Teatrul Volksbühne din Berlin programase un festival în luna mai, Postwest, în care artiști din Polonia, Lituania, Estonia, Letonia, Ucraina, Cehia, Ungaria, Kosovo, România și Germania urmau să prezinte 12 spectacole realizate în coproducție cu teatrul - gazdă. Cum aceste producții au fost suspendate din cauza pandemiei, Volksbühne a imaginat un format digital al evenimentului (timp de trei zile/ 24 - 26 iunie/producțiile performative și dezbaterile pot fi vizionate în continuare aici), cerând celor implicați să creeze ceva special pentru mediul virtual, explorând astfel și modul în care se reconfigurează artele performative în noua realitate. Regizoarea Gianina Cărbunariu și Teatrul Tineretului din Piatra Neamț au produs un video-eseu pornind de la temele ce urmau să fie abordate în spectacolul plănuit pentru festival, și ale cărui repetiții au fost suspendate.
Postwest - Something digital este un scurtmetraj documentar despre relația politică dintre Estul și Vestul european, filtrată prin economie. Prima jumătatea a filmului se configurează în jurul muncitorilor români și a spațiilor lor de lucru, care depind, într-un fel sau altul, de capitalul străin. Temele sunt: dezmembrarea uzinei Aro de la Câmpulung, vândută unui investitor american, cu umbrele muncitorilor ca niște amprente și cu blocurile de nefamiliști; un parc industrial dezafectat în care acum se plimbă porcii (o imagine de-a dreptul poetică); o fabrică preluată de olandezi, care transformă deșeurile în ciment, dar poluează; muncitorii români plecați la lucru în Vest în plină pandemie; poluarea din București și afacerea deșeurilor pe care Occidentul le exportă în România, pentru a fi incinerate. Munci toxice, profituri toxice, gunoaie toxice.
Dar muncitori sunt și artiștii, așa că partea a doua a filmului este o (auto)reflecție a participanților la festival asupra modului în care pandemia a schimbat paradigma activității teatrale. De altfel, pandemia funcționează ca un turnesol pentru scoaterea la iveală a fragilității teatrului ca artă și ca muncă, dar și a Estului Europei, ușor exploatabil de către Occident după căderea comunismului. Dezbaterea despre teatru îi adună pe artiști pe Zoom, canalul mainstream de comunicare în timpul pandemiei, pentru a livra un prim set de reacții la șocanta și incontrolabila situație provocată de coronavirus. Avem aici un inventar de întrebări, frici - „nu ne puneți să facem ceva ce nu ne pricepem” -, confuzie și nesiguranță, dar și un punct de plecare pentru explorarea unor oportunități (mediul virtual) și pentru reevaluarea sistemului cultural, dovedit acum vulnerabil și inechitabil (artiștii independenți traversează o perioadă dificilă, în special în Est, mecanismele de susținere a lor fiind inexistente, ineficiente sau insuficiente). Se coagulează ideea de a transfera festivalul anul viitor în „curțile” teatrelor partenere, în cazul în care Volksbühne nu îl va putea susține (în 2021 se va încheia interimatul managerial al teatrului berlinez, rămas fără director în 2017, când Frank Castorf a plecat de la conducere).
Filmul are un narator cu două voci, una de robot - cititor de text virtual, alta a Gianinei Cărbunariu, metalizată, asigurând o perspectivă feminină, obiectivă și digitală, care se subectivizează și se umanizează. M-aș opri puțin asupra uneia dintre poveștile filmului, cea care oferă și imaginea de afiș. Pictura lui Édouard Manet, Un mănunchi de sparanghel, achiziționată de Charles Ephrussi, un bancher amator de artă, boem și mecena (se pare că l-a inspirat pe Proust în crearea personajului Swann), este subiectul unei anecdote care apare în Iepurele cu ochi de chiblimbar, volumul lui Edmund de Waal (nepotul lui Ephrussi), și ficționalizată/parodiată în opera lui Proust, În căutarea timpului pierdut. Cărbunariu nuanțează și leagă această pictură cu imaginea muncitorilor români plecați la cules de sparanghel în Germania: consumat de persoane cu stare în secolul al XIX-lea, sparanghelul devine involuntar un simbol al superiorității de clasă. Filmul trimite subliminal și la urmările transferului de lucrători estici în plină pandemie pentru a lucra în fermele occidentale: plata muncii sub nivelul promis, condiții proaste de cazare, care au facilitat contaminarea și răspândirea virusului, acțiunile iresponsabile ale patronilor, slaba implicare a statelor, inclusiv cel român, în rezolvarea crizei muncitorilor. Mănunchiul alb de sparanghel al lui Manet se reflectă în baloții albi cu deșeuri care ajung la Constanța din Occident. România oferă Vestului forță de muncă ieftină și gropi de gunoi. Vestul oferă României iluzia egalității.
Postwest - Something digital este un eseu despre precaritate, poluare, muncă, relația Est-Vest, dominație și nesiguranță, despre artă & explorarea imprevizibilului și autochestionare, și totul, după cum zice chiar Gianina Cărbunariu, „în numai 18 minute”.
Postwest - something digital
Teatrul Tineretului, Piatra Neamț & Volksbühne, Berlin
Eseu video în limba română cu subtitrare în engleză
Un concept de Gianina Cărbunariu, Mihai Păcurar și Dorothee Curio (Germania)
Compozitor și Sound Designer: Alex Halka
Asistende de regie: Vlad Socea
Documentare video la Câmpulung: Vlad Petri
Cercetare: Valer Simion Cosma
Coproducție Teatrul Tineretului & Volksbühne Berlin
Finanțat de Consiliul Județean Neamț
Cu prijinul Institutului Cultural Român „Titu Maiorescu” din Berlin
Main image: „Un mănunchi de sparanghel”, Manet
