„Fenomenul Pitești” a avut loc între anii 1949 şi 1951 la Închisoarea Pitești și este unul dintre cele mai dezumanizante experimente psihologice din istorie, unul bazat pe tortură în toate formele ei cunoscute. Se estimează că ar fi fost vorba de peste 600 de victime, în special studenți cu convingeri anticomuniste. Dintre aceștia, cel puțin 11 au murit pe parcursul experimentului. Cu scopul de a obține de la ei informații, prizonierii au fost supuși la tratamente greu de imaginat, pentru ca apoi să fie forțați să se dezică de prieteni și familie, să-și nege valorile morale și spirituale sau să-și tortureze colegii de detenție. În anul 2014, fosta închisoare a fost transformată parțial în muzeu de către o fundație privată, iar în prezent Memorialul Închisoarea Pitești este dedicat atrocităților regimului comunist, dar și comunizării, mișcărilor de rezistență anticomunistă sau căderii comunismului. Din anul 2018 echipa Memorialului a deschis pentru publicul foarte tânăr și un spațiu interactiv care explorează aspecte generale legate de comunism, numit Muzeul Comunismului pentru Copii.
În luna septembrie, scriitoarea Iulia Iordan împreună cu șase dintre tinerii noștri colaboratori au vizitat Memorialul Închisoarea Pitești și Muzeul Comunismului pentru Copii, iar materialul de față reflectă experiența lor de vizitare, dar atinge și moduri diferite în care tinerii se raportează astăzi la istoria comunismului din România prin intermediul ramelor pe care le oferă școala, familia sau alte contexte sociale care ajung la ei.
Poți să sintetizezi cum te-a schimbat primul contact cu Memorialul în doar câteva fraze? Este imposibil. Atunci mergi pe mâna emoțiilor până când nu mai vezi ieșirea, virează apoi brusc și agață-te de prima idee care ți se pare suficient de puternică. Dacă te poți ține de ea până la ieșire, înseamnă că este cea mai potrivită pentru tine. Acum scutură textul de cuvintele inutile și recitește.
Indicațiile tale nu sunt clare.
Nici nu trebuie să fie. De data asta nu ai cum să nu scrii despre ceva esențial.
Memorialul reduce totul la esență, chiar dacă ajungi să scrii despre oamenii care se răzgândesc în privința vizitei imediat ce intră muzeu sau despre ce ne oprește să distingem albul de negru, despre senzațiile pe care le simți în corp după câteva ore în care ai ascultat povestea unei foarte mici și intense bucăți din istoria ta sau despre oameni purificați prin tehnici perfide de dezumanizare (este oare posibil?). Numele acestor oameni, în mod tulburător, nu au devenit emblematice. Oare ce le-a lipsit?
De ce nu are și anticomunismul eroi la fel de cunoscuți ca antifascismul? Cum pot niște camere aproape goale să se simtă atât de intens? Ce bine că pe pereți nu stau atârnate vitrine și obiecte. În felul acesta, ne putem rezema aproape oriunde privirea începe să ni se încețoșeze. S-a simțit destul de mult la Pitești și un pic diferit pentru fiecare dintre noi la finalul celor patru ore despre care nu prea știm când s-au scurs, pentru că avem alte experiențe și vârste sau pentru că muzeele sunt în general niște săli cu oglinzi, în care ne vedem în același timp pe noi și pe ceilalți din unghiuri diferite.
Odată ce-ți pui întrebările în mișcare, nu mai ai nevoie de mare lucru, tot restul vine să le întâmpine: proasta înțelegere a istoriei la școală sau acasă, anumite comportamente pe care le-ai întâlnit în societate și nu le-ai înțeles cauza, oameni care împart lumea în stânga și dreapta și se declară mulțumiți, faptul că muzeele românești care au ca temă comunismul sunt în general inițiative private și statul pare că mai degrabă sabotează decât încurajează acest tip de recuperare istorică.
Maria Axinte, fondatoarea muzeului de la Pitești, ne-a însoțit în această călătorie cu multă răbdare și generozitate. Textele de sală sunt foarte bine scrise, însă vocea care conduce este poate mai necesară aici decât în alte spații mai puțin încărcate emoțional. Povestea felului în care a descoperit Maria acest loc, călătoria pe care a făcut-o prin țară în căutarea supraviețuitorilor Fenomenului Pitești, riscurile asumate la fondarea muzeului și precizia cu care a documentat poveștile acestui loc a lăsat asupra noastră o impresie extrem de puternică. Iar această impresie s-a adăugat și ea la straturile textelor de mai jos.
Fenomenul Pitești nu este un „accident” istoric, ci unul dintre produsele directe ale comunismului și unul dintre cele mai îngrozitoare experimente psihologice din istorie. Mai jos sunt câteva moduri prin care se uită la această perioadă istorică un grup de tineri de 15 și 16 ani. Eu le-am fost doar martor și editor. Ne-am privit la final și, pentru că privirile noastre spuneau același lucru, mai întâi am tăcut împreună. După o vreme au început să se trezească întrebările, revolta, compasiunea, greața, teama că orice om este capabil să se transforme atât de rapid din victimă în agresor, dar și curajul de a înfrunta diverse fețe ale felului în care ne raportăm azi în România la comunism.
Șase tineri au coborât în subsolul fostei închisori comuniste, acolo unde jumătate dintre adulții care ajung la muzeu refuză să coboare, au ascultat și au întrebat, au simțit, au reflectat și au scris. Mai jos sunt fragmente din această experiență comună și personală în același timp.
