Când m-am dus să vorbesc cu Vlad Ivanov, îl aveam în minte pe actorul care-a spus să nu aruncați avortonul în veceu, că se înfundă sau mi-e frică de Dumnezeu, dar și lui i-e frică de mine. Am dat în schimb peste un om cald, care se scutură de energiile urâte ale personajelor sale prin „dușuri psihologice”. Dar și peste un om care ține lucrurile sub control și vorbeşte dozat despre el, atât cât i se pare necesar.
Bebe din 4,3,2 – film premiat cu Palme d'Or la Cannes –, un bărbat middle-aged cu sufletul înghețat pentru care Ivanov a împrumutat din simplitatea și nonșalanța unei femei de 55 de ani ce executase vreo 20 de avorturi și cu care a vorbit în etapa de documentare, l-a propulsat pe actorul de film şi teatru pe scena internaţională şi, bonus, pe cea a aşa-ziselor personaje negative. Recent, incursiunea lui în lumea întunecată a culminat cu personajul Samir din Câini – un thriller românesc scris și regizat de Bogdan Mirică, concentrat într-un loc „ce conţine şi adună răul” şi premiat la rândul său la Cannes, cu premiul Fipresci. Un lungmetraj de debut pentru Mirică, unde Ivanov joacă un personaj complicat, care poartă ceva adânc îngropat în suflet şi-ţi lasă impresia că e mai mult decât un om care face rău.
Aşa-i place să-şi modeleze rolurile, să nu le expedieze într-o singură tuşă. Într-o fracţiune de secundă, îşi poate schimba la comandă fizionomia, luându-te cu el în lumea răului printr-o simplă încordare de sprâncene, şi la fel de rapid revine la energia pozitivă care-l defineşte. I-ar plăcea, de ce nu, s-o folosească într-o comedie romantică, dacă Noul Val ar mai închide ochii la problemele societății și i-ar deschide și spre iubire. Un actor intens premiat, prezent cu trei filme la Cannes anul acesta – Câini, Toni Erdmann şi Bacalaureat –, Ivanov preferă să rămână într-o sferă a normalităţii, ca să nu se lase contaminat de vedetismul cu care te poate seduce actoria.
Când mă gândesc la filmele în care te-am văzut, îmi apare în minte o imagine de om dur, de o răutate mocnită, dar combinată totuşi cu o doză de umanitate. Cum reușești asta?
Foarte mulți încadrează personajele pe care le-am interpretat în zona personajelor negative. Ele sunt foarte diferite, chiar dacă le putem încadra grosso modo în zona asta. Dar ai spus foarte bine, că au și o doză de umanitate. Chestia asta îi și salvează, dar îi face și mai scary. Îți dai seama că ei pot fi și altfel, numai că nu sunt, se duc voit spre zona asta – cum e și cazul lui Samir [din Câini]. Întrebarea mea vizavi de Samir, și practic ce l-a salvat și l-a făcut într-un fel mai complex, este ce l-a determinat să stea în locul ăla și să acționeze cum a acționat. E clar că i s-a întâmplat ceva foarte puternic în viață, foarte adânc – ai văzut că vorbeşte ambiguu, face pauze, te ia pe departe – de l-a făcut să fie așa cum e, să facă ceea ce face, să stea acolo și o dată la nu știu câtă vreme să se întâlnească cu soția lui și să-și vadă copiii.
E și un personaj aparte față de anturajul lui. E mai inteligent, vorbește altfel, are o înțelepciune...
Are o înțelepciune de asta populară, e clar un om care a trăit și a văzut foarte multe și toate lucrurile astea și-au pus amprenta asupra felului de a trăi, de a vorbi, de a se mișca. Ai văzut că nici când se mișcă, nu se mișcă foarte mult, dar e ca un animal de pradă. Tot timpul stă și odată a sărit și vezi scena cu ciocanul, acționează într-o fracțiune de secundă.
Crezi că personajele negative sunt mai puternice decât alt tip de personaje?
