Regizorul și fotograful Vlad Petri și-a cultivat o poziție aparte în cadrul industriei de film românești. În cei nici zece ani care au trecut de la debutul său București, unde ești?, consacrat protestelor de stradă din România anului 2012, acesta s-a remarcat prin interesul constant, explorat prin multiple suporturi vizuale, pentru modurile în care se coagulează acțiunea politică – dar și pentru teme precum memoria națională, trecutul colectiv al societăților sau istoria tehnicilor de înregistrare. Nu neapărat un program asumat, ci mai curând o planșă de preocupări flotante și mereu incitate de porozitățile existente între artă și activism, care fac din Petri o voce inedită în peisajul cultural românesc.
Am stat de vorbă cu cineastul, aflat zilele acestea la Festivalul de Film de la Berlin pentru premiera noului său film care a fost selectat în secțiunea „Forum”. Între revoluții, o docuficțiune alcătuită din imagini de arhivă, urmărește două destine feminine ce evoluează între Revoluția din Iran din 1979 și Revoluția Română survenită zece ani mai târziu.
Filmul explorează această relație de prietenie pe fundalul mereu mișcător al Istoriei mari, într-un moment în care națiunile oprimate fierb în numele libertății, iar camera de filmat se vede tot mai des solicitată în stradă. Conversația ne-a purtat de la elementele autobiografice aflate la baza filmului și până la manifestațiile actuale din Iran, trecând prin condiția femeii în societățile totalitare și rolul imaginilor de arhivă în cadrul memoriei colective.
Să începem prin a discuta despre geneza proiectului Între revoluții.
Proiectul s-a născut în urma unor povești spuse de mama mea despre anii ei de studenție. Ea a studiat Medicina la Cluj în anii ‘80, timp în care eu stăteam la Bistrița cu tatăl meu și cu bunicii. Mi-a arătat fotografii, fragmente de scrisori despre viața de zi cu zi de atunci. Așa s-a sedimentat în mine un interes pentru perioada respectivă, care a evoluat treptat, printre altele, către percepția asupra României de atunci a oamenilor din afara țării – nu cei veniți din Vest, ci privirea dinspre Est și Sud, la care de obicei nu ne uităm.
De fapt, pentru mine Revoluția Română și Revoluția din Iran sunt un fel de borne ale istoriei recente. M-am născut în 1979, când au avut loc evenimentele din Iran, iar în 1989 m-am uitat cu părinții mei la televizor la transimisiunea în direct a revoluției, cu discursul lui Ceaușescu, cu execuția și restul. Și mi-am dat seama că momentele astea au avut un impact decisiv asupra mea. Am început apoi, odată cristalizată ideea, să caut în arhive, să mă interesez de studenții străini ajunși la noi din străinătate.
După cum se știe, majoritatea celor care veneau la studii erau din țările „ne-aliniate”, de obicei din Orientul Mijlociu și Nordul Africii, dar nu numai. Eram curios să aflu ce înseamnă pentru ei „Vestul”, cum arată pentru ei ideea asta de „vrem o țară ca afară”. Noi, de exemplu, ne uităm doar spre Germania – de unde și transmit acum (râde). Dar ei? În persană, termenul pentru „Vest”, preluat din arabă, este „gharb”, iar „gharib” înseamnă „ciudat”. Deci Vestul pentru iranieni se găsește, etimologic vorbind, într-o zonă întunecată, bizară, și probabil Estul e cel care dă lumina – complet pe dos față de noi. Lucrurile încep să se vadă foarte interesant dacă schimbi puțin optica. În fond, „în afara” unui spațiu înseamnă toate granițele, toate marginile – înseamnă și Ucraina, și Turcia, și Georgia de peste mare.
Se pot observa anumite fire roșii în filmografia ta de până acum, fie ele căutate sau nu: debutul tău București, unde ești? (2014) se arăta deja preocupat de modurile în care cinemaul poate reprezenta strada care dă în clocot. În același timp, un film de scurtmetraj recent, Cerbul a trecut prin fața mea (2020), era un film de montaj din arhive personale. Până la un punct, Între revoluții seamănă cu un bilanț de etapă.