Am auzit des expresia „pe vremea lui Ceaușescu", de cele mai multe ori zisă cu frică, ca și cum s-ar referi la perioadele întunecate din Evul Mediu, însă unii oameni o spun cu un aer de mândrie și glorie, ca și cum ar descrie măreția Imperiului Roman. Memorialul Închisoarea Pitești ne arată totuși că „Epoca de Aur” a României și întreaga perioadă comunistă nu au fost altceva decât fațade frumoase în spatele cărora s-au ascuns minciuni, crime, torturi și povești tragice care și-au lăsat amprenta definitiv asupra societății noastre. Până și în ziua de azi, oamenii încearcă să justifice tragediile prin scuze precum „da, dar oricum unii dintre prizonierii susțineau ideologia fascistă” sau „da, dar comuniștii au adus curent în sate și au construit șine de tren”, în loc să înfrunte adevărul tragediilor din perioada regimului totalitar.
Turul ghidat al închisorii m-a dus prin toate etapele comunismului în România, de la alegerile furate și grupurile de rezistență anti-comunistă, până la înființarea securității și torturile fizice și psihologice aplicate pe deținuții politici din închisori. Clădirea este învăluită într-o atmosferă tristă și îmbătrânită, mai ales la subsol, unde holul și fostele celule arată ca într-un film de groază. Zona Memorialului este complet izolată de restul închisorii, care aparține unei firme de construcții, iar în spatele pereților celulelor unde au avut loc torturile se află birouri în care oameni lucrează în fiecare zi. Spre final mi-am dat seama că tragediile din aceasta perioadă, mai violente decât în alte țări comuniste, nu au fost declarate și dezbătute la o scară mai largă din cauza faptului că lumea se ferește să discute despre astfel de subiecte sensibile. Cred că, pentru a onora oamenii care au suferit din cauza regimului comunist, trebuie să trecem peste sentimentele de jenă, greață sau tristețe pe care le avem când discutăm despre astfel de tragedii și să le spunem în continuare povestea sau măcar să susținem muzeele și activitățile culturale care încearcă să le prezinte publicului.
Discuțiile la scară largă pe tema tragediilor din perioada comunistă au fost de la început evitate, majoritatea victimelor nedorind să vorbească despre traumele trăite din cauza stresului psihologic. Tăcerea victimelor a fost încurajată și de public și jurnaliștii care nu au abordat subiectul cu sensibilitatea de care era nevoie, mai ales în cadrul Fenomenului Pitești, unde victimele au fost obligate să devină și agresori. Articole care s-au referit la foștii deținuți ca torționari, slogane de reclame precum „Pitești, am auzit că îți plac dungile” sau declarații insensibile din partea membrilor CNSAS-ului au arătat victimelor că tragediile prin care au trecut nu au fost înțelese de publicul larg. Cred că și dezamăgirea creată de partidele politice care au ajuns la putere după revoluție a întreținut părerile oamenilor nostalgici, care își aminteau de pozițiile lor avantajoase în cadrul regimului comunist. Confuzia a continuat și în următoarele generații, creând o percepție deformată a perioadei comuniste și opinii extrem de împărțite, motiv pentru care comunismul este văzut atât ca o perioadă tragică, cât și ca „Epoca de Aur” a României, chiar și de lumea care s-a născut după căderea regimului.
Acest fenomen de a scuza agresorul prin vina victimei apare des în societate românească. Cu toții am auzit de atâtea ori întrebarea „Eh, da ea ce a făcut de l-a enervat?” în contextul unei bătăi, unei crime sau unui viol. Dacă singurele voci care se aud sunt cele care găsesc scuze pentru agresori și prezintă numai fațada plăcută a acestui regim, în timp ce restul se ascund sau evită subiectul, problema tragediilor din perioada comunistă va fi mereu ascunsă și, în timp, uitată complet.
În timpul vizitei am aflat că mulți oameni refuză să intre în clădire sau să viziteze subsolul unde au avut loc torturile, însă astfel de reacții de ignorare a situației sau de acuzare a victimelor sunt cele care fac ca suferința celor ce au trăit acea perioadă să fie în zadar. Cred că, în fața oricărei tragedii, dar mai ales în cazul închisorii de la Pitești, lumea ar trebui să asculte, să înțeleagă, să povestească mai departe și, poate cel mai important pas, să-și pună adevăratele întrebări importante, nu „Ce opinii politice aveau prizonierii?” sau „Câte linii de tren au fost construite în acea perioadă?”, ci: „Ce putem învăța din aceste evenimente?” și „Ce putem face că să oprim astfel de tragedii în viitor?”.
Andrei Simion
***
Senzația de greață, arsura pe care am simțit-o în josul gâtului a fost o revoltă a corpului meu, o reacție viscerală în fața unei noi dimensiuni a răului, despre care nu știam să existe în oameni. Mă aflam într-o fostă celulă din închisoarea din Pitești, un spațiu pe care cândva oamenii l-au transformat într-un portal spre iad. În celula în care mă aflam acum, alături de Iulia și alți puști ca mine, se organiza ceva ce ei au numit liturghii negre, alături de bătăi și torturi menite să stingă până și ultima scânteie de speranță într-un om. Am simțit atunci un disconfort necunoscut mie până în acel moment. Era ca și când corpul meu știa că pe podeaua pe care pășeam eu acum au pășit odată, niște oameni, ca și mine, făcuți din carne, și gânduri, și nevoia de a iubi și a fi iubiți, dar cărora le-a fost dat să treacă prin dureri și suferințe inimaginabile, pe care eu nu le-aș putea vreodată înțelege în toată profunzimea și întunericul lor.
