La începutul lunii martie un tren cu o mie de refugiați urma să sosească în Gara de Nord și era nevoie de voluntari. M-am îmbrăcat confortabil și-am luat-o spre gară. Voiam să-mi înving neputința în fața răului care nu poate fi oprit. Aveam în gând mărturia unui medic de pe ambulanță care spunea că nu te poți lăsa pradă emoțiilor atunci când trebuie să ajuți. În mijlocul femeilor care soseau cu copii în brațe și al bărbaților singuri și dezorientați, riscul e să ai senzația în fiecare moment și în fiecare caz în parte că ai fi putut ajuta mai mult. Ca simplu voluntar care încă nu cunoaște mecanismele de ajutor ale autorităților, m-a izbit lipsa lor de organizare și coordonare. Nu înțelegeam de ce familiile cu copii așteaptă în săli să primească o ofertă de cazare, în timp ce oamenii care oferă așteaptă lângă cortul autorităților.
Primul impuls e să dai vina pe cineva. Nu e nimeni care să-ți spună ce atribuții are un voluntar, trebuie să înțelegi singur cum stau lucrurile. Abia apoi am aflat că datele celor care oferă cazare sunt transmise poliţiei pentru verificări. Toate locurile libere din cămine, din clădirile primăriei sau cele din hoteluri sunt înregistrate și administrate de un comitet de organizare. Coordonatorul comitetului, un funcționar de la Direcţia de Asistenţă Socială, e prezent și el în gară. Încep să înțeleg. Încep să discern între nivelurile de urgență, unele cazuri au prioritate, altele pot aștepta. Învăț să ascult.
Mulți cred că autoritățile trebuie să dețină controlul, pentru că ei dețin mecanismele de siguranță și ajutor, că voluntarii nu știu să gestioneze o criză umanitară, și au dreptatea lor. Trenul cu o mie de refugiați sosește în stație. În fiecare vagon, reprezentanții Inspectoratului pentru Situații de Urgență, Poliția și un translator împart cartoane colorate în funcție de nevoile fiecărui grup. O tipă îmi întinde telefonul și-mi arată cum a notat semnificația culorilor: mov pentru bărbații singuri și roșu pentru familiile cu copii. Ambele categorii au nevoie de cazare și oamenii sunt conduși prin coridor la autobuzele STB parcate în fața gării. Verde pentru cei care se duc la aeroport și alb pentru cei care au nevoie de bilete din gară pentru alte destinații. „Defluirea vagoanelor se face de la extreme la centru” spune coordonatorul prin stație. Iau un bilet alb în mână și mă așez la finalul coridorului ca să îndrum oamenii spre sălile lor. Simt recunoștință.
În Sala IV o familie de romi formată din 23 de persoane, dintre care patru copii, o femeie însărcinată și doi adulți cu dizabilități în cărucioare cu rotile așteaptă informații despre transportul către Germania. Sunt cel mai vulnerabil grup din gară. Un bărbat tânăr, îmbrăcat scump, îmi spune că a cumpărat bilete de avion unei familii pe care a găzduit-o în valoare de o mie de euro: „Am multe păcate”. Între timp, a îmbrăcat vesta verde de voluntar. Se întoarce către familia de romi și-mi zice că „nu-i suportă nici pe-ai noștri, d-apoi p-ăștia”. Îmi leg nodul din gât și mă duc să caut o pătură pentru o femeie gravidă. Am vestă verde, un cuplu entuziast mă oprește. Vor să ofere o cameră la un hotel de trei stele unei mame cu copil, „dar să fie mai curați, așa”. Leg și mai bine nodul în gât. Aflu de la o asociație studențească că sunt multe locuri în cămine, însă au auzit de la administrator că acesta preferă să primească doar ucraineni. Trec de la recunoștință la amărăciune în câteva clipe și înțeleg încă o dată de ce e nevoie de autorități și de mecanismele lor de protecție.
