În 2018, la 80 de ani de când femeile au primit dreptul de-a vota în România, am încercat să aflăm cum era reflectată în publicațiile din interbelic lupta dusă de mișcarea activistă a vremii pentru obținerea lui.
*
1918. „Marea Unire” împlinește multe năzuințe, dar nu și pe cele femeilor care-și cereau drepturile. Deși au avut un aport crucial în momente cheie din istoria țării - Revoluția din 1848, Războiul de Independență din 1877/78 sau Primul Război Mondial - femeile nu puteau vota încă și erau complet lipsite de drepturi politice și administrative.
1938. După 20 de ani, dictatura lui Carol al II-lea le aduce și femeilor dreptul de-a vota. Un drept restrictiv - pe care l-au primit doar cele de peste 30 de ani, știutoare de carte. În timp ce regele și-a sporit puterea și influența, votul & democrația au ajuns de fațadă.
1948. După încă 10 ani, prima Constituţie comunistă prevede: „Toţi cetăţenii, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie, grad de cultură, profesiune (...) au dreptul să aleagă şi să fie aleşi în toate organele Statului. Dreptul de a alege îl au toţi cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani, iar dreptul de a fi aleşi, cei care au împlinit vârsta de 23 ani”. Și de această dată, dreptul la vot se lovește, până în ’90, de un regim autoritar, care promovează însă fervent emanciparea femeii.
Chiar dacă azi dreptul electoral al femeilor ni se pare un dat, în interbelic s-au dus lupte grele pentru obținerea lui. Am căutat să vedem cum arăta asta în publicațiile vremii. Am aflat că deși femeile militau pentru drepturile lor încă de la sfârșitul secolului 19, mișcarea feministă românească a devenit foarte activă și puternică după Primul Război Mondial. În România interbelică existau publicații și numeroase asociații și organizații care militau pentru drepturile femeilor, muncitorilor sau ale categoriilor defavorizate. Mișcarea feministă nu era izolată, ci făcea parte dintr-un curent mai amplu de mișcări sociale pe care unii dintre intelectualii de azi - încă vrăjiți de interbelicul asociat cu o mână de „personalități” culturale - le ignoră.
„Ani de-a rândul citeam cu emoţie în revistele străine, despre activitatea femeilor primari, ori consiliere comunale din atâtea ţări ale pământului şi priveam cu uimire portretul câte unei faimoase „bourgmeister", ori a vreunei primărese engleze, în tradiţional costum de epocă. Azi îmi pare un vis îndepărtat vremea de acum abia vreo şase-şapte ani, când înverşunarea anti-feminiştilor ne prevestea tot felul de cataclisme ce se vor abate peste această biată ţară dacă - doamne fereşte - se va acorda femeilor drept de vot şi eligibilitate. Dar cât de vechi, cât de demodate îmi apar astăzi toate împrejurările de acum câţiva ani numai, în cadrul cărora se desfăşura mişcarea noastră feministă. Astăzi, după ce am apucat alegeri cu vot feminin şi după ce putem privi cu legitimă mândrie activitatea femeilor alese în consilii comunale - activitate care s-a desfăşurat aproape în întregime în cursul anului 1931 - putem să ne amuzăm în voie pe seama celor care se temeau de prăpădul ce-l va aduce ţării votul femeii.”
(Veturia Mileva Marcovici, Almanahul ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, 1932)
Citatul se referă la momentul 1929, când femeile de peste 30 de ani, știutoare de carte, au primit dreptul de-a vota la alegerile locale. O primă victorie importantă a unei categorii care, deși reprezenta aproape jumătate din populația țării, ocupa un rol marginal și mai mult decorativ în societate la sfârșitul secolului 19 - începutul secolului 20. Așa cum observă cercetătoarea Ștefania Mihăilescu într-o istorie a feminismului românesc, în acea perioadă, de exemplu, femeile ocupau funcții modeste în industrie și administrație publică - chiar dacă erau calificate și aveau studii superioare, erau plătite mai prost decât bărbații, erau considerate inferioare lor sau n-aveau voie să ia decizii fără acordul soților. Cercetarea Ștefaniei Mihăilescu, care a adunat articole din presa anilor 1838-1948, este principala noastră sursă documentară; o găsiți în două volume, aici și aici, pe site-ul Bibliotecii Alternative.
Doamna Bocu aduce lumină electrică în comună și schimbă pavajul.