Întotdeauna a fost ca un fel de joacă din partea mea să întreb în special femei ce personaje le plac sau le ating mai mult și [ele] zic alea negative. Întreb de ce. Nu știu, sunt mai complexe. Așa, ăla bun e bun. Oamenii sunt atrași de asta pentru că da, are altceva. Niciodată n-o să fac personaje negative într-o singură culoare: am luat pistolu-n mână, l-am împușcat în cap și mamă, ce rău sunt. Nu-mi place.
Ce înseamnă personaje pozitive sau bune?
Nu știu, să facă bine. Eu nu le împart așa radical. Le iau așa cum sunt. De asta refuz personajele într-o singură culoare. Nu mă incită, nu-mi aduc nimic nou mie și cred că nici filmului. Îmi place să fie mai complexe. Nici noi nu suntem profund buni sau profund răi. Nu e totul alb sau negru, e o paletă întreagă de culori interioare. Și eu am mai țipat, și tu poate ai strigat la cineva, nu suntem basma curată. De aia se cheamă că suntem umani, avem o grămadă de lucruri în noi.
N-ai avut roluri preponderent negative, nu?
Nu. Și în Principii de viață, de exemplu, personajul are doar o singură secvență de final unde e foarte violent cu fiul lui. Altfel, încearcă să depășească problemele. E clar că e depășit de situație și are multe frustrări, e chiar demn de milă la un moment dat. E omul care vrea să controleze tot, nu îi reușește și atunci degenerează într-o scenă violentă, crezând că o să se rezolve. Nu o să se rezolve nimic, nu putem rezolva lucrurile în felul ăsta.
Cum construieşti personaje mai greu de plăcut? Să nu le zicem negative.
Contează foarte mult cum este scris scenariul. Scenariile de la 4,3,2 și Câini m-au tușat foarte tare. Au fost genul de scenarii care au turnat personajul în mine. Au fost atât de puternice, încât au declanșat imediat un mecanism în mine. Au fost foarte importante și discuțiile cu Cristian [Mungiu], respectiv cu Bogdan [Mirică]. În rest, lucrurile se simt mai mult. O altă parte frumoasă e cea a repetițiilor de dinainte de filmare, când stai cu regizorul. Cu Cristian am repetat chiar în locație, acolo unde am filmat [4,3,2]. Am încercat să creăm atmosfera de filmare. Eram doar noi patru, respectiv Cristian, eu, Anamaria Marinca și Laura Vasiliu și în clipa în care am ajuns la locul filmării, deja cam știam pe unde se duce personajul. Apoi e o artă a regizorului să mă pună în starea de a da tot ce-i mai bun pentru film atunci, cum spune Cristian. Nu mulți regizori pot s-o facă. Ori nu știu, ori nu sunt interesați. Erau secvențe-cadru foarte lungi, de 5-6 minute, cu 12-13 pagini de text, cu multe acțiuni de făcut, era o chestie foarte matematică pe care trebuia s-o topești în tot actul artistic. Țin minte că, între duble, Cristian venea la mine și-mi spunea la ureche: Aș vrea să schimb ceva aici. Uite, ar trebui să faci așa, așa, așa. Vrei să filmăm acum sau mai ai nevoie de puțin timp, ești OK? Am nevoie de 30 de secunde și putem să începem. E o comunicare la un nivel extrem de sensibil. Dacă nu comunici așa cu un regizor, nu ai cum să livrezi tot ce-i mai bun pentru personajul tău.
Dar cum lucrezi tu cu tine la personajele astea? Prin ce stări emoţionale treci, la ce renunţi din tine, ce trebuie să adaugi?