Eu îi apreciez pe cineaștii foarte conștienți de procesul lor de lucru, care pot să îți arate fiecare detaliu pe care l-au gândit dinainte etc. Dar uneori e greu de trasat o linie. Cred că există multe lucruri care nu sunt atât de asumate în facerea unui film. Personal, am fost preocupat de revoluții sau de mișcări de stradă dintotdeauna. Despre asta era vorba în București, unde ești?: revanșa străzii. Mă simțeam din nou în mijlocul unei schimbări mari – poate cea mai mare de după ‘89 –, retrăiam pe viu ceea ce văzusem în copilărie la televizor.
Între revoluții e un film hibrid: interogarea acestor demarcații clasice între documentar și ficțiune mă preocupă tot mai mult, fiindcă nu le mai văd atât de clare. Când am pornit la drum eram foarte pasionat de cinemaul observațional, așa cum se vedea el în filmul lui Laurențiu Calciu După revoluție (2012), ceva tip om-în-mijlocul-străzii. Dar ce am făcut acum e un film de tranziție și o ieșire în afară: am dus comentariul revoluțiilor undeva la distanță de eveniment.
Am retrăit acele lucruri prin intermediul cineaștilor care le-au filmat, și față de care mă simt îndatorat. Iar preocuparea pentru arhive cred că a fost influențată și de pandemie, când devenise foarte complicat de lucrat cu actori sau chiar de filmat – însă era o perioadă ideală să lucrezi cu arhivele, să te închizi într-o cameră și să te uiți la material. Asta a fost și problema principală aici: tot timpul – comparat cu materialul de pornire – ai impresia că rezultatul final nu e suficient, ai vrea să vezi mai mult și mai mult. E greu să pui capăt unui film de montaj. Dar în momentul în care e selectat la vreun festival îți zici: „gata, e semnul că trebuie să mă opresc”. E ca o sculptură niciodată încheiată.
Avem aceste două revoluții care structurează foarte clar filmul – două mari manifestații populare care survin în interiorul unor sisteme politice nu doar represive, ci și bazate pe cultul tot mai megaloman al personalității. E ceva vizibil și în film: mari adunări pe stadioane, pe trotuare, în case de cultură și oriunde mai era nevoie. De o parte, grupări de oameni libere; de cealaltă, mitinguri instrumentate politic. Între revoluții e și un film despre mulțimi – și despre fețele contradictorii pe care acestea le pot căpăta.
Într-adevăr, masele sunt importante în film. E greu de crezut că ne referim la aceste revoluții deja ca la „secolul” sau „mileniul” trecut. Mă emoționează foarte tare toată speranța pe care au avut-o oamenii atunci. Revoluția din Iran este văzută acum într-o altă lumină chiar și de către iranieni – care trec acum prin cele mai mari proteste de după 1979 și trăiesc într-un regim dictatorial. Dar a existat o speranță împărtășită de foarte multe clase sociale – de intelectuali, de artiști, de stângiști, de conservatori: toți cei care își doreau să cadă regimul dictatorial al shah-ului. Ca dinamică, ceva similar s-a petrecut și la noi: speranța – și apoi tot ce a urmat.
Pentru mine ăsta e și un film în care oamenii vin în stradă dinspre imaginile de propagandă. Imaginile de pe stadion din România, trebuie spus, m-au dus cu gândul la Leni Riefenstahl. Oameni care inițial par niște soldăței cu mișcări mimetice, operate în fața unor conducători bărbați. Dar revoluția schimbă lucrurile. Întrebarea esențială – vehiculată și prin aceste femei care sunt protagonistele filmului – este: cum ar putea acești oameni înregimentați să își găsească un destin individual?
Pe de altă parte, interesant e tocmai faptul că vedem, în film, o epocă în care umanitatea de mâine se poate imagina în termeni de „popor”, de „mulțime”. O epocă dinaintea pulverizărilor individualiste ulterioare, generate de ecrane și alte interfețe tipic capitaliste. Și, în aceeași măsură, sunt de găsit în aceste proteste mari, cel puțin în fază inițială și mai ales în Iran, forme în care viitorul se construiește dinspre clasele populare – muncitori, proletari, alte categorii defavorizate –, în care poporul are în continuare un cuvânt de spus.