Veturia Marcovici, care râdea pe seama anti-feminiștilor, oferă un scurt bilanț al primelor mandate de primărese și consiliere comunale de după momentul ’29:
„Acolo mai ales, unde s-a lăsat femeilor oarecare mână liberă, activitatea lor a fost cu totul remarcabilă: (...) La Lipova, d-na Marilena Bocu a putut să se ocupe de întreaga administraţie comunală. De la instalarea d-sale la primărie s-a schimbat întreg pavajul, s-a îndiguit Mureşul, s-a creat un abator, s-a introdus lumina electrică, s-a început clădirea primăriei, s-a creat un islaz comunal.
D-na Maria Pop la Craiova a găsit o stare destul de tristă în toată organizarea asistenţei. Prin îngrijirile d-sale s-au înzestrat orfelinatele cu rufărie şi diverse materiale, din abundenţă; s-a creat o şcoală de menaj, s-a destinat un local pentru profilaxia tuberculozei cu toate instalaţiile moderne. în general, d-na Pop s-a ocupat de toată administraţia comunei şi a luptat mult ca să se respingă o ofertă oneroasă pentru primărie a societăţii A.E.G. La acordarea ajutoarelor este secundată de un comitet de doamne, care fac administraţie, fără nici un fel de preocupare politică.
O activitate impresionantă a avut d-na Măinescu-Eisenberg, primară a comunei Cobia din Dâmboviţa. La instalarea d-sale a găsit un buget foarte modest, în sumă de 260.000 lei. D-na primar este însă femeie, ştie să împartă banul, ştie să chibzuiască şi astfel a putut să ajute două biserici şi două şcoli primare, să repare dispensarul pe care îl găsise lăsat în părăsire, să repare poduri şi podeţe, să îmbrace patruzeci de copii săraci şi să lupte, alături de medic, la stingerea epidemiei de febră tifoidă. - Veturia Mileva Marcovici Almanahul ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, 1932.
„FEMEIA ROMÂNĂ ARE PARTE EGALĂ CU BĂRBATUL ROMÂN ÎN ALCĂTUIREA ROMÂNIEI MARI.”
Femeia se mişcă numai după bagheta magică a autorităţii maritale.
„Noi, româncele din Regatul vechi, prin Codul Napoleon, care ne cârmueşte, suntem clasate aşa cum a hotărât Eliade Rădulescu la 1866, între copii, minori, nebuni şi idioţi. Nu ne putem administra bunurile, nu putem face nici un act fără autorizaţia bărbatului, nu ne putem creşte copiii cum vrem, nu putem dispune de nici un lucru din casa noastră după voie, căci legea presupune că în casa unde este un bărbat, totul este al lui. Într-un cuvânt femeia se mişcă numai după bagheta magică a autorităţii maritale. Această situaţie nu există pentru femeile din Ardeal, nici pentru basarabence, unde atât codul austriac, cât şi vechile noastre coduri şi Basilicalele care sunt încă în vigoare acolo, le dă o libertate aproape deplină în ce priveşte drepturile civice (...)” - Calypso Corneliu Botez, „Drepturile femeii în constituţia viitoare”, în volumul Noua constituţie a României. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, 1923.
Am citit un articol al unui răuvoitor care spunea: dar ţăranca nu cere să voteze! A întrebat-o cineva domnilor şi doamnelor?
„Scopul ultim, al sforţărilor noastre nu este căpătarea votului, ca apoi după căpătarea lui, mândre şi fericite să sfidăm lumea. Nu. Prin emanciparea politică noi vrem să ajungem la emanciparea supremă, la emanciparea sufletească prin care să cucerim adevăratul loc ce ni se cuvine, şi apoi, alături de bărbat, să lucrăm la fericirea comună (...)”. - Maria C. Buţureanu, „Scopul Asociației”, în buletinul trimestrial al Asociaţiei pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române, 1919-1920.
„Am citit un articol al unui răuvoitor care spunea: dar ţăranca nu cere să voteze! A întrebat-o cineva domnilor şi doamnelor? Noi care ne-am apropiat de ea şi am întrebat-o, am văzut că înţelege perfect dreptul ei şi avem liste lungi iscălite de aceste ţărănci cu foarte mult bun simţ (...)” - Elena Manicatide-Venert, la întrunirea femeilor române pentru revendicarea drepturilor civile şi politice, 1923.
