Cu trei zile înainte de a trece în Anul Centenar și la câteva zile după Crăciunul cu părinții în Zalău, am luat autobuzul spre Cluj-Napoca, ca să vizitez atelierul ilustratoarelor și autoarelor de benzi desenate Ileana și Maria Surducan. Între realitățile complicate ale familiei și cele ale țării din ultimele luni, am vrut să iau o gură de fantezie. Dar, oricât de mult am plănuit să virez spre escapism, realitatea s-a insinuat în discuția cu surorile Surducan. „În contextul ridicării dreptei și exacerbării naționalismului peste tot în Europa, te întrebi dacă mesajul ăsta al tău, cu toată inocența lui, mai poate să fie inocent,” a spus Maria Surducan despre ilustrațiile ei care pornesc de la basme românești.
Pe Maria și Ileana Surducan le-am descoperit într-o carte publicată de Centrul Cultural German din Cluj și Institutul Goethe în 2014, numită Țara Desenată. Întâmplări cu și despre Germania, care reunește povești grafice ale unor ilustratori din Cluj-Napoca. Deși nu vor să își aroge meritul ăsta în mod direct, cele două surori au adunat în jurul lor o gașcă de ilustratori talentați. Ele au pornit revista de benzi desenate Glorioasa Fanzină și au lansat clubul de bandă desenată din Cluj-Napoca, care de câțiva ani se reunește o dată la câteva săptămâni.
Ileana și Maria Surducan sunt confundate de multe ori, pentru că seamănă fizic, iar stilul lor de ilustrație e construit în jurul unui univers fantastic, care include personaje din basme, un dresor de scaune, un magician și un pui de întuneric. Cea mai evidentă diferență e că Maria are părul creț, iar Ileana are părul drept și breton. Au râs când le-am spus asta, dar adevărul e că e primul lucru pe care îl observi, chiar și în pozele cu ele de când erau mici.
Acum mult timp, le mai separau pasiunea Ilenei pentru benzi desenate și reticența Mariei față de forma asta de artă. But little did she know, vorba Mariei.
Maria Surducan a ilustrat cărți de povești pentru editura britanică Usborne Publishing și a mai publicat romane grafice: cel despre arhitectul ceh Karel Líman, care a lucrat pentru Casa Regală a României la începutul secolului 20, sau Prâslea cel Voinic și Merele de Aur, tipărit în 2013, în urma unei campanii de crowdfunding.
Ileana Surducan a ilustrat basmul Fata Babei și Fata Moșneagului, publicat la editura Vellant, pentru care a construit fiecare personaj din ceramică, textile și hârtie, a montat și apoi fotografiat fiecare scenă. E ca și cum ai inventa o lume fizică de la zero, iar Ileana are multă răbdare de fel. A mai ilustrat Se mută circul înapoi, o antologie de Marin Sorescu, ale cărui poezii le știa pe de rost când era mică.
La începutul lui decembrie, anul trecut, Maria și Ileana au lansat webcomics-ul Oglinda, un serial online de benzi desenate. În fiecare luni și joi apar episoade noi. „Acum confuzia între noi două o să fie totală,” spune Maria râzând, în holul apartamentului lor de la Cluj. În ultimul episod, publicat luni, personajul principal află cu uimire că prințesele ies în fiecare seară și dansează până își rup pantofii. Numele proiectului e de la felul în care cele două ilustratoare traduc realitatea în ficțiune.
Am ajuns la ele, în cartierul Zorilor, într-o dimineață cu multă ceață, după o cafea de dezmeticire băută în gară și un drum cu taxiul pe dealurile Clujului.
Prima impresie e a unei locuințe cuminți, ordonate, în care îți poți imagina cu ușurință că trăiește o familie tânără, care nu se ceartă niciodată cu voce tare și care are doi-trei copii.
Atelierul e în sufragerie: în mijloc, o figurină mare din ceramică, cu cap de pește și cu o ușiță în dreptul pieptului. Camera e tapițată cu desene și picturi ale Ilenei și Mariei, mese mari de lucru, o unealtă de întins metal, un fost aragaz transformat în cuptor de ceramică, zeci de creioane, pensule și chiar brioșe din ceramică. Mai văd câteva felii de cozonac pe o farfurie și bucăți de turtă dulce, în formă de steluțe. Astea chiar se pot mânca.
