Walter Robinson e cunoscut în primul rând ca jurnalistul care a coordonat echipa Spotlight de la The Boston Globe în investigația despre preoții catolici pedofili din Massachusetts. A fost o investigație amplă, premiată cu Pulitzer pentru Public Service în 2003, și care a stat la baza filmului Spotlight (recompensat cu Oscar pentru cel mai bun film), în care Michael Keaton joacă rolul lui Robinson. Dar cariera lui Walter Robinson nu se rezumă doar la această investigație. Veteran al războiului din Vietnam, Robinson a predat jurnalism la Northeastern University și a călătorit în 48 de state americane & în peste 30 de țări ca reporter, a fost șeful biroului The Boston Globe din Orientul Mijlociu (în timpul Războiului din Golf), a scris despre patru campanii electorale și a publicat investigații despre mari cazuri de corupție.
L-am cunoscut zilele trecute în București, unde a venit la invitația Fundației Friends for Friends pentru a participa la Gala Superscrieri#11. Într-un fel, pot să zic că Walter Robinson era exact cum mi-l imaginam: un om cu picioarele pe pâmânt, plin de energie, amuzant și, nu în ultimul rând, curios. Curios să întâlnească oameni & să afle mai multe despre România și despre jurnalismul de aici (inclusiv despre investigațiile care vizează Biserica Ortodoxă). Lucru care s-a văzut și în discursul ținut de el la Gala Premiilor Superscrieri, în care a vorbit, printre altele, despre nevoia de solidaritate între jurnaliști din întreaga lume și despre faptul că are multe de învățat de la ziariștii din România. „Mă simt inspirat de ce faceți voi aici”, a spus el, referindu-se la riscurile pe care și le asumă jurnaliștii din această parte de lume, care sunt mai expuși în fața celor aflați la putere (spre deosebire de cei din SUA). A dat și exemplul Emiliei Șercan, căreia i-a mulțumit de pe scenă spunându-i: „ești eroina mea”.
Walter Robinson a fost angajat ca tânăr reporter la The Boston Globe în 1972, exact în urmă cu 50 de ani. Cariera lui a început odată cu apariția jurnalismului de investigație în SUA. Au trecut cinci decenii de atunci, iar el se ține în continuare de principiile care l-au ghidat întreaga viață, printre care cel mai important este scepticismul în fața guvernanților. „Să-i pui pe cei de la conducere în poziții inconfortabile și să nu crezi tot ce-ți zic”, zice Robinson. „Mai important e să afli ce nu ți se spune. Trebuie să rămânem la fel de sceptici chiar și în fața instituțiilor de cultură și a celor despre care se spune că fac doar bine în lume.”
Nu mă consideram un reporter de investigație, dar tehnicile folosite de mine la început erau cam tot alea. De aceea le și spun studenților mei: orice reporter bun e un reporter de investigații. Și le mai zic ceva: orice reporter ar trebui să fie sceptic când guvernul spune că a făcut o treabă bună.
Când ați știut că vreți să fiți jurnalist?
Sunt mai multe feluri prin care aș putea răspunde. Cu o glumă, de exemplu. Pot să spun că m-am făcut jurnalist fiindcă eram foarte slab la științe și la matematică. Doar că pe urmă, odată ce am devenit jurnalist, mi-am dat seama că aproape fiecare articol necesită cifre.
Vă referiți la jurnalismul de investigație?
Cam în orice tip de jurnalism. Majoritatea subiectelor au semnul dolarului în ele, nu? Ce aș mai spune e că am devenit jurnalist fiindcă — încă de la nouă ani — eram interesat de știri. Am crescut într-o casă unde ambii părinți erau foarte implicați în politică și vorbeau mereu la cină despre ce se întâmpla în lume.
Și ați lucrat și ca vânzător de ziare pe bicicletă, nu?
Da, distribuiam oamenilor ziare la 5 dimineața, chiar și în diminețile de iarnă. Aveam nouă-zece ani. Și mă simțeam cumva special: știam că în orășelul meu eram primul care citește știrile. Pentru că în loc să le pun imediat pe bicicletă și să le distribui, stăteam acolo pe bordură și citeam ziarele. Și pe traseul meu erau doi jurnaliști faimoși din Boston, iar unul dintre ei a devenit mai târziu șeful meu la The Globe. Și chiar i-am spus mai târziu că-i duceam ziarul când eram mic și că se zgârcea la bacșișuri. (Râde) A fost deci ceva natural că am ales să studiez jurnalismul mai târziu.
V-ați angajat la The Boston Globe imediat după ce ați absolvit la Northeastern?