„Dar să zicem că femeia e inferioară bărbatului din punct de vedere intelectual. Aceasta n-ar fi un motiv să nu i se acorde dreptul de vot. Spiritul vremii nu mai ţine azi samă de argumentul inferiorităţii, dovadă că azi, când democraţia a triumfat, se tinde la egalizarea în drepturi politice a celui slab cu cel tare, a celui bogat cu cel sărac, căci s-a acordat votul universal. - Elena C. Meissner, „Dreptatea cauzei feministe”, 1923.
Titu Creierescu ne dă o lecție de anatomie din care nu înțelegem nimic.
Potrivit Ștefaniei Mihăilescu, politicianul și criticul literar Titu Maiorescu nu accepta să se încredinţeze „soarta popoarelor pe mâna unor fiinţe a căror capacitate craniană e cu 10% mai mică. Abia ajung azi creierii cei mai dezvoltaţi pentru a conduce o naţiune pe calea progresului şi a prosperităţii materiale”.
„Dacă trecem acum la femei, (...) capacitatea ei craniană este cu 10 la sută mai mică decât a bărbatului. Din 1000 căpăţâni măsurate a rezultat 1410 grame greutate mijlocie la bărbat şi numai 1250 la femei. (...) Cu cât înaintăm însă în civilizaţiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu, cu atât el trebuie să-şi muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în economia socială şi să fie în stare a-şi asigura existenţa şi viitorul familiei sale. El trebuie să mişte cultura, el să conducă sau să susţină statul, el să facă a înflori artele, el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trai al omenirii prin descoperiri şi perfecţionări zilnice aduse în sfera practică a vieţii, pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mişcarea societăţilor culte. De aici, nici îndoială, diferenţă craniană.” - Titu Maiorescu, „Darvinismul în progresul intelectual”, în România liberă, 1882.
Arghezi merge mai departe.
„Feminismul e un limbric de cucoană, crede Badea Ion, de vreme ce boleșnița se aude că se ivește numai în Capitală. Ca să vrei să fii colonel când ești femee, nu le-a trecut niciodată muierilor din sat și nici de la conac; asta e o dorință de Capitală, unde Badea Ion a auzit că cucoanele pun pantaloni și că umblă călări, ca isprăvniceii. (...) Dacă aș dezbrăca o feministă, își zice Badea Ion, căruia i se poate permite la vârsta lui și o probă riscată, m-aș prinde că aș găsi-o cam nespălată și cu o rufă pe ea, care miroase a săpun clătit cu apă multă.” - Tudor Arghezi, „Badea Ion și feminismul”, în Bilete de papagal, 1928.
Noroc cu unii ca Vlahuță.
„Drepturile femeii. Nu e ciudată această împerechere de cuvinte, aşa cum ni se dă, cu înţeles deosebit de cel cuprins în Drepturile Omului? - Vai, atâtea mii de ani, nici nu s-a conceput ca femeia, această roabă a sălbăticiei omeneşti, ar putea să aibă şi ea drepturi! S-a ştiut, şi s-a vorbit întotdeauna, despre un „Rege al creaţiunii" - nu însă şi despre o Regină. Tu n-ai decât datorii; drepturile sunt numai ale mele... Quia nominor Leo (Pentru că sunt numit leu).
(...)
Peste o sută de ani, legile noastre de azi, în care femeia măritată - devotată, eroica soţie şi mamă - este pusă în rând cu minorii şi cu interzişii, în care soţul - autorul legilor - n-a uitat să-şi asigure, între alte privilegii, şi exclusiva administrare a dotei... au să fie citate în comunicările Academiilor ca nişte curiozităţi de necrezut şi ca o ruşine a vremurilor noastre.
(...)
Dacă uneori femeia a fost păpuşa ce am căutat s-o avem în ea, dacă fardul şi frivolitatea, spre care deşertăciunea noastră a împins-o, au făcut-o să nu inspire întotdeauna încrederea pe care o cer lucrurile serioase ale vieţii - asta nu înseamnă că, în ziua când va fi chemată la munca cea mare şi liberă, menită a pregăti o lume mai bună, ea nu va şti să aducă, odată cu puterea necesară, şi deplina înţelegere a rolului ce va avea de îndeplinit.” - Alexandru Vlahuţă, „Drepturile femeii”, în buletinul trimestrial al Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române, 1918.
Sau ca Aurel Lazăr.
