Rashid* a mers doar șase luni la școală. Asta până au început din nou războaiele și li s-a spus că nu vor mai putea să învețe.
S-a născut în provincia Ghazni, în Afganistan. Mama lui era casnică, iar tatăl lui era fermier. Mai avea patru surori cu care se juca tup-dandeh sau chub-dandeh, două jocuri asemănătoare cu cricketul.
„Regretul cel mai mare e că nu am studiat. Tot timpul mă gândeam că trebuie să mă duc la școală. Îmi plăcea tare mult matematica. Şi mai mult decât atât, îmi erau dragi întâlnirile cu prietenii. În fiecare zi ne vedeam acolo, vorbeam, ne jucam”, povestește Rashid* despre copilăria lui, la Centrul Regional de Proceduri și Cazare a Solicitanților de Azil Rădăuți.
Aveau un profesor, Zai, care preda religie și pe care nu l-a uitat nici acum. L-a impresionat cum reușea să țină lecțiile cu mai multe clase, în același timp. Pentru că nu erau suficienți învățători, unul trebuia să predea la mai multe clase simultan.
Pe la 13 ani a părăsit școala, iar după patru ani a plecat împreună cu părinții lui în Pakistan, pentru că situația din țară începea să devină tot mai grea pentru cei care trăiau acolo. Surorile lui erau căsătorite, așa că ele au rămas în țară.
Sistemul educațional din Afganistan a fost distrus în peste 30 de ani de războaie. La fel cum a fost și pentru Rashid*, educația rămâne un vis îndepărtat pentru mulți copii afgani. Situația se agravează atunci când vorbim de accesul la educație al fetelor.
Aproximativ 3.7 milioane de copii nu sunt înscriși într-o formă de educație, iar 60% dintre ei sunt fete. Motivele pentru care fetelor nu li se permite să meargă la școală au legătură cu normele profund tradiționale și conservatoare, care stabilesc că femeile și fetele nu au niciun drept.
Consecințele acțiunilor regimului taliban îngrijorează organizațiile care luptă pentru drepturile omului, pentru că interdicția de a merge la școală va duce la o creștere a căsătoriilor timpurii și a cazurilor în care copiii vor fi forțați să lucreze.
Când au fost nevoiți să plece din țară, nu aveau suficienți bani încât să închirieze o mașină decentă. Așa că au mers, cum fac mulți alți afgani care fug către un viitor mai puțin înfricoșător, în niște camioane de marfă. Și-au pus bagajele unele peste altele, iar ei s-au așezat deasupra. Fiindcă drumul nu era asfaltat, Rashid* își amintește și acum că înghițeau nori imenși de praf.
Nu mai ține minte cât au călătorit, pentru că au mers zile întregi. Se opreau nopțile ca să se odihnească, apoi o luau de la capăt.
„Dar țin minte clar când am ajuns la frontieră. Când am încercat să trecem, erau niște ghizi care trebuiau să ne ajute să trecem granița fără să fim depistați de patrula de graniceri. Între acești ghizi exista o competiție – fiecare încerca să ne atragă. Unul ne lua deoparte și spunea: „Hai la mine, te ajut mai bine și la un preț mai convenabil", iar altul venea cu o ofertă similară. În cele din urmă, după multe greutăți, am reușit să trecem și am ajuns în Pakistan.”
O perioadă au locuit în Quetta, iar după aceea s-au mutat în Karachi. Au trăit acolo zece ani, însă nu au reușit să se pună pe picioare, să aibă o afacere sau un venit stabil, așa că au decis să se întoarcă în țară.
„Când m-am întors în Afganistan, situația era oarecum mai acceptabilă pentru mine, dar apoi au venit talibanii la putere. După ce au venit talibanii, viața s-a schimbat din nou, dar de data aceasta în rău, și eu am fost nevoit să emigrez iar”, povestește Rashid*. „Am stat o perioadă în Pakistan, iar apoi ne-am întors din nou în Afganistan, când au venit americanii și Hamid Karzai. Atunci s-a format un guvern democratic."
Un lucru bun care a avut loc după ce s-a întors a fost că a cunoscut-o pe soția lui, Sina*. Și-a cumpărat un camion cu care transporta mărfuri, iar viața părea că începe să capete un sens. Au împreună cinci copii.