Da, vorba sloganului revoluționar: „Noi suntem poporul/Jos cu dictatorul!” Ai dreptate: imaginile din Iran, mai ales, mi se par fascinante din punctul ăsta de vedere. E acel travling lung dintr-un film minunat – For Liberty (1979) de Hossein Torabi –, când toți oamenii strigă la unison: „jos cu shah-ul!” Simți colectivul acolo. La fel și la noi: grupuri aproape staged, cu câte un militar și soția sau prietena lui care aruncă flori spre ceilalți cetățeni, sau oamenii urcați pe tancuri. E un fenomen interesant.
În ultima perioadă de lucru la film am tot văzut imagini de pe străzile din Teheran filmate acum, zilele astea. Majoritatea sunt înregistrate cu telefonul, verticale – cum mă vezi tu pe mine acum. În ele nu mai încap mulțimi. Am căutat mult. Cel mai des găsești portrete individuale, cei care filmează adesea chiar zoomează pe o anumită figură, o izolează – și nu prea se mai strigă la unison... Merită să ne gândim dacă chiar mai avem, astăzi, putere în calitatea noastră de indivizi – sau trebuie să ne întoarcem la masele care strigă într-o singură voce de pe clădiri și din camioane. Nu știu. Oricum, pentru mine sunt niște imagini foarte puternice. Acea euforie a grupurilor m-a impresionat întotdeauna și poate mi-a dat o speranță în ce privește viitorul legăturilor dintre oameni.
Altfel spus, e o istorie întreagă la mijloc – nu doar a evenimentelor macro în sine, ci și a tehnicilor de înregistrare a acestora. O istorie în care Între revoluții se înscrie din plin, cu interesul său pentru aceste tulburări populare care – lucrul a ajuns aproape clișeizat mai cu seamă în cazul revoluției noastre – sunt printre primele evenimente transmise în direct pe TV, pe măsură ce se desfășurau. Deci ceva se schimbă de aici și până la protestele bucureștene de după 2010, ca să nu mai vorbim de actualitatea iraniană: se trece de la o imagine oficială la perspective individuale. Aș fi curios de procesul care te-a condus la aceste arhive.
Adevărul e că am consultat o mulțime de surse. În cazul României, după ‘89 simțeam cum sursele se degradează, intervine videoul peste peliculă, chit că, personal, am decis să rămân fidel peliculei, fiindcă s-a mai filmat și la începutul anilor ‘90 pe acest format. Dar și antemergător revoluției se menține același trend: imaginile își pierd culorile și mai persistă doar o dominantă roșu-verzuie, de pe pelicula de tip „AzoMureș”.
Pelicula de tip „Kodak” sau „Fuji” era folosită mai mult pentru vizitele lui Ceaușescu în afară și pentru evenimentele de stat mai importante. În ce privește Iranul, în ‘79 imaginile au culori vii. După care, treptat, parțial și din cauza embargo-ului impus de țările din Vest în timpul Războiului din Golf dintre Iran și Irak, pelicula devine tot mai proastă calitativ, imaginile devin tot mai blurate și mai pixelate. Sigur, asta ține și de relația actuală a autorităților cu arhivele: mult material – role întregi de peliculă – zace abandonat, aruncat; e o întreagă frică a reprezentării. E mereu o întrebare deschisă: pe mâinile cui ajung aceste arhive?
Procesul găsirii imaginilor din Iran a fost lung și complex. Cu greu am găsit persoana care ne-a ajutat să le explorăm, și a cărei identiate nu am putut-o afișa din motive de securitate. Dar ce mi-am dorit a fost să evit privirea vestică, eurocentrică asupra Iranului – știam că trebuie să avem imagini cu ce a fost acolo, venite de acolo. Imagini care nu prea s-au văzut, poate și din cauza faptului că arătau înverșunarea populară față de un regim care în Vest fusese considerat cât se poate de democratic. Am folosit inclusiv imagini de propagandă filmate de Guvern, cum sunt cele cu femeile îmbrăcate în chador negru și care trag cu arma – imagini produse de Televiziunea din Iran. Tot încercând să dau de imagini întrebam, poate naiv: „Dar totuși, sunt imagini recente – de ce nu pot fi accesate?” Și mi se răspundea că acest material a fost folosit intensiv de televiziunile de opoziție din Iran, multe aflate în Vest, și a fost prezentat în cu totul altă direcție decât fusese inițial prevăzut. Asta apropo de cum ne putem folosi de arhive.