Ileana și Maria au copilărit în același cartier în care locuiesc acum, în Zorilor. Cartierul se numește așa, pentru că soarele răsare din spatele lui și luminează tot, explică Maria. „Prima dată când mă gândesc la casă, văd imagini cu apusul în toate ipostazele. Ploaie, iarnă, primăvară, curcubeu, apusul de toamnă, Wizz-ul care trece”, spune Ileana râzând.
În copilăria lor, zona era mult mai sălbatică. Puteai să mergi printre grădinile oamenilor, intrai în păduri, fără să conteze a cui e pădurea sau pășunea, povestește Ileana. Între timp, oamenii și-au mai îngrădit proprietățile, au mai crescut blocuri.
Pe la începutul anilor ‘90, fetele se plimbau pe dealurile calcaroase ale Clujului și găseau melci fosilizați, pe care îi colecționau. Așa au început să sculpteze în calcar tot felul de personaje și măști. „Când ești mic, asta te ajută să îți creezi un univers imaginar foarte puternic. Inventezi tot felul de povești”, spune Ileana.
„Așa sună foarte glorios, dar închipuie-ți niște copii de 10 ani făcând niște omuleți grăsuni în calcar de diferite dimensiuni”, adaugă Maria.
Fantasticul din ilustrațiile lor este o formă de escapism, spune Maria, dar este și o formă de a vorbi despre anumite subiecte complicate, adaugă Ileana.
„Subiecte care sunt greu de digerat (...) sunt mult mai ușor de acceptat dacă folosești metafore vizuale și le introduci în poveste pe ușa din dos”, completează Ileana. „Și fără să își dea seama, citind o poveste fantastică, va citi o poveste despre drepturile unei minorități, sau despre cum să îi accepți pe ceilalți, sau despre anumite orori care se întâmplă.”
Cu riscul că cititorul poate să le ignore, spune Maria. „Într-o bandă desenată cu subiect clar social sau politic și o bandă desenată fantastică, care pune aceleași probleme, dar într-un mod mult mai subtil, cred că e mult mai ușor să tragi obloanele (la cea fantastică). Dar nu cred că poți să le tragi de tot.”
De exemplu, David și puiul de întuneric, prima carte scrisă și ilustrată a Mariei, e, la suprafață, despre cum își învinge un copil teama de întuneric. La „nivelul doi” e despre toleranță și cum negociezi o prietenie cu cineva a cărui zonă de confort e mult în afara zonei tale de confort.
Foire de Nuit, romanul grafic publicat de Maria în 2014, e despre mass-media și despre jocul pradă-prădător, explică ilustratoarea.
Circul, albumul grafic publicat de Ileana în 2012, prezintă aventura lui Manu, un omuleț ciudat și visător, care dorește să devină dresor de scaune într-un Circ fantastic. Dar cartea vorbește și despre de o societate rigidă și opresivă, obsedată de material și rațional, măcinată de frica de "lucruri necunoscute" si mereu grăbită.
Ileana spune că încearcă să își cenzureze furia în forma ei brută. Furia poate fi utilă doar dacă e canalizată, pentru că e vorba din nou de o traducere, crede Ileana. „Dacă tu urli pe limba ta e foarte posibil ca celălalt să nu te înțeleagă. (...) De foarte multe ori am izbucniri de astea, aș vrea să fac o poveste care efectiv să fie ca un pumn în stomac pentru întreaga societate, să se vadă care e problema (...), dar îmi dau seama că de fapt o să fie un pumn în gol.”
Interesul Mariei și al Ilenei Surducan pentru basme a început în copilărie, apoi treptat basmele au devenit o sursă de simboluri, metafore care vorbesc despre condiția omului, fricile care l-au dominat mereu, tărâmul de dincolo e de fapt intrarea în subconștient. Pentru Maria, basmele sunt un fel de puzzle care se recompune, un lego cu idei.