Am citit undeva, cu ani în urmă, despre antropologa Margaret Mead, care a fost întrebată care ar fi primul semn al civilizației într-o cultură. Mead a spus că primul semn al civilizației într-o cultură antică a fost un femur care fusese rupt și apoi vindecat. Cândva, la început, când nu existau încă reguli sociale și drepturile omului și, în general, nimic din sistemul social menit să asigure o viață decentă, bazată pe reguli de bună conviețuire, membrilor societății umane, cândva foarte la început, cineva s-a oprit să ajute pe altcineva. Și acest gest simplu a rămas în istoria noastră ca prim semn al civilizației umane. Empatia este fundația umanității. La închisoarea din Pitești, deținuții au pierdut contactul cu acest element-cheie al structurii umane și s-au îndepărtat de umanitate în sine, iar când aceasta se pierde, atunci se pierde și civilizația umană. Astfel, studenții închiși la Pitești au fost jefuiți până și de ultimul lucru de care se mai puteau agăța, umanitatea lor, și au fost lăsați în beznă. Cum la noi sufletul și corpul sunt două lucruri legate, cusute cu migală, la ei cele două au fost rupte, iar sufletul, umanitatea a fost înecată de suferință. Aceștia nu au rămas nimic mai mult decât niște corpuri în care se zbătea o lumină slabă, ca o promisiune a ceea ce a fost o dată. Această pierdere a umanității nu avea de-a face cu voința sau cu valorile personale ale deținuților, ci mai degrabă cu lucrurile de care mai puteau aceștia să se agațe când nici pe ei înșiși nu se mai puteau recunoaște. Cei mai mulți au devenit credincioși, pentru că atunci când nici tu, nici persoanele din jurul tău nu te mai pot încălzi, vei inventa inevitabil ceva ce va putea. Gândul că ceva sau cineva atotputernic i-ar putea ajuta pe studenți să înfrunte ororile din celulele în care erau închiși era liniștitor. Cu toate acestea, puțini au reușit să nu se piardă pe ei înșiși pe durata experimentului, cei mai multi devenind niște case bântuite în care ei erau și camerele, și fantomele ce se ascundeau în cele mai întunecate colțuri.
Ca să ajungem înapoi la București am luat trenul, dar, din cauza unei defecțiuni tehnice, călătoria noastră a fost dusă pe întuneric. Cu toate acestea, noi am reușit să ieșim în lumină în doar câteva ore, pe când studenții închiși pe nedrept acum aproximativ 75 de ani au rămas în beznă.
Ilinca Gamarț
~
- Să nu cobori în subsol!
- Cu ce sens? Răul a fost deja făcut indiferent dacă n-ar mai exista nimeni azi să îl cunoască. De ce să nu cobor la subsol?
[coboară]
[plânge]
[urlă sânge în vine și piele se expandează parcă vrând să fugă de pe os]
[TĂCERE]
[...]
- Ai avut dreptate. Dar eu… m-am înșelat.
~
Urlete de durere. Nuanțe ale durerii necunoscute retinei umane. Laturi ce-ți ajung a nu-ți mai fi ale tale. Să ajungi să te separi de tot ceea ce te-ai născut să fii. Când să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți a ajuns să capete o conotație diametral opusă întrucât nu urăști nimic pe lume mai mult decât te urăști pe tine însuți.
Cândva doi și cu doi făceau patru. Cândva erai student la o facultate. Ce mai înseamnă acum „cândva”? Ce cuvânt ciudat e „facultate”... Ce ciudat sună „student”. Straniu e acum cuvântul „eu”. Pentru fenomenul Pitești nu mai există „doi”.
Nu mai există nimic. Decât durere. NU MAI EXIȘTI!
„Cioc… Cioc!” Și zaci acum leșinat pe podea în bălți de sânge. Cadoul tău de Moș Nicolae și de Crăciun și de toate zilele pe care le vei mai avea, primit de la frați, colegi, prieteni și Eugen. Eugen Țurcanu. Cum ai putea uita numele ăsta? Ochii lui goi ce te-au țintuit până și în visele pe care nu ai îndrăznit vreodată să adormi și să le ai. Care te-au privit de sus când îți mișcai mâinile învinețite, pline de puroi și stoarse de sânge pe foaia ce aștepta numele oamenilor pe care i-ai iubit cândva cel mai mult. Scrii, n-ai de ales, doar așa mai poți obține o secundă în plus de viață. Viață ce-ți dorești cu toată ființa ta să o pierzi. Ce ești forțat să o păstrezi. Un cadavru nu folosește nimănui la nimic. Iubirea e acum un sentiment atât de abstract pentru tine. Nu îndrăznești să-ți amintești cum se simte, te torturează.
Ai scris. Tot ce a existat vreodată sau… mai bine spus tot ce vor ei să creadă că a existat. Nu-ți face griji, cu timpul va trebui să crezi și tu. Și o vei face. Doi și cu doi fac cinci de azi-nainte și nu te mai poți opune, tu, umbră!
Ce mai e doi sau cinci când tu nu mai ești?
Acum apuci ciomagul. Rupe-i! Rupi. Pe toți. Pe cine nimerești. Ia-i la rând. Sis-te-ma-tic. Care rând? Oricare. N-au cum să mai fugă. Nu poți? … Te-nvăț, tovarășe. Spatele drept!
Acum e blanc. Negru absolut. O ciumă sunt gândurile tale.
Pitești. Experimentul Pitești îți va omorî unul câte unul fiecare neuron ce crede că vei mai putea scăpa. Ce crede-n stoicism. În viață. În moarte.
A avut dreptate tovarășu’ Țurcanu. Te-a-nvățat. Ești cel mai bun. Snopești ca nimeni altul. Te-ai lepădat de mult de tine. Te-ai unit cu Tovarășu’. Singurul tău zeu admis. Participi și la liturghii.
Se aude un scârțâit pe culoar. Tremuri. Dar te-ai oprit vreodată? S-aude un clinchet metalic. Parc-ar fi clopoței. S-apropie. Știi bine ale cui sunt cheile ce nasc astfel de sunet, maltratând până și scara. Ai cu bocanci lipicioși strivesc în picioare culoarul. Dansează și tu, tovarășe, pe ritmul cheilor ș-al mâinii curente!