Important este că au existat oameni care, în ciuda a orice, au filmat. Marele merit lor le revine. Am și avut o remarcă din partea cuiva, căruia i se părea că anumite lucruri din film sunt tratate prea estetizant. E posibil. Gândindu-mă la arhivele pe care le avem la dispoziție acum și la faptul că producția de imagini s-a democratizat foarte tare în general, am realizat distanța care ne separă de acel moment. Atunci, cameramanii erau oameni adesea ieșiți de pe băncile unor facultăți de profil. Erau puțini oameni care aveau acces la aparatură și peliculă, instrumente care cereau o anumită pregătire. Poate și de aceea imaginile au o compoziție studiată, aproape ca niște imagini de ficțiune. Uneori cu-adevărat ficțiune, ca în imaginile de propagandă, vezi de pildă reportajul despre „femeia de azi” din România. Pentru acele imagini au existat proiectoare, lumini puse, actori, figurație. Era un film în toată regula.
Cred că raportul față de imaginile de arhivă se schimbă as we speak și se va schimba și în continuare. Arhivele sunt o chestie foarte vie. Aceleași imagini peste cinci, peste zece ani s-ar putea să arate cu totul diferit. Important este ca ele să renască, să fie văzute, redescoperite. Exemplul cel mai bun este cel al bărbaților din Iran care protestează împotriva femeilor fără hijab – sunt niște imagini care au devenit din nou extrem de contemporane.
Ai ales să te sprijini pe două destine individuale, feminine, care să ne călăuzească printre națiuni și printre ani. Te-ai bazat pe o realitate istorică certificată, dar ai adăugat, prin textul Laviniei Braniște, și un strat de ficțiune.
Am colaborat cu istoricul Mihai Burcea, care a căutat în arhivele CNSAS. Am strâns documente de urmărire cu privire la studenții iranieni urmăriți de Securitate, la bătăile dintre iranieni și irakieni din timpul Războiului din Golf, interceptări, fragmente de scrisori. Însă vocile celor două femei sunt ficționale, chiar dacă au înglobat multe elemente documentare. Maria, personajul din România, are destule în comun atât cu mama mea, cât și cu mama Laviniei. Iar construcția Zahrei se bazează pe documentare din cărți, din discuții cu alți iranieni, din personalitatea poetei Forugh Farrokhzad, care este și citată cu câteva versuri în film. Am avut și o consultantă – Shirin Kalantar, traducătoare și scriitoare din Iran – cu care am verificat partea de reprezentare a femeii în Iran. Sunt două destine care pot reprezenta un fel de femeie-etalon sau femeie din mulțime, dar care au această individualitate pe care o dă cinemaul – nu sunt cifre statistice.
Există și diferențe între ele – cu o Maria mai visătoare și mai puțin implicată politic, mai preocupată de lucrurile cotidiene, și o Zahra mai revoluționară, care aspiră către o societate similară cu ce vede în România. E o femeie care descoperă în România o societate „experimentală”, bazată pe solidaritate și pe egalitate – un lucru pe care intelectualii din Iran îl doreau ei înșiși, având în același timp nostalgia pierderii unor prime alegeri democratice în anii ‘50, prin Mohammad Mosaddegh, care a fost un marxist și un politician ce și-a dorit ruperea de dependența față de Vest, aventură soldată cu o lovitură de stat din partea SUA și un regim-marionetă de substituție. Atunci s-a pierdut speranța unei stângi viabile, care renaște prin intelectualii iranieni din anii ‘70, prezenți la revoluție. Pentru cineva ca Zahra, acest ideal putea fi găsit în România – un „Vest fascinant”. Apoi intervine treptat pesimismul, oarecum în paralel: România devine tot mai represivă, lucrurile eșuează în național-comunism, în cultul lui Ceaușescu, rituri foarte îndepărtate de utopia socialistă, în vreme ce în Iran se pun bazele unei republici islamice.