Vor fi mulți care vor spune că fără ajutorul oamenilor de rând, fără miile de voluntari din întreaga țară și resursele ONG-urilor, criza umanitară ar fi fost mult mai greu de gestionat și vor avea dreptate. Profesorul meu de metafizică îi numea oameni-geamandură pe cei care rezistă în fața valurilor sorții. În mijlocul unei astfel de crize, e nevoie și de oameni-ancoră care să îi sprijine pe ceilalți. Cum sunt voluntarii. Când stăteam în fața sălilor de așteptare, mulți oameni de bine mi-au întins plase cu câteva produse. Nu le țin minte fețele, doar mâinile întinse. Sprijinul de urgență oferit de stat funcționează în legătura strânsă cu ONG-urile. Mână de la mână.
Pentru autorități există doar o ierarhie a responsabilităților și o divizare a muncii. Oficialii monitorizează. Voluntarii sunt cei care aleargă și ascultă nevoile oamenilor. Când îi ai în grijă pe cei care fug de război, voluntariatul e munca a o mie de slujbe. Poți fi în aceeași zi curier, șofer, agent imobiliar, ospătar, cărăuș, agent hotelier, recepționer marfă, translator, coordonator, agent de curățenie, administrator de fonduri, specialist în comunicare etc. Sunt detalii necesare pe care autoritățile nu le cunosc: bilete gratuite de autobuz, schimb de telefoane cu autogările, schimb valutar, orarul trenurilor și locurile disponibile, lapte pentru copii, valize, cărucioare, saltele, jucării, ajutor psihologic. În dinamica acestei crize pe care unii o vor numi haos totul este volatil și trebuie reconfirmat. Mai oferă restaurantul cutare mese calde gratuite? Mai sunt bilete de avion? Mai e valabilă oferta pentru teste PCR gratuite? La ora 22:00 nu mai sunt bilete pentru trenurile către Budapesta, însă în următoarea zi, în jurul orei 10:00 sunt suplimentate vagoane și apar locuri noi. Responsabilitatea divizată a autorităților este completată de flexibilitatea creativă a voluntarilor.
Unii întreabă de ce îi ajutăm pe refugiați, dar pe ai noștri nu. Însă cei care ajută acum nu ajută ucraineni, ci ajută alți oameni. Iar o mare parte dintre cei care ajută sunt cei care deja îi ajutau pe „ai noștri”. Zecile de ONG-uri mari și mici, cu profiluri atât de diferite, și-au extins ariile și și-au folosit pârghiile ca să gestioneze criza refugiaților. Organizații care au ca obiectiv consolidarea democrației sunt acum în legătură cu voluntarii din gară, strâng donații sau ajută cu informații prin intermediul unui call-center creat special. Fundațiile care construiesc spitale publice din bani privați au închiriat apartamente pentru familiile vulnerabile, au organizat transporturi de la graniță, au găsit soluții pentru bolnavii care aveau nevoie de tratamente. Cei care luptă pentru incluziune îi apară acum pe cei mai vulnerabili dintre cei care se refugiază. Organizațiile care îi ajută pe copiii din mediile defavorizate să meargă la școală s-au angajat să facă același lucru pentru copiii din Ucraina. Toți încearcă să ofere soluții, să verifice informații, să adune fonduri, să coopereze. Ioana a sunat la Asociația Națională a Agențiilor de Turism din România. A cerut un autobuz gratuit către Germania, a negociat, a cerut resurse. Din voință se naște bunăvoință. Carla, împreună cu asociația ei, s-a ocupat ca fiecare animal de companie să aibă acte conforme pentru ieșirea din țară, a găsit cazări pet friendly. Alții au scris ghiduri pentru ca noii voluntari să știe ce au de făcut.