Nu, e puțin mai complicat. Eram un student slab și aveam note foarte proaste, așa că mi-am întrerupt studiile după primii doi ani de facultate. M-am dus în armată, unde am stat trei ani, timp în care am devenit ofițer. Primii doi ani în Hawaii, iar apoi un an în Vietnam, unde tocmai începuse războiul. Și pe urmă m-am întors la Northeastern și aproape imediat am primit și un job la The Boston Globe. Eram student și în paralel lucram ca ziarist. Am câștigat primul meu premiu pentru o investigație când încă eram student.
Despre ce era vorba?
Despre jocurile ilegale din Boston, în spatele cărora se afla Mafia. A fost un reportaj sub acoperire: eu și un fotograf intram în anumite baruri la amiază și pariam pe curse de cai. Și am descoperit că polițiștii intrau și ieșeau din locurile astea. Așa că a devenit o poveste și mai mare despre corupția din poliție. Și beam Budweiser la amiază, ceea ce nu fac de obicei.
Cum a luat naștere echipa Spotlight?
Era un reporter de la The Globe care se dusese într-un fel de schimb de experiență în Londra, la Sunday Times. Ei erau pionierii reportajului de investigație, care încă nu apăruse în SUA. Și când s-a întors, i-a spus editorului de la The Globe de atunci că ar trebui să avem o echipă ca la Sunday Times. Așa că The Globe a înființat prima echipă în anii ‘70. Prima și cea mai durabilă din țară.
De ce credeți că a durat atât de mult până să apară jurnalismul de investigație?
Pentru că mulți erau reticenți. Nu prea le surâdea ideea de a lua patru reporteri și a-i lăsa singuri să lucreze în secret. Plus că ai nevoie de mult timp și de bani. Pe de altă parte, dacă ne gândim la istoria de 150 de ani a unei publicații ca The Boston Globe, o să vedem că multă vreme s-a făcut și jurnalism de proastă calitate. A exista și acea epocă în care erau angajați reporteri care abia de reușiseră să termine liceul și care nu știau să scrie o frază în engleză. Abia în anii 70 jurnalismul serios s-a înrădăcinat în marile orașe, la fel și jurnalismul de investigație. Și apoi, bineînțeles, a venit Watergate.
În ce fel a schimbat fața jurnalismului momentul Watergate?
Eu eram deja în domeniu, dar mulți s-au apucat de jurnalism după Watergate. Și nu știu dacă pot spune asta fără să pară că mă laud, dar mulți dintre studenții mei ani au devenit interesați de jurnalism datorită filmului Spotlight. Cred că la fel a fost și cu All the President’s Men.
Era clar de la început că vreți să faceți jurnalism de investigație?
Nu. Când ești un reporter la început, editorul îți dă subiecte mărunte. Și am învățat ceva destul de evident: atunci când editorul îți dă un subiect, el nu știe mai nimic despre acel subiect aparent banal. Și de fiecare dată mă întrebam: Ce o fi în spatele acestei povești? Ce-aș putea să aflu în plus față de alții? Spre exemplu, dacă mă duceam să scriu despre un incendiu, descopeream niște mașini ale unor companii dubioase care ajungeau acolo în același timp cu pompierii. Știau că pompierii urmau să spargă geamurile ca să bage furtunurile, așa că veneau să înlocuiască geamurile. Iar eu încercam să aflu cine sunt companiile astea, ce legături ascunse erau acolo și cum de ajungeau atât de repede. Nu mă consideram un reporter de investigație, dar tehnicile folosite de mine la început erau cam tot alea. De aceea le și spun studenților mei: orice reporter bun e un reporter de investigații. Și le mai zic ceva: orice reporter ar trebui să fie sceptic când guvernul spune că a făcut o treabă bună.
Ați scris despre multe campanii electorale de-a lungul carierei. Cum credeți că s-a schimbat peisajul politic american de la Reagan încoace?
Dacă aș fi acum un reporter aflat la început de drum, nu mi-aș dori să fiu trimis la Washington. E un mediu mult prea toxic. Dar în anii ‘80 reporterii se îngrămădeau să scrie despre ce se întâmpla la Casa Albă. Pe atunci însă oamenii discutau unii cu alții în Senat, aveau un dialog, acum doar se înjură.
Ce părere aveați despre Reagan pe atunci?