Vedem în film o tensiune clară între perspectiva individuală, feminină și feministă pusă în joc și fundalul colectiv. În ambele state, femeile ajung să joace un rol mai degrabă marginal, și asta în ciuda lozincilor vânturate prin discursurile oficiale. Există mereu un tată sau un soț în umbra căruia să trăiască.
Da, m-am și jucat cu asta la un moment dat: bărbații care strigă în timpul protestului: „jos cu femeile fără hijab, glorie femeilor cu hijab!”, după care vedem imediat o avocată emancipată care declară răspicat că își dorește să nu își piardă drepturile în noul sistem politic. Am mai inclus și o secvență cu un cuplu căsătorit pe o bancă și copilul lor între ei, fiindcă a fost și pentru mine foarte edificatoare în privința istoriei văzute la nivel micro: ea analizează mai atent, cântărește lucrurile, iar el declară scurt și trufaș că va vota pentru Republica Islamică, probabil și pentru că drepturile lui sunt din start mai bine reprezentate de noul regim. Într-adevăr, în România se promova masiv egalitatea de gen, lucru care se vede destul de clar și în arhivele de la Sahia. În realitate însă, atitudinile tradiționale și căsătoria, cuplul bărbat-femeie ca celulă centrală, erau cât se poate de încurajate și s-au păstrat până în zilele noastre.
M-am tot gândit la aceste figuri patriarhale pe care n-am vrut să le pun prea mult în lumină. În plus, mai era și imaginea lui Ceaușescu, care în momentul de față mi se pare atât de complicat de arătat. În trecut, imaginea asta stârnea un sentiment intimidant de putere, de frică, de vorbit în șoaptă, apoi – în anii ‘90 – de ură: la Sahia era numit „Satrapul”. Sunt niște cadre cu Ceaușescu purtând veșminte asemănătoare cu cele ale lui Yasser Arafat: conotație arabă care operează conexiunea cu terorismul. Dar până și asta a evoluat: acum e ca un logo de care ne-am săturat – „iar cu Ceaușescu?”, ca acel camion Pepsi din film.
O altă întrebare la care m-am gândit a fost: ce vreau să arăt dinspre România? Pentru că în cinemaul nostru de după ‘89 a înflorit maxim anticomunismul și tot ce s-a întâmplat în perioada comunistă a arătat lucrurile foarte tranșant, exclusiv în alb și negru. Ar fi fost din punctul meu de vedere o pierdere să termin filmul la Revoluție și să nu arăt o parte din lucrurile care au urmat. Să fiu deschis la noua realitate a capitalismului. Cumva, între Khomeini și Iliescu e asemănarea dintre doi lideri destul de fermecători, care promit schimbarea, însă ajung repede într-un impas. Mi-am dat seama că poate ar trebui să fim mai atenți în momentul în care dobândim libertatea – sună foarte pompos, știu – cui o pasăm mai departe, cui îi oferim aceste noi drepturi cu greu câștigate. Cum se pot schimba lucrurile cu adevărat? Mi-e teamă că a da un răspuns coerent la această întrebare e o sarcină mai complicată decât poate duce un film.
Îmi place acest „între” din titlul filmului tău, care poate fi lărgit oricât de mult – chiar până în prezent, dacă ne uităm la ce se întâmplă acum în Iran.
Lucrăm la film din 2020 – sunt deja trei ani –, iar în momentul în care am văzut evenimentele actuale din Iran am început să fierb. Nu doar pentru că mă preocupă ce e acolo, ci pentru că descopeream live cum imaginile devin contemporane. Fiind de atâta timp cu capul în aceste imagini și văzând femei fără hijab pe stradă – parcă Zahra din film se reîntorsese printre iranieni! Suprapunerea film-realitate-știri a fost foarte intensă. Îmi doream mult ca titlul filmului să fie scris și în română, și în persană. O propunere ar fi fost ca filmul să se cheme Între două revoluții, fiindcă părea să exprime mai bine lucrurile în persană, dar a rămas așa și sunt mulțumit. Tocmai ce întrebai tu: care revoluții? Vreau să lăsăm deschisă întrebarea. Între oricare revoluții.
Imaginile din articol și cea de deschidere sunt capturi din film.