[...]
Doi… Doi au reușit să se sinucidă. Să scape. Au căzut pe scară. Dar ce noroc aveți, conducerea ține la voi. Și la siguranța voastră. Acum au pus o plasă. Să nu cumva să cădeți când mergeți la dușurile de la subsol. Ai, fii bun și mulțumește conducerii, ai fi putut fi tu cel mort!
Datorită conducerii ești în viață (ce o mai fi însemnând acum asta). Datorită conducerii ai o activitate să te țină ocupat zilnic (una din părțile ciomagului). Datorită conducerii ești încurajat să îți dezvolți creativitatea [ai grijă ce spui, ce scrii, dacă-i albă sau e neagră, ai pus-o. Tu, fratele, mama, sora, tata, soția (TOȚI!)]. Datorită conducerii ai (acest) acoperiș deasupra capului.
Fii bun și mulțumește conducerii, cetățene!
În viitorul pe care n-ai apucat să ți-l imaginezi, eu ți-am refăcut pașii spre subsol. Am călcat pe fiecare crăpătură din scara de beton ce s-a tocit din milă față de tine, de pașii tăi neputincioși, de modul cum îți târai corpul pe corpul său, învățându-vă cu timpul obiceiurile unul altuia, cu timpul făcându-ți loc, sacrificându-se pe sine. Ea, din toată închisoarea fiind cea mai umană, singura în care mai puteai avea încredere. Ea fiind cea care i-a salvat pe cei doi.
~
- M-am înșelat, întrucât TOȚI trebuie să știm, «altfel mergem cu o rană deschisă în spate, pe care o ignorăm și ne-ntrebăm apoi de ce mergem așa de greu».
~
*Unde ~ înseamnă aproximativ citat, ființele acelea și schimbul de replici neexistând, dar avînd echivalente și rădăcini reale.
Iar cuvintele din ghilimelele franceze aparținând Mariei Axinte, director al Muzeului Memorialul Închisoarea Pitești.
Bianca Vlad
***
De-a lungul vizitei în muzeu am realizat cât de puțin știu eu de fapt despre comunism și cât de multe lucruri se ascund în spatele materiei predate la școală, dar și a cărților de literatură. Țin minte că atunci când ni s-a predat comunismul a fost băgat laolaltă cu fascismul și nu i s-a acordat o importanță la fel de mare ca nazismului și Holocaustului. De curiozitate, am deschis acum manualul de istorie de clasa a VII-a să văd ce se vorbește despre comunism (poate îmi aduceam eu aminte greșit de la oră și se pusese de fapt accent pe el). Mă așteptam să văd măcar o pagină sau două despre mișcarea comunistă în România, dar, după ce am răsfoit puțin, mi-am dat seama că istoria predată la școală se axează în mare parte pe istoria foarte îndepărtată. Nu zic că nu ar fi bună la ceva (cultură generală, ne arată niște tipare de-a lungul vremii care s-ar putea repeta etc.), dar societatea de astăzi este mai puternic influențată de anumite evenimente istorice care au avut loc în trecutul mult mai apropiat și uneori am impresia că profesorii de istorie uită acest amănunt. Am observat acest lucru inclusiv în manualul de clasa a VIII-a, unde istoria României era prezentată în ordine cronologică, axându-se în mare parte pe bătălii antice în loc să aducă în discuție mai multe evenimente recente care ne-ar fi ajutat să înțelegem mai bine ce și de ce se întâmplă în prezent. În manual există un paragraf despre cât de proastă era mâncarea în comunism.
Apoi mai sunt unul-două rânduri aruncate din zbor despre comunism în general, împreună cu niște paragrafe luate din „Viața cotidiană în comunism” de Adrian Neculau care ne spune ce auzim și știm de mici, mai precis cât de frică le era oamenilor de partid și de manipularea constantă a populației, după care se sare fără alte detalii direct la mișcarea Hippie și la Războiul Rece. În schimb, în manualul de clasa de a VIII-a, comunismul a fost tratat cu mai mare importanță (am găsit spre surprinderea mea inclusiv un pasaj din cartea Elisabetei Rizea). S-a vorbit despre mișcările de rezistență din munți, despre propagandă etc. Totuși, nu a fost pomenit nici măcar o dată Fenomenul Pitești. Sincer, majoritatea informațiilor din manual mi se păreau relativ noi deși eu credeam că profa de istorie ne-a predat ce era mai important. Bine, “important” este un concept subiectiv și mi se pare normal să difere de la persoană la persoană și în fond, cine știe, poate unul dintre cele mai mari și mai grave experimente psihologice din lume nu este atât de important încât să apară în manual sau sa fie măcar adus în discuție. Problema e că nu doar Fenomenul Pitești este trecut cu vederea. Pe lângă studenții și adulții care au avut de suferit, nici copiii nu o duceau mai bine, în special orfanii, deoarece în comunism era încurajat în general abuzul asupra semenilor, cum ar fi denunțurile, tortura, exploatarea prin muncă, privarea de proprietăți etc. Unele orfelinatele de pe atunci erau o bătaie de joc la adresa drepturilor copilului și ale omului, dar nimeni nu știa de ele deoarece toate cazurile grave și nu numai erau ascunse cu grijă. Un exemplu este Căminul Spital pentru Minori-Deficienți Irecuperabili din Sighetu Marmației, unde copiii erau maltratați în moduri de nedescris de către cei care erau plătiți să aibă grijă de ei. Acolo au murit și au fost chinuiți sute de minori, aceste informații ajungând la noi de-abia în 2011, la câțiva ani după închiderea spitalului care a funcționat din 1973 până în 2003. Am aflat aceste lucruri tot în cadrul unui muzeu privat, Muzeul Abandonului, care s-a ocupat cu adunarea informațiilor și construirea unui muzeu virtual pe care-l poate vedea oricine (recomand 10/10!). Despre muzeu am aflat mai multe înregistrând un podcast cu ei.