Odată ce primesc un personaj, începe să mă preocupe, să mă bântuie. Nu înseamnă că mă trezesc noaptea și sunt Samir, că încep să-l văd pe Samir prin casă sau prin metrou. Dar merg cu el în cap și încerc să mă gândesc ce i se întâmplă lui, de ce face lucrurile pe care le face. Și atunci e posibil să văd pe stradă un om care ar putea să meargă ca el, un om care stă într-un fel și privește și ar putea să fie modul lui Samir sau modul lui Bebe de a privi. Adun lucruri extrem de fine, lucruri pe care le vezi doar dacă înăuntrul tău există preocuparea față de personaj. E tehnica bulgărelui de zăpadă, îl faci mic în palmă și tot îl dai prin zăpadă și se face mai mare și mai mare și mai mare. Cam așa se construiește un personaj, din punctul meu de vedere.
Emoțional, cum atragi răul înauntru?
Începi să te gândești la filmare. Și la teatru, când mă duc, nu mă duc cu cinci minute înainte de spectacol, pun costumul pe mine și hai, jucăm. Vin cu trei-patru ore înainte și stau în sală, mă uit la scenă, încep să mă gândesc la personaj, la ce am de jucat și energia lui începe să vină către mine. Nu e cum încarci telefonul, l-ai băgat în priză și gata, a intrat personajul în tine. Stând acolo în sosul lui și gândindu-te la el și la ce-ai de făcut, ușor-ușor se adună niște lucruri în tine. La filmare, la genul ăsta de filmare, ai nevoie de multă liniște în platou. E nevoie de concentrare, să te pui într-o anumită stare. Ai nevoie să te aduni un pic. Lucrurile astea sunt extrem de sensibile, nu e ca și cum apeși pe-o manetă și vup, a venit personajul.
Samir, cel puțin, pare un personaj complex. Nu se întâmplă nimic tot filmul și la un moment dat apare el și totul se schimbă. Sunt curios cum atragi genul ăla de energie.
E clar o muncă de creație. Cum un pictor își pune în față o coală albă și totul se schimbă în fața lui, așa și la noi, la actori, dacă există această preocupare adâncă pentru personaj, încep să iasă fel de fel de lucruri. Mici, dar extrem de importante. De asta se și fac multe duble. Uite, la o filmare...cineva îmi spunea ceva și-mi trântea ușa-n față. Am tras trei-patru-cinci duble și regizorul a spus pentru mine e OK. Și eu am zis nu, am uitat ceva, o chestie micronică, nu pot să ți-o explic, dar dacă ai s-o vezi, ai să-ți dai seama că am dreptate. Și în clipa în care mi-a trântit ușa, am făcut doar puțin așa, [o tresărire], extrem de fină, și m-a luat în brațe.
Cum te modifică personajele negative pe care le joci?
La Principii de viață, după scena finală când îmi bat fiul, machieza mi-a spus: Dacă tu ai ști cât de frică mi-era de tine când te machiam după fiecare dublă. Tremuram toată și tu erai în starea ta, aveai o față, aproape că erai dezumanizat. E nevoie să păstrezi concentrarea asta, că dacă ai diluat-o, n-o mai poți aduce așa ușor înapoi. Pe mine, Vlad, mă atinge foarte tare pe moment, că nu sunt energiile mele, doar lucrez cu ele. Ca la psihoterapie, trebuie să știi foarte clar cât de adânc intri în aceste energii și cum lucrezi cu ele. Dacă nu știi să le dai apoi drumul să plece, riști să rămână agățate de tine și să le cari după tine multă vreme sau poate tot timpul vieții. E foarte important dușul psihologic pe care trebuie să-l faci după fiecare experiență de genul ăsta.