„Dacă s-a susținut teoria că subjugarea femeii se datorează inferiorității ei fizice, războiul a răsturnat această teorie pentru totdeauna. Femeia română are parte egală cu bărbatul român în alcătuirea României Mari. (...) Nu înțeleg deci pentru ce să diferențiăm și să discutăm capacitatea politică a femeii, nu înțeleg de ce să aibă un oficiant mai mult drept dacă aparține sexului bărbătesc, decât o femeie, care face statului acelaș serviciu. Nu înțeleg de ce e mai chemat pentru vot badea Dimitrie, decât badea Ileana? Nu mă tem că votul obștesc pentru femei ar submina pacea familiară.” - Aurel Lazăr, deputat de Oradea Mare, în Acțiunea feministă, 1920.
„FEMEILE MĂRITATE NU-ȘI POT RIDICA DREPTURILE FĂRĂ AUTORIZAREA SOȚULUI”
Femeile protestează, caută soluții în țară și solidaritate peste granițe.
„O doamnă, soţia unui profesor universitar, se prezintă să-şi încaseze o sumă depusă ce-i aparţinea personal. Casierul refuză, motivând că statutele se opun eliberării oricărei sume unei femei măritate, fără consimţământul soţului. Doamna nedumerită protestează şi cere statutele. Casierul avea dreptate. Un articol din statute era redactat în forma următoare: <<Femeile măritate, copiii, minorii, interzişii şi nebunii nu-şi pot ridica drepturile fără autorizarea soţului, tutorelui etc.>> D-na Emilian, căci ea era d-na de care vorbim, ardeleancă de origine, nedeprinsă cu această tovărăşie în care legea aşeza femeia măritată, organiză la Iaşi o ligă feministă care să lupte pentru încetarea acestei stări de lucruri. De altfel, codul nostru civil, nu odată şi nici întâmplător, ne face deosebita cinste de a ne clasifica întâile, să zicem primae inter pares. Astfel: Art. 7, alin. 5 din cap. Exercitarea drepturilor civile găsim: femeile (orice femeie), servitorii cu simbrie şi străinii se pot căsători, dar n-au drepturi politice etc. Mai departe: femeile măritate şi copiii se bucură de drepturi civile, chiar fără ştiinţa lor, dar exercitarea acestor drepturi este încredinţată soţului, sau epitropului... Alta: femeile n-au interes să ceară împământenirea decât în cazul când sunt însărcinate. În acest caz contează interesul copilului, ea nu există. Art. 195: Bărbatul e dator protecţie femeii, femeia ascultare bărbatului. Ni s-au refuzat dăunăzi drepturile civile de comisiunea legislativă a camerii. Protestăm!”. - Elena Meissner, în Ziarul nostru, 1932.
„Sănătatea publică va fi una din preocupările noastre. Spitalele sunt într-o stare nedemnă de un popor cu omenie, care în trecut s-a înălţat prin aşezăminte deosebite ca: Eforia Spitalelor. Căutarea boalelor sociale şi înfiinţarea de numeroase dispensare şi certificatul de sănătate se impun. Tot ce priveşte salvarea copilului, întremarea lui morală şi fizică, va fi una din grijile noastre de căpetenie. Vom stărui pentru înfiinţarea tribunalelor de copii, a şcoalelor pentru copiii moralmente abandonaţi şi a unui institut de studii asupra copilului român, al caracterului său specific, pe regiuni şi a îngrijirii lui din toate punctele de vedere.
Reorganizarea vieţii studenţeşti, dând tineretului o largă ocrotire sufletească tocmai când se aruncă în vâltoarea luptelor, este o adevărată datorie pentru mamele române. Combaterea metodică a alcoolismului ne preocupă îndeosebi. Aprovizionarea oraşelor în aşa fel încât să înceteze scumpirea traiului, care atinge atât de greu familiile cinstite, curăţenia oraşelor şi înfrumuseţarea lor printr-o chibzuită aplicare a urbanismului modern, se vor impune cercetărilor noastre. Din punct de vedere economic financiar, înţelegem ca înainte de toate, corectitudinea cea mai desăvârşită să domnească în mânuirea banului public; sancţiuni severe să fie introduse contra risipei. - Alexandrina Cantacuzino, cuvântare ţinută la Casa Femeii pentru constituirea Grupării Femeilor Române, 1929.
1925 - noua lege a unificării administrative prevede obligativitatea cooptării femeilor pe post de consilier în comunele reşedinţă de judeţ şi facultativ în celelalte comune urbane, în funcţie de numărul locuitorilor. Astfel, puteau fi cooptate maxim șapte consiliere în comunele urbane cu 250.000 de locuitori, cinci în cele cu 100.000, trei în cele cu 50.000 şi două în celelalte localităţi.