Faptul că aceste aspecte ale comunismului au fost omise de prin muzeele de istorie, de la ora de istorie, dar și din cărți m-a pus pe ganduri, pentru că, până la urmă ele fac parte din istoria noastră, vrem, nu vrem. Nu am citit foarte multe cărți care au ca temă viața în comunism, dar cele pe care le-am citit ori îl ironizau („Sunt o babă comunistă” de Dan Lungu), ori aduceau în discuție doar anumite aspecte mai cunoscute despre comunism („Disco Titanic” de Radu Pavel Gheo). Sunt conștientă că scopul unei cărți nu este acela de a informa, ci este strict ficțional în cele mai multe cazuri, totuși nu am dat până acum de vreo carte care să fie inspirată de Fenomenul Pitești și pe care ar citi-o un adolescent sau un adult, pentru că, până la urmă câți oameni care nu sunt pasionați de istorie vor pune mâna pe o carte de memorii/mărturii sau strict despre istorie. În afară de memoriile Elisabetei Rizea, majoritate a textelor care vorbesc despre părțile mai neplăcute ale comunismului nu au atat de mulți cititori ca cele care vorbesc despre el într-un mod mai plăcut, poate chiar amuzant pe alocuri.
Fiind copil, opinia mea asupra modului în care istoria este spusă nu are o mare însemnătate pentru adulți. Nu am cum să schimb structura manualului sau modul în care comunismul este perceput de oamenii din jurul meu, iar părerile mele nici nu vor fi luate în considerare. Așa că baza mea stă în puținii oameni care vor sta până la capăt să asculte opinia unui copil și să-i explice fără să se enerveze de ce comunismul a existat, de ce Fenomenul Pitești este ceva real chiar dacă la prima vedere pare un capitol dintr-o carte de Stephen King și de ce am aflat abia acum ce a însemnat comunismul de fapt pentru atât de mulți oameni.
Smaranda Iordan
***
Ochii? Întotdeauna m-am lăsat ghidat de ochi, simboluri arhetipale pentru vulnerabilitate și sinceritate, căci ochii îți spun singuri totul. Vestitori ai iubirii efemere de mai, purtători ai secretelor de neîmpărtășit, călăuze pe toate drumurile vieții – ochii sunt, astfel, esența absolută a unui om, mai blânzi decât cea mai caldă mângâiere și uneori mai duri decât vorbele aruncate din furie. Vizitez Memorialul închisorii din Pitești și mă las purtat prin istorie chiar de ochii pe care îi observ pe pereți, prin poze nemuritoare în timp.
Intru pe ușa memorialului al cărui nume l-am auzit răsunând în jur de nenumărate ori, fie acasă, fie la școală – o clădire căreia i se poate simți aura rece, marcată de crimele comise în umbra unui sistem criminal. Înainte de începerea turului, îmi las lucrurile în sala de bagaje și mă opresc în fața unui tablou (de asemenea, imagine regăsită și pe coperta cărții „În gura marelui urs”) care înfățișează un chip copleșit de trăiri: pentru mine, gestul de a-și acoperi fața simbolizează refuzul de a se confrunta cu realitatea, iar în ochiul rămas larg deschis se citește o teamă adâncă. Deși turul nu a început, deja desenul expus mă emoționează… mă face să mă întreb dacă pe parcursul turului voi vedea asemenea figuri pline de groază.
Turul începe cu explicații despre istoria grupului de rezistență anticomunistă Haiducii Muscelului, oameni care nu renunță la convingerile lor și cu o speranță de neclintit că societatea își va reveni la normal - grup care a reușit timp de zece ani să se ascundă de comuniști. Privirea hipnotică a Mariei Plop veghează încăperea de pe perete – ochi plini de stele, provenite din curajul de a se opune sistemului.
Cobor la subsolul clădirii, un spațiu întunecos și plin de mister, unde ascult povești despre deținuții politici oprimați, trecuți prin chinuri dureroase în urma cruzimii conducătorilor închisorii, iar uneori chiar abuzurilor celorlalți prizonieri.
Îmi atrage atenția un personaj cheie pentru acest muzeu, Eugen Țurcanu, comunist devotat și urmăritor fidel al acestei ideologii, acuzat că ar fi făcut parte dintr-o mișcare legionară. Deținut fiind, Țurcanu a fost printre inițiatorii Fenomenului Pitești, de „reeducare” a deținuților politici și a cauzat suferință printre prizonieri, torturându-i. Îi văd chipul și îi citesc vanitatea din spatele grimasei – un zambet fără scrupule, niște ochi încețoșați care surprind negura sa interioară.
Pe tot parcursul turului, observ în continuare fotografiile cenușii ale foștilor prizonieri – figuri uscățive, cuviincioase, șovăielnice, ochi grei, uneori aproape închiși. Le simt durerea până în măduva oaselor - nu doar fizică, cât și interioară. Mă aflu în încăperea unde se desfășurau liturghiile negre, tortura spirituală realizată prin blasfemie, satanizarea simbolurilor biblice sacre. Înaintea Sărbătorilor Pascale, erau organizate scenete de batjocură la adresa lui Dumnezeu, în care cei mai „periculoși” deținuți primeau rolurile principale – aceste activități bântuiau prizonierii veșnic. Observ priviri pierdute, oameni în pragul alienării mintale, în duel continuu cu ei înșiși. Parcă și speranța, presupus nemuritoare, dispare în asemenea momente.