Starea de sublim apare când oferi o porție de mâncare caldă, când ceri o reducere la un serviciu care ți se oferă apoi gratis, când vrei să comanzi taxi din buzunarul tău și un domn care te aude îți întinde 200 de lei, „ca să ai”. Când strângi fonduri pentru transportul unei familii cu bebeluș în mai puțin de o oră, iar cei care îți donează sume considerabile îți mulțumesc pentru timpul pe care îl acorzi ajutând. Când cauți în agendă Emil 7 locuri transport, și domnul Emil de-abia ce a ajuns în gară și e acolo pregătit să ducă o familie cu copii în Ilfov. Când ajuți un libian și un sirian din Ucraina pe care nu-i cunoști și care nu se cunosc să-și găsească cazare în același bloc, să devină vecini.
În gară apar zi de zi informații noi despre transporturi gratuite către Germania, Italia, Spania, Polonia. Apar numere de ajutor scrise cu markerul pe foi lipite pe pereți. Informații despre cazări cu recepție non-stop, bilete gratuite de avion, veterinari care primesc în regim de urgență. Totul e mai organizat, iar numărul de voluntari crește. După șapte zile în gară, aleg să-mi mut activitatea de voluntariat în online. Așa l-am cunoscut pe Orkhan. Căuta o locuință sigură pentru familia lui, mama, soția și trei copii, un băiat de un an și două fetițe de trei ani și cinci ani. Am găsit un anunț online cu sumă fixă. Robert are un apartament în Chiajna, dar locuiește în partea opusă a orașului. L-am sunat. Părea că va ține de preț, însă când i-am prezentat cazul în câteva minute a trecut de la „preț fix și nu mă complic pentru o lună” la „aș putea să le dau gratis și să-și plătească utilitățile”. Era deja seară, Robert de-abia ce ajunsese acasă. Mi-a închis ca să se gândească când să ne întâlnim cu cheia, ținând cont că a doua zi la ora 12:00 familia lui Orkhan trebuia să elibereze hotelul unde erau cazați. Când mi-am luat la revedere de la Orkhan și de la soția lui, m-a sunat Robert: „Vino să-ți dau cheia, te duci tu cu ei acolo și mă suni să-ți arăt cu centrala!”
Când am ajuns la Robert, ne aștepta cu plasele pline cu pături, pilotă, perne, tigăi și detergent de rufe. Cele două fetițe ale lor și-au donat jucăriile. M-a bușit plânsul. M-am oprit apoi la centrul de donații de pe C. A. Rosetti, unde Adela a avut bunăvoința să ne aștepte. Adela e psiholog, în weekend-uri organizează activități cu copiii ucraineni, îi învață limba română pe adulții refugiați și și-a transformat biroul în centru de donații. Aici oamenii lasă ajutoare în hrană și produse de igienă, iar familiile refugiate în București vin să se aprovizioneze. Cineva a lăsat o pilotă nouă-nouță cu care se vor înveli copiii. Altcineva a lăsat lapte și cereale, bucurie mâine dimineață la micul-dejun.
Unii vor ignora naufragiul din jur, alții nu se pot trezi cu alt gând. Pentru cei mai mulți dintre cei care ajută e ca și cum ar privi pasiv că cineva se îneacă. Daniel e printre cei care nu pot să ignore. L-am întâlnit că să-mi dea niște bani pentru o familie din Ploiești. Venea de la Căminul Leu, unde lăsase alți bani unei mame cu patru copii cazată acolo. Daniel este omul-ancoră. Adela, Emil și Ioana sunt oameni-ancoră. Ei încearcă să înăbușe războiul prin pace, nu prin contraatac.
Solidaritatea de astăzi e un fel de bine impersonal: se face bine. Un colectiv anonim, un străin care întinde o cheie altui străin. O pilotă cumpărată de cineva. Când o rachetă cade dincolo, altcineva deschide aici o ușă. Când un tanc avansează, un curier pleacă cu meniuri calde către gară. Pilota e cocktailul nostru Molotov. Un dezechilibru cosmic care ne macină. De-abia în mijlocul solidarității am înțeles mai bine sensul monumentelor colective închinate eroilor anonimi. Lecția asta de umanitate va rămâne.