Și în 4,3,2, şi în Câini, e o tensiune pe tot parcursul filmului. Dacă ne referim la 4,3,2, apare chiar de când [Bebe] vine și-o ia [pe Raluca] cu mașina și începe s-o întrebe de ce, cum, de unde – simți, ca spectactor, că ceva nu e în regulă, simți răul lângă tine și îl simți pe urmă pe tot parcursul filmului, simți că intră ceva în tine și că nu poți să-i faci față. Nu poți să te ridici de pe scaun și să pleci, parcă te țintuiește și te cotropește și nu ai nicio armă împotriva lui. Am avut niște întâmplări cu 4,3,2. Foarte multe femei ieșeau siderate, ieşeau şocate de la film. Eu eram cu Cristian Mungiu la cafeneaua cinemaului și beam cafea în așteptarea Q&A-ului de după. Şi când mă vedeau acolo că zâmbeam și râdeam, nu puneau imaginea acelui personaj pe mine ca actor și încercam să am o discuție, să le explic că e doar un personaj. E atât de puternic și ce-i acolo [la 4,3,2], și ce-i aici [la Câini], încât e greu să faci switch-ul la actorul care e în fața ta. Dem Rădulescu spunea că trebuie să nu ne pierdem niciodată buletinul când jucăm. Dacă ajung să cred că sunt Othello, îmi trebuie câte o Desdemona la fiecare spectacol. E foarte important să știi că ești un actor care joacă personajul și e nevoie de o igienă interioară, de un duș după fiecare spectacol sau zi de filmare când joci genul ăsta de personaje. Să scoți energiile alea din tine, pentru că nu sunt ale tale. Dacă rămâi cu ele în tine, ajungi să te comporți altfel și atunci locul tău nu mai e în societate, e undeva la un spital specializat.
Cum te scuturi de energiile negative?
După o filmare sau după un spectacol, cum e Ivanov sau cum sunt cele de la Bulandra, merg foarte mult pe jos. Îmi place să merg singur, să mă gândesc la cu totul și cu totul alte lucruri, aproape să-mi șterg din cap personajul, să mă bucur de o adiere de vânt. Ajung acasă eu, Vlad, nu mai car personajul după mine. Pentru că după aia nu mai poț să dormi noaptea, te bântuie.
Deci încărcătura e foarte mare.
Da. Dacă te preocupă foarte tare. Eu cred că numai la temperaturi foarte înalte se nasc lucruri foarte bune. Nu te duci la mare și te bagi până la genunchi în apă, ai dat de două ori din brațe și spui c-ai făcut baie-n mare. Te duci să înoți, să vină valul peste tine, să simți și tu ceva. La călduț meseria asta nu merge.
Personajele astea te modifică ca om, devii mai bogat emoțional, mai bun?
Da. Mai tolerant, poate. De fiecare dată joci un personaj care are o lume a lui, pe care încerci s-o înțelegi și s-o creezi sau s-o recreezi. Și atunci sigur că lumea aia te îmbogățește. Când spun că încerc să scap de energiile alea, spun de lucrurile care nu-mi sunt mie necesare, dar sigur că bogăția acelei lumi rămâne în tine și ori devii mai tolerant față de acea lume, ori măcar încerci s-o înțelegi. Trezește în tine un anumit grad de înțelegere a anumitor lucruri.
Tu emani o energie pozitivă și e ciudat să te văd așa față de rolurile alea, unde ai și mersul și postura foarte percutante.
Dacă începe să mă preocupe personajul, parcă ceva vine din spate și-mi vine și mersul și tot. La Polițist, adjectiv, Corneliu spunea hai să vedem dacă poți să-l miști [personajul]. El stă în scaun și vorbește, o singură dată se întoarce la geam, pune picioarele și spune vine toamna, de-ar veni odată. Se mișcă extrem de puțin, ceea ce-l face și mai puternic. Acolo cel mai important e cuvântul, cuvântul are o forță fantastică și spus cum e spus de el, parcă te lipește de zid. În clipa în care am încercat la repetiții să-l mișc, la un moment dat am făcut așa [se ridică] și în clipa în care am făcut așa, am spus nu, nu, nu, Corneliu, nu trebuie. Atunci când ești cu totul în personaj, nu ai cum să nu simți, dacă ești un actor bun, că ceva e fals în el, că ceva nu-i OK.
