general foarte sexy și toți bețivii vor să le impresioneze și ele au atitudinea aia de „hai, dispari”. Mă simt atras de ele și cam despre asta îmi vine să cânt.
Sylvie în clipurile tale are ceva din genul femeilor din filmele lui David Lynch.
Da, știu ce zici. În realitate, ea are o voce care sună naiv, ca de copil, iar eu cu vocea mea gravă vreau să par ăla înțelept. Dar dacă citești versurile cu atenție, devine clar că sunt complet pierdut și stau la mila propriilor sentimente. Ca în Lolita lui Nabokov, când tipul o răpește pe fată, dar, pentru că e atât de îndrăgostit, își pierde luciditatea și ea începe să preia controlul. Mă joc mult cu senzația asta. Nu-mi plac femeile arogante, îmi plac fetele care nu sunt conștiente de propria lor putere. Sylvie e o fată dulce, dar are, fără să știe, un ceva al ei pe care-l venerez.
Muzica din Belgia e influențată de alte culturi: franceză, engleză, americană. Care sunt influențele tale?
Exact asta e. Suntem o țară mică, liberală, fondată ca un compromis dintre Germania și Franța, așa că nu prea avem treabă cu șovinismul și suntem deschiși față de alte culturi. Dacă m-aș fi născut în Anglia, probabil aș fi cântat brit pop, iar în Franța șansonete. Dar în Belgia nu avem un stil specific, ci o atitudine. Amestecăm totul și vedem ce iese.
Tu ce stil ai? Cauți mereu noi sonorități folosind instrumente acustice rare, trompete, tobe, marimbă, inventând ritmuri noi. Câteodată sună ca o formație de jazz.
Cauți, de fapt, o atmosferă și ăsta e motivul pentru care alegi anumite instrumente. Majoritatea influențelor sunt niște coincidențe. Acum doi ani, mi-am cumpărat trei tobe africane de la un târg de vechituri de lângă casă și le-am ținut prin studio. Le-am folosit puțin pe „Wanda”, pe primul album, dup-aia ceva mai mult pe al doilea. Cred în coincidențe, nu e ca și cum ai avea mereu un plan. Altădată, eram în turneu în State cu Balthazar și într-un magazin second-hand aveau o trompetă vai de capul ei la douăzeci de dolari. Am învățat câteva note la ea și ăsta e motivul pentru care auzi trompete pe album. Dacă aș fi găsit o vioară, aș fi cântat la vioară. Îmi place să dau întâmplător peste lucruri și să-mi dau seama ce-aș putea face cu ele. Cum să le folosesc ca să-mi adâncesc universul muzical. Nu contează instrumentul, ci mai degrabă cum îl foloseșți. Oricum, nu sunt foarte priceput.
E mai ușor să lucrezi cu persoane apropiate? Mă refer la Sylvie Kreutsch, Wouter Bouvijn și ceilalți?
N-aș zice că lucrez cu Sylvie, ea e muza mea. Câteodată compun pentru ea și în final cântă unele părți din piese. Dar nu le scrie, are propriul ei proiect acum. [pauză]. Nu vreau să merg în turnee cu ea, și tocmai ăsta e motivul: nu vreau să lucrez cu ea. Relația noastră e prea sacră ca s-o transform într-una de biznis. Și vreau să-i păstrez magia intactă. Cu Jasper și ceilalți sunt prieten bun, altfel nu văd de ce am cânta împreună. Dacă nu ne-am înțelege, ne-am concedia. (râde) În orice trupă, oamenii devin apropiați unii de alții.
Ce-ți place și ce nu-ți place în turnee?
Nu-mi place să zbor, nu-mi plac aeroporturile. Dar faptul că nu stau niciodată locului, ca o trupă de circ, ca și cum aș fugi de ceva, îmi place mult de tot. E un sentiment plăcut, relaxant. Când sunt cu lunile acasă, în Gent, devin agitat și ajung să mă urc pe pereți. În turnee sunt mai echilibrat, mai fericit.
Ai multe referințe literare în cântecele tale: Nabokov, D.H. Lawrence, Bret Easton Ellis etc. Dar ai spus n-ai mai citit cât ai înregistrat albumul nou. Te-ai reapucat?
Nu, nu știu exact care-i cauza. Cred că am devenit prea leneș ca să mai citesc.
Nu ți-e dor de citit?