„Sunt niște povești pe care și le spuneau oamenii iarna, în momentul în care li se părea că lumea se termină, ca să se asigure că lumea nu se termină, ca va veni din nou primăvara, că prințul va omorî balaurul și va salva prințesa”, spune Maria. „Și care au sens în lumea asta, numai că nu știu ce sens mai au în lumea noastră, în care e foarte clar că iarna nu e sfârșitul lumii și prințesa ar dori foarte clar să spună și ea câteva cuvinte în poveste. Și atunci cum le transpui fără să le distrugi? Și poți să le transpui sau trebuie să pornești de la zero și să găsești povestea care să facă corecție psihică pe nevoile omului modern?”
În ultimii ani, tot ce ține de tradiționalul românesc, inclusiv basmele și folclorul, a ajuns să fie revendicat de o mișcare de dreapta tot mai vocală. Așa că le întreb pe cele două surori dacă nu le e frică să fie privite cu suspiciune dacă rămân în zona basmului.
„Nu că ești tu privit, te privești tu singur cu suspiciune și întrebi care e mesajul pe care îl pun eu în lume în momentul în care îmi îmbrac personajele în costume populare”, spune Maria. „E suficientă apărare că mie îmi plac foarte mult costumele populare și strâng de 15 ani documentare pe costumul popular? Mă absolvă asta de vină? Nu neapărat de vină, dar în contextul ridicării dreptei și exacerbării naționalismului peste tot în Europa, te întrebi dacă mesajul ăsta al tău, cu toată inocența lui, mai poate să fie inocent. Nu mai poți să faci lucrul ăsta fără să îți pui întrebări și iarăși trebuie să găsești soluții.”
Când discursul se îngustează și devine foarte paranoic, naționalist, tot ce pot să faci este să îți deschizi discursul spre ceilalți, spune Maria.
Acum doi ani, un grup de ilustratori din Cluj a venit cu ideea să refacă pachetele de cărți din copilărie, care reprezentau perechi îmbrăcate în costume naționale. Maria a desenat costumul tradițional albanez. Acela a fost momentul când a descoperit cât de mult seamănă costumele din diferite regiuni, cel din România, cu cel din Serbia, sau cu cel din Macedonia, cât de puternice sunt intersecțiile culturale între regiunile astea.
„Și atunci soluția mea e să exploatez costumul ăsta, dar să ies din zona artificial trasată a granițelor României”, spune Maria. „Să nu mai vorbesc de un costum românesc, să vorbesc de un costum arhaic, de un costum al Balcanilor, de exemplu.”
Maria spune că poate să înțeleagă nevoia oamenilor de a-și construi o identitate și a găsi satisfacție în identitatea aia. Problema este când prețul pe care îl plătești pentru identitatea ta este faptul că desconsideri identitatea altora.
„Lucrurile-s complexe, dar e greu să le explici complexe și simplificările astea te ajută”, adaugă Maria. „Aici e fascinația extremelor, că e simplu. Cineva a gândit lucrurile astea pentru tine și e simplu să le iei. E simplu să te simți mândru, te face să te simți bine. Și atunci cum discuți cu un astfel de om?”
După ce vorbim mai mult de trei ore, le propun fetelor să facem o plimbare prin cartierul lor. Ceața s-a ridicat și e soare, nici urmă de zăpadă, deși e sfârșit de decembrie. Nu departe de casa lor e un cimitir pe un deal, de unde ai o panoramă impresionantă asupra Clujului. În copilărie, se dădeau pe acolo cu sania.
Mergem spre pădurea de lângă Facultatea de Agronomie, care a fost transformată recent într-un parc. Locul e foarte liniștit, are inclusiv o masă de ping pong și păsări care cântă. În pădure, Ileana îmi arată ceva care seamănă cu o ruină. Pentru că cineva desenase o zvastică pe pietroaie, Ileana era sigură în copilărie că ruina este din al doilea război mondial, o moștenire de la naziști, iar zona i se părea foarte amenințătoare. Au aflat mai târziu că ruină era de fapt un biet turn de apă, iar zvastica un graffiti mâzgălit în anii ‘90.