Există credințe populare care asociază fiorii pe șira spinării cu călcatul pe un mormânt, iar grecii antici susțineau că morții și spiritele comunică cu muritorii prin acest tip de furnicături. Totuși, fiorul care mă traversează reprezintă complet altceva: spaima, realitatea care mă lovește la auzul tuturor ororilor prezentate în muzeu. Încerc să mă imaginez trecând prin torturile și regimul strict de la acest penitenciar și realizez cât de admirabili sunt cei care și-au păstrat ținuta morală pe tot parcursul Experimentului Pitești. Mi se pare firească dorința lor de a recurge la terapie prin scris. Aceștia nu puteau verbaliza traumele, deci se refugiau printr-o psihanaliză adâncă a trăirilor pe hârtie, cugetând la faptele tulburătoare prin care au trecut. Spre exemplu, foști deținuți precum Petru Cojocaru sau Mihai Buracu și-au scris și publicat memoriile – amintiri prețioase, prin faptul că oferă răspunsuri unor întrebări legate de regimul comunist.
Istoria nu trebuie niciodată îngropată, iar Memorialul Închisorii din Pitești scoate la lumină orori din vremea comunismului, care ar trebui cunoscute pe larg. Am crescut cu valori opuse celor comuniste, cred într-o lume democratică în care fiecare este liber să aibă propriile credințe, iar acum chiar pot să afirm că văd comunismul cu alți ochi. Îl văd prin ochii celor care și-au riscat libertatea pentru opiniile lor. Îl văd prin ochii celor care au rămas curajoși, chiar și când au avut de suferit. Sunt astfel de momente cele care ne învață să ne iubim viața și lumea în care ne-am născut. Îmi concentrez privirea pe ochii de pe pereții muzeului și uit de grija ochilor mei – vizita m-a impresionat profund – ochii mei nu au văzut atâtea precum ochii celor de pe pereți, dar le simt suferința din priviri.
Matei Bumbeș
Eram în clasa întâi atunci când mama mea mi-a povestit, în timp ce ne îndreptam spre Sighetul Marmației, despre stră-străbunicul meu, care a murit într-o închisoare politică în anii '60. Nu știu de ce, dar am fost cuprins de un puternic sentiment de neputință și de ură la adresa comunismului, încă neștiind clar ce urăsc, doar că nu puteam pricepe absurditatea situației. Peste un timp aveam să vizitez și muzeul penitenciarului de la Sighet și să înțeleg mai bine despre ce vorbea mama. Camera neagră și zdrențele purtate de Iuliu Maniu mi-au rămas în minte.
Opt ani mai târziu, iar Iulia m-a invitat să merg împreună cu alți copii să vizităm muzeul comunismului pentru copii de la Pitești. Subiectul îmi era deja familiar și mă fascina. Într-o anumită măsură cunoșteam deja Fenomenul Pitești de la tata. Știam despre victimele devenite abuzatori și numele Țurcanu îmi era deja cunoscut, însă nu cunoșteam niciun detaliu.
Unul dintre primele lucruri pe care l-am observat atunci când am intrat în muzeu este mărimea acestuia. În ciuda faptului că închisoarea a funcționat în mai multe clădiri, muzeul are doar o treime din fostul spațiu, deoarece în anul 1977 închisoarea a fost transformată într-un spațiu de birouri pentru compania nationala de constructi, iar după privatizare clădirea a fost împărțită între mai multe companii, multe dintre acestea activând în continuare în penitenciar, lăsând muzeului doar o treime din spațiu. Odată cu renovarea închisorii, toate obiectele precum gratiile, paturile, ușile celulelor și tot ce mai ținea de penitenciar au dispărut. Din ele mai rămân doar niște vizete de curând donate de către unul dintre constructorii care a participat la renovare.
Un alt lucru care m-a surprins la muzeu a fost că nu este deținut de stat, ci de către o fundație privată, iar tot muzeul depinde de doar trei oameni, care au făcut o treabă uimitoare cu amenajarea acestuia. Fondatoarea muzeului ne-a făcut un tur uimitor în care ne-a prezentat pas cu pas Fenomenul și ne-a povestit despre diversele săli ale închisorii. Turul a avut loc în principal la subsol, amenajat în așa fel încât să emane disperarea simțită de deținuți tuturor vizitatorilor. La final, am auzit că de multe ori, oamenii care coboară la subsol ies imediat și refuză să se întoarcă.
De-a lungul vizitei am început să fiu cuprins de același sentiment de frustrare ca acum 8 ani. De ce nu știe mai multă lume de muzeu? De ce nu se ocupă statul de acesta? De ce toată lumea se preface că nu s-a întâmplat nimic? Iar atunci mi-am dat seama că întreaga premisă a închisorii îmi părea cunoscută. O văzusem în atâtea filme! Dar nu erau bazate pe ce s-a întâmplat la Pitești, ci pe experimentul de la Stanford. „Închisoarea de la Stanford” a fost un experiment psihologic în care studenții au primit fie rolul de paznic, fie cel de deținut pentru a testa cruzimea oamenilor. În doar 6 zile, „gardienii” au reușit să-și tortureze psihologic colegii și să-i lase cu traume pe viață. Până și în ziua de azi este încă recunoscut ca unul dintre cele mai crude experimente, iar după el s-au scris nenumărate cărți, scenarii de filme și seriale recunoscute internațional. Însă despre cele întâmplate la Pitești pare că și noi am uitat. Poate că un experiment controlat pare mai ușor de acceptat decât ceva necontrolat și imprevizibil. Poate că istoria ne spune ceva despre noi și despre natura noastră, ceva ce nu vrem să admitem.