Ba da. Tuturor ne e dor de ceva. Mă gândesc să mă retrag undeva, într-o pădure… Poate atunci. Dar în același timp, e chiar ok. Știu că e teribilism, dar am zis: La naiba cu cititul pentru câțiva ani! E eliberator. Când eram mai tânăr, citeam sute de cărți, doar că să demonstrez ceva. Să aflu niște răspunsuri. Dar în loc de răspunsuri, adunam întrebări. N-am prea mare idee despre cine sunt și mi se întâmplă să mă regăsesc uneori în vocea unui scriitor. Sunt foarte influențat de ce citesc și nu e tocmai bine. Simt că aparțin unui cult, în care scriitorul îți dictează cum să trăiești, și cum nici n-am o personalitate prea puternică, tind să mă iau după guru (râde)... Poate de asta n-am mai citit.
Dacă vezi un film sau o piesă de teatru, ți se întâmplă să recunoști același fel de a vorbi despre iubire ca în cântecele tale?
(se gândește mult) Ar fi „Cui i-e frică de Virgină Woolf?”. Sunt alea două cupluri și crezi că unul e distrus, iar altul perfect, dar descoperi că nu e chiar așa... E romantic într-un mod destul de fucked up.
Și în muzică?
Îmi plac evergreen-urile. Cred că de asta continuu să fac muzică cu acorduri pop, cu versuri, cu refren. Mi-ar plăcea că piesele mele să fie difuzate într-o bar jegos, cu tipi la păcănele, cu tipi care beau la bar... Mi-e frică să fac muzică pentru elite, ceea ce probabil se întâmplă, Control e un loc de hipsteri, totuși (râde). Cred că pe ultimul album, „Fall în Love Wiith Me”, „No Such High”, „Everybody”, „Love’s a Stranger” au refrene de evergreen-uri. Sunt atras de un anumit tip de kitsch. La Cohen îmi plac anii '80, prefer „I’m You Man” în loc de „Avalanche”.
Gândește-te la Bob Dylan. A început ca un tip super talentat, acest Mozart al versurilor, voia mereu să demonstreze ceva. Dar odată cu vârsta, a compus piese ca „Sweetheart Like You”, super romantice și ușurele, și în ele se simt personalitatea și talentului celui care cântă, iar pentru mine e mult mai interesant decât tinerelul ăla care voia să arate lumii ce mare talent e el. Nu spun că pot face asta, dar acolo aș vrea să mă îndrept. De la Nick Cave îmi place mult mai mult „Into My Arms” decât The Birthday Party. Îmi place mai mult Lou Reed cu „Perfect Day” decât The Velvet Underground.
La filme, de pildă Lynch, Blue Velvet e preferatul meu de la el. Nu-mi plac Lost Highway sau Mulholland Drive. Sunt prea spaced out pentru mine… În Blue Velvet, se joacă mult cu kitch-ul, cu clișeele.
Deci îți place kitch-ul atunci când faci ceva nou din el, nu?
Da. Nu mă interesează să fac muzică pentru muzee, doar piese frumoase. Cred că toată lumea încearcă să găsească frumusețea în ceva.
Când te simți mai confortabil, când compui, în studio, în turnee?
Chestia cu scrisul e că o singură zi din 14 compui ceva care chiar merită, iar în restul de 13 scoți numai prostii. Și în alea 13 zile, te culci seara și zici că nu ești bun de nimic, dar dacă ai o zi bună și reușești să scrii, atunci e cea mai minunată senzație din lume.
La ce te gândești când intri prima dată pe o scenă?
Încerc să nu mă gândesc prea mult. Din experiența mea, turneele sunt obositoare, ai multe nopți nedormite și cel mai ușor de intrat pe scenă e să intri direct în muzică. Cred că de asta bem atâta (râde). Dacă sunt complet treaz, mă trezesc gândindu-mă la ce-o să scriu mâine, unde îmi sunt cheile de la mașină, dacă am portofelul la mine. Cred că cele mai bune concerte sunt alea în care nu mă gândesc la nimic. Doar la cântec.
Ai declarat într-un interviu că o suni pe mama ta în fiecare zi atunci când ești în turneu. Ai sunat-o astăzi?
Nu. Aia a fost o mare prostie (râde). Am fost într-o duminică la un grătar cu ai mei și maică-mea, care citește toate interviurile cu mine, m-a luat cu „ce naiba, Marteen, tu nu mă suni niciodată!”. Și eu: „Da mama, știu...” Dar cred că îmi place să vorbesc despre ea, e felul meu de o saluta din turneu. Știu că o să traducă și interviul ăsta cu google translate, așa că: „Hi, mom, I miss you!”
Mulțumiri către One Day, pentru intermedierea interviului. Ne vedem la toamnă, cu Son Lux ;)