Nu pot să spun că-mi plăcea, dar îi admiram instinctele politice. Și era bun cu mulțimile. Nu era cel mai deștept politician despre care am scris. Și sunt blând când spun asta. Spre deosebire însă de Trump, Reagan era destul de deștept cât să aducă oameni inteligenți la guvernare. Și nu se temea să fie în aceeași cameră cu oameni mai deștepți decât el. Iar acum vedem că Partidul Republican s-a mutat atât de departe spre dreapta, că dacă Reagan ar trăi azi, ar fi probabil democrat. Și nu glumesc. Ideea că poți să pierzi alegerile și să pretinzi apoi că ți-au fost furate e uluitoare. Reagan n-ar fi făcut așa ceva.
Ce amintiri aveți despre experiența de corespondent de război?
Neașteptată. Șefii mei s-au gândit că, după șase ani petrecuți la Washington, perioadă în care am scris despre Casa Albă, merit un post mai „lejer”. Nu vrei să fii șeful biroului din Orientul Mijlociu? m-au întrebat ei. O să stai în Ierusalim, o să ai atât de puțin de făcut încât o să ajungi la cină acasă în fiecare seară. Plus că poți să-ți duci familia în vacanță în Istanbul sau Cairo. Dar fiica mea, care era în clasa a șaptea, mi-a spus că dacă ne ducem acolo, o să fie război. Iar eu i-am răspuns: „eh, astea sunt prostii, n-a mai fost un război din 1973”. Așa că ne-am dus în Ierusalim, iar după nici zece zile Irakul a invadat Kuweitul. Mi-am făcut bagajele și am plecat să-mi fac meseria. Problema e că e dificil să scrii despre război. Mereu a fost. În primul rând, scrii despre o țară străină. Unde durează până îți faci relații. Ca să nu mai zic că armata americană a învățat după Vietnam să nu-i lase pe reporteri să vadă ce fac. Asta fiindcă americanii de rând au ajuns să se împotrivească războiului din Vietnam în urma reportajelor din prima linie. Drept urmare, în anii ‘90, armata controla tot și îți bloca accesul. Când scrii despre război nu e doar periculos, ci și frustrant, pentru că nu reușești să afli multe.
Cum ați ajuns să faceți investigația despre preoții catolici pedofili la începutul anilor 2000?
Majoritatea investigațiilor Spotlight erau despre corupție, niciunul dintre noi nu scrisese până atunci despre biserica catolică. În plus, trebuie să spun că eu sunt catolic și așa am crescut, iar pentru noi, copii fiind, preoții erau niște dumnezei. Nici nu ne-am fi imaginat că ar putea face ceva rău. Apăruseră însă niște articole despre preotul John Geoghan, care era supectat că molesta copii, dar ele nu erau investigații. În vara lui 2001, ne-a venit un nou editor, Martin Baron, de la Miami Herald. Și cu o zi înainte, duminică, el citise un articol despre Geoghan, publicat chiar în The Globe. Autoarea articolului se întreba cum de era posibil ca Geoghan să fi făcut asta atâta vreme și biserica să nu fi știut. Articolul se încheia cu următoare concluzie: „s-ar putea să nu aflăm niciodată adevărul”. Martin Baron a citit asta și a fost extrem de surprins. Așa că a doua zi, chiar în prima lui zi de muncă ca editor, vine la ședință și întreabă: ce facem cu subiectul ăsta? Și noi toți ne uitam la el nedumeriți. Martin era cumva deranjat de ideea asta că un ziar ajunge la concluzia că adevărul n-o să fie niciodată cunoscut. „Treaba noastră e să aflăm adevărul, așa că hai să facem asta!”, a mai zis el. Și în aceeași zi, m-a chemat în biroul lui și a cerut echipei Spotlight să-l investigheze pe acest preot și să afle ce știe biserica. Recunosc că eram complet derutat. Ai un editor nou care, fără să se consulte cu alți editori mai înalți în rang ca el, vine hotărât să se ia de cea mai puternică instituție politică din statul Massachusetts. Dar era șeful cel nou, așa că nu prea aveai ce să comentezi. Faci ce spune șeful. Așa că m-am dus și le-am spus reporterilor mei ce vrea Martin. Și ei erau la fel de surprinși ca mine. Dar ne-am pus imediat pe treabă.
Și ați pornit de la zero, în condițiile în care nu aveați informații despre biserică?