Spre deosebire de experimentul de la Stanford, care arată doar cruzimea gardienilor, Fenomenul Pitești nu este în alb și negru, printre cei mai cruzi abuzatori se numărau cei mai rezistenți prizonieri. Cred că ce ne sperie cel mai tare este factorul realității: că așa ceva chiar s-a putut întâmpla și că s-ar putea întâmpla din nou.
Abia după ce am plecat mi-am răspuns la întrebări. Tragediile petrecute în închisorile politice din perioada comunismului încă mai sunt prezente în viețile multor oameni. Atunci mi-am dat seama de unde veneau acele emoții, de la familia mea, de la mama, bunica și străbunica mea, care au fost puse în fața faptului împlinit și nu au putut face nimic. În continuare există copii mici care se tem ca că părinții le vor fi luați, chiar dacă nu au vreun motiv, printre acei copii m-am numărat și eu. Iar acum înțeleg că ce s-a întâmplat trebuie discutat. Trebuie să apară cât mai multe muzee și să putem vorbi liber, fără frica că evenimentele s-ar putea repeta.
Andrei Ungureanu
Descrie imaginea pe care o ai în minte atunci când îți amintești de vizita noastră la Memorial!
Andrei S.: În fața mea se întinde un coridor lung. Neoane albe și becuri gălbui prăfuite pâlpâie, luminând intrările în celule. Fostele uși stau rezemate de pereții învechiți, scoase din balamalele lor ruginite. În locul acestora stau geamuri groase de sticlă care separă puținele obiecte rămase, contaminate cu amintiri dureroase, de restul lumii. Amintirile plutesc prin aer ca un gaz invizibil. Din când în când, una scapă prin locurile unde sticla nu sigilează bine celula și se răspândește prin fosta închisoare. Din cealaltă parte a geamului, dansul acestora pare fascinant și impunător, asemenea unui animal periculos într-o grădină zoologică.
La capătul holului se afla un perete. Trec prin el, iar pe cealaltă parte se află alte coridoare care par să se întindă spre infinit. De data aceasta, pereții sunt acoperiți de un tapet, iar în fostele celule se află birouri recent remodelate. Oamenii lucrează, concentrați în ecranele monitoarelor. Dau la o parte un colț din tapet. În spatele acestuia văd aceeași structură putrezită, ascunsă acuma ca o rană infectată sub o bluză nouă. Mă uit mai atent în spatele tapetului. Dintr-o crăpătură prost peticită se scurge un șuvoi de sânge care se acumulează într-o băltoacă la baza zidului. Oamenii merg grăbiți, ocupați de treburile de zi cu zi, fără să își dea seama că pe o structură șubredă nu se poate construi niciun viitor stabil. Sub picioarele lor se află subsolul. O scară lungă, în spirală, coboară în beznă, iar la capătul acesteia un alt coridor infinit, asemănător cu primul. În acest abis întunecat nu a putut fi pusă sticla protectoare. Gazul amintirilor formează un strat de ceață întunecată care acoperă podeaua. În celule nu mai sunt obiecte, ci ființe. Bucăți din viața foștilor deținuți stau abandonate sau respinse, asemenea unui membru amputat, spălat încet de apele timpului. Ecourile lor se răspândesc prin fosta închisoare. Mă îndrept spre scara de unde am venit, însă mă opresc să mă mai uit încă o dată înapoi. Amintirile așteaptă, arzând cu dorința să le fie auzite țipetele, transformate în șoapte din ce în ce mai încete, până când liniștea va învălui complet clădirea ca un capac de sicriu.
Sunt unele locuri cu o asemenea încărcătură simbolică și ne ating în atâtea feluri, încât după ce plecăm de-acolo ne propunem să fim mai buni. În ce fel ai simțit că te-a schimbat această vizită?
Matei: Înconjurat de zidurile marcate de amprenta invizibilă a crimelor de la Pitești, am descoperit o nouă fațetă a istoriei – o fațetă care m-a ajutat să înțeleg mai bine perioada comunismului și toate ororile aduse de aceasta. Îndeosebi la subsolul clădirii, simțeam cum trecutul încă pulsează, sufletele oamenilor căzuți cereau să nu fie uitate. A fost o vizită cel puțin memorabilă, prin jocurile pe care mintea mi le-a pus la cale, iar imaginația m-a transpus înapoi în timp și am asistat, odată cu ceilalți deținuți, la torturile prezentate. Am realizat că nu sunt înfățișate niște simple date dintr-o carte de istorie, ci niște trăiri reale ale unor oameni – mi-a crescut empatia pentru victimele sistemului comunist, care nu și-au abandonat ideile nici în cele mai crunte momente și și-au păstrat credința în Dumnezeu, chiar și atunci când au fost forțați să-l ridiculizeze în liturghiile negre. Experiența a scos la lumină cea mai umană și mai emoțională latură a mea și mi-a stârnit o responsabilitate de a educa (mai ales) noile generații, pentru a înțelege problemele reale din spatele acestui sistem și importanța de a-l lăsa în trecut. Istoria trebuie înțeleasă pentru a nu fi repetată și cumva cred că acesta este și rolul acestui articol - încurajarea fiecărui cititor să tragă adânc aer în piept și să pășească pe podeaua de la Pitești, pe care s-au perindat deținuți abătuți și abuzatori lipsiți de moralitate, pentru a percepe sistemul comunist la adevărata lui natură.
Cum te-ai simțit în timpul vizitei alături de noi, acest mic grup împreună cu care ai pornit spre Pitești pe 5 septembrie?