„(...) Dacă aţi fi fost la Roma, la marele Congres al Alianţei pentru Sufragiu [mai, 1923] aţi fi simţit că universul în vecinica lui prefacere nu se poate înlănţui. Aţi fi văzut femei venite din toate colţurile pământului, unele de peste munţi, altele de peste mări, pentru a mărturisi, în faţa lumii întregi credinţa lor nestrămutată în noua concepţie de viaţă, pe care ele, ţinute veacuri de-a rândul departe de orice patimi, cu spiritul lor senin, vor să o introducă în viaţa socială şi politică. 1800 delegate, reprezentând 45 de state, au luat parte la acest congres uriaş, 100 de ziarişti transmiteau în toate limbile, tuturor ziarelor de pe pământ, hotărârile luate; 45 de dactilografe transcriau cuvântările ţinute, vreo 20 de interprete le traduceau în englezeşte, franţuzeşte şi italieneşte. Şi ceea ce era într-adevăr impunător, era să vezi femei de toate neamurile, de toate crezurile, reprezentante ale atâtor civilizaţii diferite, unele mai înaintate în cultură, altele semiculte, care, toate într-un glas şi o simţire, căutau cu o lealitate şi cu o înălţare sufletească deosebită, să facă să triumfe idealul de înfrăţire al omenirii şi au dat astfel lumii cea mai grandioasă manifestaţie de solidaritate umană şi socială. (...)”. - Alexandrina Cantacuzino, conferinţă ţinută la Asociaţia feministă din Galaţi, 1924.
1929 - este adoptată legea pentru organizarea administrativă, prin care femeile primesc dreptul de-a vota şi de-a fi alese la alegerile locale. Asta doar dacă aveau anumite studii, erau funcţionare de stat, judeţ sau comună, văduve de război, femei decorate pentru activitatea depusă în timpul războiului sau femei care conduceau societăţi culturale, filantropice sau de asistenţă la momentul respectiv. Votul feminin nu era însă obligatoriu, iar prezența femeilor la urne era descurajată de ironiile făcute de bărbați pe seama asta.
Vin veștile bune. Dar vine și dictatura carlistă.
„Am crezut de datoria noastră să vă chemăm la sfat, deoarece astăzi pentru prima oară se pune în faţa nostră chestiunea participării în scurt timp a femeilor la viaţa obştească. Trăim un ceas istoric, când după mii de ani de muncă, de răbdare, de jertfă, aceea care a plămădit conştiinţa populară este în fine şi ea chemată a se rosti în administraţia ţării. Răspunderea generaţiei de pioneri ce o reprezentăm este mare; noi de ani de zile cerem drepturi, căutăm să aşezăm femeia pe aceeaşi treaptă în datorii cu bărbatul, ca la valoare, la muncă egală, să avem aceeaşi situaţie. (…)”. - Alexandrina Cantacuzino, cuvântare ţinută la Casa Femeii pentru constituirea Grupării Femeilor Române, 1929.
1938/1939 - pentru prima oară în istoria României, femeile primesc dreptul de-a vota și de-a fi alese în Parlament. Dreptul este restrâns, ca și în cazul bărbaților, la cele de peste 30 de ani, știutoare de carte - la acea vreme, însă, cele mai multe femei nu beneficiau de educație.
„Realizarea drepturilor feminine organizate prin noua Constituţie a Maj. Sale Regelui Carol II spre a egaliza situaţia femeilor cu situaţia bărbaţilor, s-a manifestat prin numirea d-nei Maria M. Pop în rândurile Noului Senat, fiind votată de un număr mare de membri.” - „Prima femeie senatoare”, în Gazeta femeii, 1939.
*
În anul Centenarului, suntem asaltați din toate părțile de discursuri triumfaliste, care omit însă realități problematice din preajma Marii Uniri. Una dintre ele era faptul că femeile n-aveau drepturi politice, deși avuseseră un rol crucial în război și-n înfăptuirea unirii. Cu toate astea, dreptul femeilor de-a vota a fost o temă de dezbatere importantă în România interbelică și a mobilizat grupuri de activiști neobosiți. Intelectualii de azi care idealizează progresismul interbelic îl confundă adesea cu o mână de „minți luminate”, cu opțiuni politice dubioase și deloc progresiste. Cum ne-a obișnuit istoria, adevărații eroi sunt „necunoscuții” din umbră, care luptă activ și susținut pentru drepturile cetățenilor. De care ne bucurăm cu toții astăzi.