Da, asta a fost și marea problemă. Tocmai de aceea ne-am hotărât de la început să stăm de vorbă cu cât mai mulți oameni care știau ceva despre abuzuri asupra copiilor. Și nu doar cele în care erau implicați preoții. Am făcut inclusiv și o listă cu avocați, iar unul dintre ei ne-a spus chiar din prima săptămână că preotul John Geoghan e doar vârful aisbergului și că erau mulți alți preoți pentru care biserica făcuse înțelegeri secrete. Erau cazuri care nu ajungeau niciodată la procese. Și când am aflat că ar putea să fie cam o duzină de preoți, m-am gândit: „Oh, Doamne, asta ar putea să fie cea mai importantă investigație din viața mea”. Cred că asta era prin august 2001. Și până în octombrie aveam o listă de 90 de preoți din Boston. Și până când am început să publicăm, în ianuarie 2002, numărul era de peste 100. În cele din urmă, am aflat că doar în Boston erau 250 de preoți.
Ce credeți că s-a schimbat din acest punct de vedere în acești 20 de ani care au trecut de la publicarea investigației?
2002 era și anul în care Internetul prindea aripi. Dacă noi am fi făcut investigația cu doi-trei ani înainte, n-am fi fost observați atât de repede. În schimb, era ceva ce făceam la Spotlight încă înainte să apară Internetul. De fiecare dată când publicam ceva, aveam și un anunț prin care îi rugam pe cititori să ne sune dacă au vreo informație pe subiectul respectiv. Sunt oameni care, când află că ești reporter la un mare ziar, au senzația că tu știi totul. Și adevărul e că noi, jurnaliștii, nu știm nimic. Știm doar ce ne spun oamenii. De aceea e atât de important să ceri ajutorul. Când am publicat primele articole despre biserica catolică, chiar în primele săptămâni, am primit emailuri și telefoane de la 300 de victime doar din arhidieceza Bostonului. Ca să nu mai zic că am primit emailuri din toată lumea, din Australia, Africa de Sud, India, unde e o populație catolică mică, și din Irlanda. Ne-au sunat reporteri și de la alte ziare care voiau să investigheze și în arhidiecezele lor. Pentru că lucrurile astea nu se întâmplau doar în Boston, nu e ceva în apa de acolo care îi face pe preoți să fie abuzatori. Și, ca să-ți răspund totuși la întrebare, știm bine că de multe ori nu se schimbă mare lucru după ce publici ceva. Dar în cazul ăsta au avut loc niște schimbări importante. Biserica încă ține ascunse multe lucruri, dar sunt țări în care părinții sunt acum mai informați și mai conștienți atunci când se gândesc la oamenii în grija cărora își lasă copiii. Sunt din ce în mai mulți oameni care fac un pas înainte și vorbesc despre abuzurile la care au fost supuși, inclusiv despre hărțuirea sexuală. Oamenii care de obicei simt rușine și vinovăție sunt mai dispuși acum să spună „da, mi s-a întâmplat și mie”. Și mai e ceva la care mă gândesc des: poate că cel mai important lucru e legat nu de ce s-a întâmplat în urma investigației noastre, ci de ceea ce nu s-a întâmplat. Mă gândesc la toți acei copii care, datorită acestor dezvăluiri, n-au ajuns să fie abuzați.
Ce reacție ați avut atunci când ați aflat că cineva vrea să facă un film despre echipa Spotlight?
În primul rând, am fost foarte surprinși. Și asta pentru că noi avem impresia că facem o muncă plictisitoare. De ce ai vrea să faci un film despre așa ceva?! În primă fază, când au scris scenariul, au petrecut săptămâni întregi cu noi, documentând activitatea și viețile noastre. Problema era că nu aveau bani, așa că au mai trecut niște ani până să găsească actorii. În 2014, regizorul Tom McCarthy i-a trimis scenariul lui Mark Ruffalo. Ruffalo l-a citit și i-a plăcut foarte mult, așa că i l-a trimis mai departe lui Michael Keaton. El și Keaton erau prieteni buni și își doriseră întotdeauna să facă un film împreună. Și Keaton la rândul i l-a trimis lui Rachel McAcadms, iar apoi l-au convins și pe Stanley Tucci. Toate astea s-au întâmplat într-un singur weekend, a fost ceva incredibil! Iar apoi când au început filmările am fost și noi pe platou, și asta pentru că aveau nevoie de sfaturile noastre. Keaton avea la fiecare scenă câte o întrebare pentru mine, chiar și legate de felul în care obișnuiesc eu să răspund la telefon, despre gesturi și tot așa. Țin minte că atunci când l-am întâlnit prima dată, la un restaurant în New York, Keaton deja vorbea ca mine. Căutase niște filmări cu mine mai vechi din emisiuni de știri și îmi studiase accentul. Ce să zic, era ca și cum stăteam de vorbă cu un fel de sosie a mea. (Râde)
Mulțumiri lui Dan Sociu pentru traducerea dialogului.