Smaranda: Pentru mine (dar cred că vorbesc și pentru alții) vizita asta a fost un „rollercoaster emoțional”. Urăsc cu pasiune expresia asta, mi se pare că a devenit un fel de „covorul arămiu s-a așternut pe pământ” sau „totul a fost doar un vis”, pe care îl pui frumos la finalul unei compuneri care nu ți-a ieșit, dar această expresie (din păcate) descrie perfect felul în care m-am simțit de-a lungul vizitei. Știam de la bun început că nu o să mor de râs sau ceva de genul, dar nu mă așteptam să mi se facă rău. La început a fost okay că am vorbit despre mișcarea de rezistență și parcă atunci când auzi că niște oameni au rezistat în munți așa de mult (unii) te mai apucă puțin încrederea. Dar apoi am ajuns la Fenomenul Pitești, adică la ce a însemnat el, când a avut loc, de ce etc. Sincer, chiar dacă sună foarte nerealist, eu toată vizita am așteptat un „astea sunt doar presupuneri, sigur nu a fost așa de rău” sau un „desigur, muzeul este inspirat de legendele localnicilor, nimic nu e sută la sută la sută sigur”. Logic (nu chiar), nu a fost cazul de așa ceva. Până într-un punct a fost cât de cât suportabil, dar la faza cu liturghiile negre mi s-a întors stomacul pe dos și am început să mă gândesc la ale mele ca să mă calmez. Vizita în sine, cu tot ghidajul, a fost o experiență prin care mă bucur că am trecut, pentru că în felul acesta am reușit să înțeleg mai bine ce a însemnat comunismul cu adevărat.
Te gândești să mai vizitezi muzeul și a doua oară?
Bianca: Nu am obiceiul de a descrie lucrurile drept „transformatoare”. Spre exemplu, adesea, o asemenea carte sau experiență te scurtcircuitează puțin, apoi te-ntorci la orice oi fi fiind înainte s-o închei. Acum că mă gândesc mai bine, nu cred ca am descris niciodată ceva folosind astfel de cuvinte. Până acum.
Pitești spune mult prea multe, așa tăcut cum e, despre politică, istorie, credință, oameni, libertate, viață, toate antonimele cuvintelor enumerate și toate nuanțele pe care nu le-am observat încă. Se ajunge până la urmă la a-ți vorbi despre tine. Nu poți ieși pe aceeași ușă pe care ai intrat sub denumirea de „același om”, tu murind de fapt între pereții închisorii, ieși drept un tu nou, poate mai bun (deși nu știu a defini sensul cuvântului „bun”).
Oroare este un cuvânt extrem de insuficient în contextul dat, dar limba română nu s-ar fi putut gândi vreodată la posibila existență a vreunei atrocități de asemenea calibru precum cea de la Pitești. Spre norocul nostru, n-a apucat să o numească, noi folosind acum doar diminutivele pe care ni le-a pus la dispoziție, sperând să reconstituim o parte din ceea ce s-a vrut îngropat o dată cu gândurile victimelor.
Vizitând Memorialul pentru prima dată, orice făptură umană explodează. Nu e cu putință altfel. Teamă mi-e de arătarea ce se vrea a fi ființă ce a intrat aici și a ieșit neschimbat. Acesta nu are dreptul de a se chema om. Ați încerca poate să-l apărați însă NIMIC pe lume nu-l poate justifica. Feriți-vă, deci de acesta cu orice preț.
Vizita ghidată de Maria te pătrunde până adânc în măduva oaselor. Te face să îți chestionezi întreaga specie. Ce a fost într-atât de în neregulă cu acei homo-sapiens-sapiens sau cât de sapiens și cât de homo au fost de fapt?
Prima vizită e emoție pură. Ba nu, e toate emoțiile de care ești capabil, concentrate într-un singur punct de masă infinită. Gaura neagră a comunismului. Îmi mai trebuie timp. Câteva ore nu mi-au fost suficiente să pot înțelege cu adevărat prin ce au trecut acele suflete.
Îmi mai trebuie liniște.
Îmi mai trebuie cărți.
Îmi mai trebuie Soarele și Luna.
Toate doar pentru a vedea a miliarda parte a durerii, nano-durerea.
Da, voi mai vizita Memorialul, într-un pelerinaj al gândirii, unde, pentru mai multe zile la rând, voi analiza fiecare micrometru din ceea ce a mai rămas, vorbind doar cu agenda.
Voi merge, cel mai probabil, singură sau poate cu oricine va putea și va fi dispus să înțeleagă, să accepte și să aprecieze tăcerea absolută. Oricine va asculta cu mine liniștea mormântului gândirii. Vă aștept să mergem împreună sau mai degrabă vă invit să ne întâlnim în gând.
***
Muzeul a publicat de-a lungul ultimilor ani prin intermediul Editurii Manuscris memorii ale supraviețuitorilor Fenomenului Pitești și alte documente istorice relevante pentru cunoașterea acestei perioade din istoria României. De asemenea, mica echipă a muzeului a început crearea unei serii de resurse dedicate publicului tânăr, disponibile online, așa cum este Istoria comunismului pentru copii sau o variantă mai scurtă a acesteia pe care tinerii vizitatori o primesc la intrarea în muzeu.
Vizitarea muzeului este permisă publicului cu vârsta de peste 12 ani, copiii cu vârste mai mici având posibilitatea de a vizita câteva săli interactive care fac parte din cadrul Muzeului Comunismului pentru Copii, un spațiu cultural și educațional în continuă dezvoltare. Puteți susține oricând activitatea muzeului prin donații și, mai ales, prin cel puțin o vizită.
Acest material a fost conceput în urma câtorva ore petrecute în data de 5 septembrie 2024 la Memorialul Închisoarea Pitești și Muzeul Comunismului pentru Copii de către un grup alcătuit din tinerii Bianca Vlad (n. 2008), Andrei Simion (n. 2007), Matei Bumbeș (n. 2008), Andrei Ungureanu (n. 2009), Ilinca Gamarț (n. 2009), Smaranda Iordan (n. 2009), alături de Iulia Iordan.