Cred foarte tare și e absolut necesar ca un actor să fie foarte bogat pe dinăuntru. Noi, de fapt, cu ce lucrăm? Lucrăm cu energiile noastre și cu experiența noastră, cu emoțiile noastre. Emoția asta trebuie s-o ai de undeva, trebuie să fi trăit și tu ceva în viață, trebuie să te fi părăsit o femeie, trebuie să te fi lovit cineva, trebuie să fi trăit un lucru oribil, văzându-l numai, trebuie să fii ca un burete care să absoarbă emoții pe care după aceea să le poți da înapoi, dacă ele sunt în tine.
Care ar fi experiențele de viață care au ajutat la...
Nu, sunt lucruri personale astea și nu pot să vorbesc despre ele. Nu, pentru că așa cum tu ai nevoie de intimitate în viața ta, viața mea e singurul lucru intim care mi-a rămas.
Fotograful George Popescu, care m-a însoțit la discuție, intervine, după ce a răbdat să nu întrebe nimic: Cum e asta cu intimitatea? Tu ai dat lovitura cu 4,3,2. Cum a fost apoi pentru tine?
A fost foarte normal pentru mine. Cred că e foarte important, apropo de igiena ta interioară ca actor, să rămâi într-un soi de normalitate. Chestia asta de gomă te modifică pe interior și ajungi să pierzi lucruri sensibile din tine care-ți sunt necesare. Am avut bucuria să joc cu actori foarte mari. Am jucat odată cu Ed Harris, cu Tilda Swinton, cu John Hurt și credeți-mă că erau oamenii cei mai simpli și cei mai normali din lume. Extrem de profesioniști însă și extrem de atenți cu profesia lor. Aici trebuie să vedem diferența.
Preiau ștacheta de la George: Multe dintre filmele Noului Val sunt întinse pe cadre lungi, cu dialoguri puține și seci, în care emoția nu e explicită, nu e exprimată. Personajele par să aibă un soi de încărcătură sufletească și o suferință mocnită pe care n-o dau afară, te lasă cumva să te gândești la ea, să tragi niște concluzii și voiam să te întreb cum te raportezi tu la treaba asta și ce-ți place la filmele românești.
Filmele pe care le fac în general regizorii români nu se înscriu în linia filmelor americane: lumea a mâncat o cutie mare de popcorn, a băut patru coca-cola, râde sau plânge la sfârșit și spune Doamne, gata, mi s-a rezolvat o problemă. Filmele românești nu oferă soluții, nu oferă rezolvări. Ce fac foarte bine este că te pun într-o stare în care să te întrebi dacă e OK așa, nu e OK așa, dacă ai putea găsi o soluție la rezolvarea acestei probleme. Cum e Bacalaureat, de exemplu. El nu oferă soluții. Și eu zic că e foarte bine așa, pentru că ceea ce-și închipuie omul sau ceea ce-ar putea descoperi spectactorul este mult mai important decât soluția pe care ar putea să o dea filmul. E mult mai important ce se întâmplă cu tine ca spectator după ce vezi filmul ăsta. De asta îmi plac foarte tare.
Foarte mulți blamează regizorii că fac filme numai despre subiecte despre care ei cred că creează o imagine foarte proastă a României. Eu nu cred deloc asta. În loc să iei toate experiențele astea și să le exorcizezi printr-un act artistic, să sublimezi, tu vrei să le pui sub preș, să nu miroasă. Mai devreme sau mai târziu miros. Regizorii nu o fac ostentativ. Dimpotrivă, filmele noastre spun povești. Şi din lipsa bugetului s-a creat acest limbaj cinematografic minimalist. Sigur că de-acum înainte trebuie să se schimbe puțin limbajul ăsta.
Cum ți se pare ție c-ar trebui să se schimbe?
