Gaspar Noé dă mai încet șmechereala și zgomotul de fond în numele unei confruntări directe (cum altfel?) cu lucrurile pentru care nu mai există rezolvare: boala și moartea. „Vortex” este cel mai potolit film al său, ceea ce nu face vizionarea neapărat mai ușoară.
Moartea a fost, și până acum, adevăratul subiect al filmelor lui Gaspar Noé: moartea cool, survenită prin supradoză sau bătaie, moartea spirituală, mica moarte, tripul ultim, care aducea laolaltă mistică New Age și luntri ale lui Caron. Un prag definitoriu de care cineastul s-a apropiat mereu cu un amestec de bravadă și sfială, fiindcă aroganțele formale ascundeau, de fapt, o armură capabilă să deturneze atenția înspre o lejeritate circumstanțială – de parcă tragedia s-ar dilua odată învăluită în câteva panoramice amețitoare. Cu moartea-moarte, aia care vine banal și fără tam-tam, Noé nu se mai confruntase, în film, niciodată. În sensul acesta, Vortex nu este un regres, o „cumințire” – el este opera prin care prozaismul dezarmant al morții, cu holul de spital și coșciugul/urna aferente, pătrunde în cinemaul francezului. Nimic cool (filmografia lui Noé a avut mereu ceva infantil în ea) în aceste secvențe cu Alex Lutz în rolul fiului care își pierde un părinte, apoi pe al doilea, și știe că de acum nu mai are niciun „acasă”. Dimpotrivă, o emoție reală, născută din senzația unei experiențe de adult încă necontaminate de blazare. După ce a filmat-o pe protagonistă în rătăcirile sale provocate de Alzheimer, Noé îi aduce un ultim omagiu printr-o serie de diapozitive de tinerețe: curioasă opțiune, care strânge inima în ciuda cadrului său aproape clișeizat și-a melodramei la pândă, sub forma unei mici secvențe de recunoștință. Să mai fie oare vreo cale de a ajunge la spectator și în afara teribilismului bine știut?
N-am fost niciodată fanul cinemaului „ciomăgar-vizionar” (cum l-a numit cândva Andrei Gorzo) practicat de Gaspar Noé, pe care îl vedeam ca un exemplu – aproape parodic în exemplaritatea sa – al acelei sintagme-valiză de „style over substance”. Enter the Void (2009), de pildă: un film nul, o coajă care pulsa stroboscopic pe ritmul non-sensului, îmbătată de puterea tehnicii. Sau Climax (2018), mai recent și un pic mai interesant, fie și doar pentru că, între timp, astfel de gesturi gratuite, marca unor profeți năuci de discotecă, au devenit mai greu de găsit în carul cu fân al „filmelor cu mesaj”. Prin filmele sale curge, invariabil, o vervă cheltuitoare, care transformă cinemaul în mașină de efecte superficiale – Noé a făcut un mare deserviciu cadrului-secvență, redus la stadiul de procurator al unei plăceri primitive, animaliere –, efecte puse în slujba unei idei subțiri, dar grandomane. E ceea ce reproșez și acestui – altminteri mult mai sobru – Vortex: nevoia regizorului de a epata prin petarde stilistice fără substrat, ca acest splitscreen care, se înțelege, evocă ruptura pe care o instaurează boala între soți, dar, încă și mai bine, îi permite lui Noé să includă niște virtuozitate la pachet. Mai cu seamă, însă, mă deranjează atitudinea zgândăritoare a camerei, care se bagă în sufletul acestor oameni, dornică să scurme la suprafața vieților lor diminuate.
A nu se înțelege de aici că cer filmului o deschidere umanistă. Știu că n-o poate avea. Știu că pentru Noé oamenii s-au rezumat dintotdeauna la simple cochilii de carne, care elimină fluide prin toate părțile și caută juisare fără limite. Pentru tot ce merge dincolo de asta, Noé n-a avut niciodată curiozitate. De unde și surpriza acestei reveniri „la scară umană”, chiar dacă ea se face pe calea obligatorie a unui mizerabilism de fațadă, când până și apartamentul ticsit de cărți în care se petrece filmul devine nu atât un spațiu securizant, cât o carceră opresivă, fără ieșire. Dar ea ocazionează apariția acestui personaj de fiu pus în situația – atât de familiară – de a tânji după o familie de care până atunci și-a dorit să fugă cât mai departe. Lutz joacă aici un personaj plin de delicatețe și de neputință, tată de familie distrusă și ex-dependent de droguri de mare risc, care ajunge să aibă grijă de oamenii care mereu i-au purtat de grijă lui. E axul simplu, uman, implacabil, grație căruia filmul urcă pe culmea unei mari sfâșieri.
Françoise Lebrun și Dario Argento interpretează cuplul de bătrâni a căror ultimă hârjoană posibilă e despre cine va muri primul. Françoise Lebrun este memorabila Veronika din La Maman et la Putain de Jean Eustache, asistenta medicală cu chef de supunere în fața bărbaților din așternuturi. Dario Argento este marele cineast al filmelor italienești pline de compoziții ochioase și murdărite de sânge gâlgâit cu nemiluita. În Vortex, femeia bântuie prin casă fără să știe ce-i cu ea. Bărbatul încearcă să o îngrijească, în același timp în care lucrează la o nouă carte despre cinema și vis. Nu-i mai apropie decât medicamentele, pe care le înghit amândoi cu lăcomia drogatului. Într-o secvență de început trec unul pe lângă celălalt, atingându-se stângaci, din lipsă de loc. Ambii sunt teribili în naturalețea tristeții lor. Așa cum e filmat și montat de Noé, în cadre foarte lungi și aproape documentare prin trivialitatea lor fără acțiune, apartamentul devine mai mult decât scena unei drame – devine teatrul unui infern, reluat zi după zi de la zero. Există ceva onest aici, care se instalează prin durata brută, fidelă micilor detalii diavolești, la fel cum există ceva intruziv și abject – trăsături care, în cazul de față, nu pot decât să meargă împreună. Și care, cel puțin în ochii mei, fac din Vortex un obiect de cinema mai palpitant decât Amour (2012), filmul similar ca tematică al lui Michael Haneke, acest bad omen al cinemaului de autor european din prezent.
Vortex rulează în cinematografe.