Lumea e obișnuită cu imaginile cu femei a căror față e acoperită de burka în Afganistan. Cel mai recent, talibanii le-au interzis femeilor să li se mai audă vocile în public.
„Dacă nu putem vorbi, de ce să mai trăim? Suntem ca niște cadavre umblătoare”, spune o femeie afgană într-un interviu BBC.
Însă nu a fost dintotdeauna așa. De exemplu, în 1919 femeile afgane puteau să voteze, iar 45 de ani mai târziu era adoptată prima Constituție care punea accentul și pe drepturile femeilor. Lucrurile au început să se agraveze în perioada dominației sovietice. După ce rușii au părăsit țara, în 1989, femeile au pierdut orice drept pe care îl câștigaseră până atunci.
Talibanii au preluat puterea în 1996 și au impus o interpretare strictă a legii islamice. Femeilor li se refuza accesul la educație, nu puteau să lucreze și erau obligate să se acopere când ieșeau în public. În 2001, după căderea regimului talibanilor, femeile au început să redobândească puțin câte puțin din drepturile pe care le aveau odată, însă totul s-a încheiat în 2021, când trupele americane au părăsit țara și talibanii au preluat din nou controlul.
„Când vine vorba de mișcarea femeilor, există o tendință globală de a crede că lucrurile evoluează în bine. Ce s-a întâmplat în Afganistan este o lecție pentru întreaga lume: progresul în drepturile femeilor este fragil peste tot. Am pierdut totul într-o singură noapte”, a explicat Maryam Rayed, o activistă pentru drepturile omului care a fost înainte de 2021 directoarea adjunctă pentru afaceri externe și drepturile omului la Ministerul de Stat pentru Pace din Afganistan într-un articol publicat de UN Women. Acum se află în exil, în Statele Unite ale Americii.
„O veveriță are mai multe drepturi în Afganistan decât o fată sau o femeie”, a spus Meryl Streep la Adunarea Generală a Națiunilor Unite, în contextul în care talibanii le-au interzis femeilor să poată să meargă în parcuri.
Metra Mehran, o activistă afgană și membră cheie a campaniei globale End Gender Apartheid, ne-a explicat că ceea ce li se întâmplă femeilor în Afganistan nu e exclus să se întâmple în viitor în alte locuri, tocmai de aceea luptă alături de alte femei afgane și iraniene pentru a codifica gender apartheid, la nivel internațional, drept crimă împotriva umanității, la fel cum este cazul cu apartheidul rasial.
„E extrem de dificil să fii femeie în Afganistan. Nu pot să ies din casă neînsoțită de un bărbat. Simt că mă afectează mult mai mult emoțional toată situația cu atentatele (n.r.: decât pe un bărbat). În fiecare zi simțeam că mor cât timp așteptam să vină copiii mei acasă. De exemplu, dacă mergeau să facă sport îmi era frică”, povestește Sina*. „Dacă îi trimiteam la școală, la fel, să nu care cumva să fie vreun atac cu bombă. Oricum, fata nu a mai putut să continue studiile din clasa a 6-a, tocmai pentru că e fată”.
Sina aparține femeilor din minoritatea hazari, care au fost dintotdeauna și mai discriminate de către talibani și statul islamic. Unele femei din minorități, inclusiv femeile hazare, au beneficiat tradițional de mai multă libertate în societatea lor decât alte grupuri etnice și au avut mult de câștigat de pe urma reformelor politice și educaționale din perioada post-2001. După ce talibanii au preluat controlul în vara lui 2021, toți au început să-și facă griji pentru viitorul și siguranța lor în țară.
Sina* a rămas singură un an cu copiii, cât soțul ei a plecat din nou în Pakistan. Își amintește că le-a fost foarte greu, chiar dacă și fiul cel mare, de 24 ani, lucra și-i ajuta.