Nu știu, nu sunt în măsură să spun asta. Uite, Bogdan Mirică a găsit acest gen de limbaj...un thriller românesc nu s-a mai făcut și e OK. Poate altcineva o să facă, nu știu, o comedie romantică. Eu aș juca cu plăcere într-o comedie romantică. Nu știu câți din regizorii din România cred în mine pentru chestia asta [râde]. Samir într-o comedie romantică… Dar aș vrea să joc. Mă atrage foarte tare să fac altceva. De asta, când primeam iarăși un personaj negativ, s-a întâmplat să refuz, pentru că era pe aceeași linie cu un altul, pe care putea să-l facă foarte bine oricine. Vreau să-mi spună ceva, indiferent dacă are trei replici sau e personajul principal. Nu mă interesează lungimea personajului, mă interesează să spun eu, Vlad Ivanov, ceva cu personajul ăla, să trezească-n mine ceva nou față de altele pe care le-am făcut.
Care e diferența între producțiile românești și cele străine?
Sunt diferite tehnic vorbind, în sensul că noi filmăm cu o cameră, iar ei cu patru sau cinci. Noi avem un buget de 6-700.000 de euro, ei au de milioane de euro. Faptul că am un agent mă ajută foarte tare. Am intrat într-un circuit internațional datorită lui. Apropo de 4,3,2, e filmul care m-a pus pe orbită practic. Și acum primesc oferte din partea unor regizori care spun te-am văzut în 4,3,2, care a fost în 2007. Acum suntem în 2016. E o lume extrem de mică, nici nu mi-am dat seama. Agentul meu, care e irlandez, a creat un festival de film la Kilkenny, în Irlanda, și a înfiinţat o agenţie în Londra cu o colegă de-a lui, The Lisa Richards Agency, care acoperă toată Europa și America. Am fost de două ori și anul ăsta o să merg a treia oară la festivalul lui. Anul ăsta vin 60 de directori de casting și de producători din toată lumea și toți actorii din agenție vor avea o întâlnire de câte 20 de minute cu fiecare în parte, ca ei să vadă uman cum ești. Foarte important, am avut ocazia, pentru True Crimes de exemplu, să-mi spună un producător de aici știi că m-a sunat producătoarea filmului să mă întrebe cum ești tu pe platou, dacă nu faci probleme. Să bei, să nu înveți textul, să nu vii la filmare, să întârzii. Se interesează până în amănunt de tine. Meseria asta se face cu foarte mare disciplină. Dacă ai făcut o singură dată o greșeală de genul ăsta, nu mai ești acolo, nu mai au nevoie de tine. Pentru că ei pun bani foarte mulți și pentru banii ăia trebuie să fii acolo. E ca în Champions League.
Dintre rolurile din filmele străine, care au fost mai puternice?
Uite, rolul din Snowpiercer a fost foarte puternic pentru mine. Mi-a plăcut foarte mult personajul, pentru că a avut o singură replică în film: No bullet? În rest, totul era din ochi. Tot filmul, ăsta killărește pe toată lumea și e aproape imobil pe față. Tot timpul se uită, în ochi e tot personajul. Când ai replică, te mai sprijini pe ea, mai faci o pauză, ai mai multe șanse să-ți construiești bine personajul.
Revine George Popescu: În filmele mai indie ești mai relaxat, că n-ai presiunea aia a bugetului?
E o presiune, pe producători în primul rând, să se vadă că s-a filmat tot ce s-a propus. Pe regizor e o presiune foarte mare ca să fie în timing cu ce trebuie să facă. Trebuie să fii foarte bine pregătit, și asta de la casting vine. Castingul e 50% din reușita filmului. Trebuie să fie foarte atenți pe cine iau. Sunt actori care nu se pot concentra pe termen lung. Îți fac o dublă-două și după aia, în loc să fie și mai bine, și mai bine, se diluează și atunci ce faci? Din păcate, școala noastră de film, cum spunea Caragiale, e admirabilă, dar lipsește cu desăvârșire. Noi am avut, pe vremea mea, între ’91 și ’95, două ore de actorie de film pe săptămână. Ce am învățat, am învățat datorită acestor producții româno-americane și româno-franceze. Am învățat pe platou, văzând ce se întâmplă. Stăteam în spatele camerei, fără să deranjez, și mă uitam cum fac actorii. A fost școală pentru mine.
*
„Câini” rulează în cinematografe începând cu 23 septembrie.