Rashid* s-a întors în țară și era măcinat de gânduri. Își dădea seama că orice ar fi, trebuie să se asigure că viața copiilor lui va fi diferită:
„Am avut o copilărie grea, iar speranțele mele... nu s-au împlinit. Visurile mele nu s-au realizat. Nu am reușit să fac școala. Când am avut deja copii, am luat o decizie: să îmi dedic viața familiei mele, să câștig bani pentru a le asigura copiilor mei o educație. Dar, din păcate, situația a început să se agraveze din nou, pentru că talibanii au început atacurile sinucigașe și viața în Afganistan a devenit tot mai nesigură. În fiecare zi, trăind în Afganistan, nu aveai nicio siguranță că nu vei fi afectat de dezastrul care era în desfășurare”.
S-a interesat cum ar putea să părăsească țara. Li s-a spus că ar fi ușor dacă ar pleca unul dintre copii și, după ce ajunge într-un loc sigur, să-i invite și pe restul acolo. Drumul era greu și puteai să mori. Dacă pățea ceva el sau Sina, n-ar mai fi avut cine să aibă grijă de copii. Așa că au făcut o alegere dură: l-au trimis singur pe fiul lor de 17 ani, Alan*. Nu știau unde va ajunge sau care e destinația.
„Scopul nostru era să-l facem să ajungă într-o țară în care să fie în siguranță. Ne-am asumat riscul de a-l pierde, pentru că, oricum, șansele de a-l pierde erau la fel de mari și acolo”, povestește Rashid*. „Am considerat că e mai bine să aibă o șansă să ajungă într-o țară liberă, unde să poată trăi mai bine și, eventual, să poată să ne ajute și pe noi să ajungem acolo. De aceea am ales să-l trimitem într-o țară pașnică.”
După un drum lung, în care a mers prin munți și prin păduri desculț și plin de răni, Alan* a ajuns în România. A obținut protecție și a putut să-i invite și pe părinții lui și frații săi minori. Cel mare, de 24 ani, a rămas blocat în țară.
Mai întâi a venit Rashid, apoi Sina și ceilalți trei copii ai lor.
Bărbatul a venit aici cu avionul și a simțit, pentru prima dată după mult timp, un sentiment de siguranță. „Tot timpul eram îngrijorat acasă, aveam gânduri negative care nu mă lăsau în pace. Aici când am venit, am scăpat de toate problemele”. Voia doar să-și vadă familia împreună.
La scurt timp și-a găsit un job la o companie de transport. Spală mașini și se ocupă de ce mai e nevoie pe acolo. Sina* a venit cu avionul, împreună cu trei copii. Rashid* a îndrumat-o prin telefon cum să ajungă la unul dintre autocarele parcate în fața aeroportului care să o ducă către Rădăuți.
Ar vrea să-l aducă și pe băiatul cel mare aici, însă până atunci trebuie să muncească să-și poată face o afacere, ca să demonstreze că ar putea să se susțină în România. Asta e greu momentan, fiindcă româna i se pare o limbă greu de învățat, mai ales pentru că nu lucrează într-un domeniu în care să interacționeze mult cu alți oameni. Însă își dorește să se întâmple asta într-o zi.
Deși viața lui nu va fi niciodată cum și-a dorit, bărbatul se gândește la viitorul copiilor lui cu speranță. Fiica lor deja știe română. „Uneori când vorbește și e în altă cameră mă gândesc „Da cine-i românca asta?”, spune Rashid* râzând. „Și ies afară și văd că e ea, care repetă ce-i spune profesoara la școală”.
Se află într-o țară în care copiii pot să meargă la școală, în care soția lui poate să vorbească în public, să se miște, să existe. Rashid* privește în jur la viața pe care și-o construiesc pas cu pas. În sfârșit, după mult timp, nu mai simte frică.
Numele prezente în articol au fost schimbate pentru a proteja identitatea persoanelor intervievate.
Am încercat să înțelegem mai bine cine sunt oamenii care vor să vină în România, ce lasă în urmă și de ce vor să rămână aici.
Portretul a fost construit pe baza interviurilor luate migranților din Șomcuta Mare în 2023 de către cercetătorii de la Institutul de Istorie Orală al Universității „Babeș-Bolyiai” Cluj-Napoca, parteneri alături de Scena9 și Fundația Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună” în proiectul „Life Stories, Not Numbers”, o colaborare concepută de Institutul Auschwitz pentru Prevenirea Genocidului și a Atrocităților în Masă și finanțat cu sprijinul European Philanthropic Initiative for Migration (EPIM).
