Pe 14 noiembrie începe Târgul de Carte Gaudeamus. Până atunci, vă propunem în fiecare zi pe Scena9 câte un fragment din câteva dintre cele mai interesante titluri nou-nouțe pe care le veți găsi la târg.
În anul #metoo revizităm unul dintre textele de geneză a feminismului. Virginia Woolf, contemporană cu Joyce și T. S. Eliot, influențată de Freud și Joyce, queer, bipolară și descendentă a unei familii cu numeroase veleități artistice, e una dintre primele feministe asumate. În cercurile cu astfel de înclinații e numită „bunica” mișcării, care azi e la al patrulea val.
Înainte, însă, de a intra în subtilități, să încercăm să dăm curs imperativului impus de Woolf. Pentru a crea, pentru a fi autonomă, orice femeie are nevoie de bani și o cameră proprie. Bine, ar avea nevoie și de sprijin, validare, spații sigure și câte altele. Dar să începem cu minimul necesar. Mai precis, un fragment din eseul „O cameră doar a ei”, publicată inițial de Woolf în 1929 și recent tradusă la Editura Black Button Books, la 90 de ani de la apariție. Cartea e un reper esențial pentru mișcările de emancipare a femeii, atâta vreme cât construiește un caz extrem de solid pentru importanța educației femeilor și pentru autonomie.
Gândindu-ne la toate acele femei care au trudit ani de-a rândul și cărora le-a fost greu să strângă 2000 de lire, și la cât de multe ar fi trebuit să facă pentru a strânge 30.000 de lire, am fost copleșite de indignare față de sărăcia reprobabilă a sexului nostru. Ce făcuseră mamele noastre de nu ne lăsaseră nicio avere? Își pudraseră nasul? Se uitaseră la vitrine? Se bucuraseră de soare în Monte Carlo? Pe șemineu erau câteva fotografii. Mama lui Mary – dacă ea era în fotografie – se poate să fi fost o risipitoare în timpul liber (a avut treisprezece copii cu un preot), dar dacă a fost așa, atunci această viață fericită și dezordonată lăsase pe chipul ei prea puține urme ale plăcerii. Era o apariție domestică: o bătrână cu un șal ecosez prins cu o camee, care stătea într-un scaun împletit, îndemnând un cocker spaniel să privească spre aparatul foto cu expresia amuzată, dar încordată a cuiva care știe că acesta se va mișca exact când se va apăsa butonul. Dacă ar fi intrat în afaceri, dacă ar fi devenit producătoare de mătase artificială sau o persoană sus-pusă la Bursă, dacă ar fi lăsat două-trei sute de mii de lire pentru Fernham, astă-seară am fi putut sta relaxate și subiectul discuției noastre ar fi putut fi arheologia, botanica, antropologia, fizica, natura atomului, matematica, astronomia, relativitatea sau geografia. Dacă doamna Seton și mama ei și mama mamei ei ar fi învățat marea artă de a face bani și și-ar fi folosit banii, la fel ca tații și bunicii lor, pentru a înființa agregații și lectorate și premii și burse adecvate folosirii specifice pentru sexul lor, poate că ar fi fost acceptabil să luăm cina aici singure, cu o friptură de pasăre și o sticlă de vin; poate că ne-am fi bucurat cu o încredere meritată de o viață plăcută și onorabilă la adăpostul vreunei profesii liberale. Poate că am fi explorat sau am fi scris, am fi visat la locurile venerabile ale acestui pământ, am fi stat meditative pe treptele Parthenonului sau ne-am fi dus la birou la ora 10 și ne-am fi întors acasă la un confortabil 4:30 să scriem puțină poezie. Doar că, dacă doamna Seton și semenele ei ar fi intrat în afaceri la cincisprezece ani, n-ar mai fi existat – aceasta era fractura argumentului – nicio Mary. M-am întrebat ce credea Mary despre asta. Acolo, între draperii, era noaptea de octombrie, liniștită și frumoasă, cu o stea, două prinse în copacii îngălbeniți. Oare ar fi fost dispusă să renunțe la rolul ei și la amintirile (pentru că fuseseră o familie fericită, deși numeroasă) jocurilor și ale hârjonelilor din Scoția, pe care o laudă neîncetat pentru aerul curat și pentru prăjiturile delicioase, pentru ca Fernham să primească 50.000 de lire printr-o simplă semnătură? Deoarece înființarea unei universități ar însemna suprimarea deplină a familiilor. Să faci avere și să naști treisprezece copii: nicio ființă n-ar putea realiza acest lucru. Să ne gândim la fapte, am spus. Mai întâi, sunt cele nouă luni dinainte să se nască bebelușul. Apoi copilul se naște. Urmează trei-patru luni în care trebuie hrănit la sân. După ce este hrănit, urmează cu siguranță cinci ani în care să te joci cu el. Se pare că nu le poți da drumul pe stradă. Cei care i-au văzut alergând nesupravegheați pe străzile din Rusia spun că nu e o priveliște plăcută. De asemenea, se spune că natura umană prinde formă între unu și cinci ani. Dacă doamna Seton, am întrebat, ar fi făcut bani, ce fel de amintiri ale jocurilor și ale hârjonelilor ai mai fi avut? Ce ai fi știut despre Scoția și despre aerul ei curat și despre prăjituri și despre toate celelalte? Dar toate aceste întrebări sunt de prisos, pentru că nu ai fi existat deloc. Mai mult, este la fel de inutil să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă doamna Seton și mama ei și mama mamei ei ar fi strâns o mare avere și ar fi pus-o la fundația colegiilor și a bibliotecilor, pentru că, în primul rând, pentru ele era cu neputință să câștige bani și, în al doilea rând, dacă ar fi fost cu putință, legea le refuza dreptul de a dispune de banii câștigați. Abia în ultimii 48 de ani doamna Seton a avut banii ei. Înainte, secole de-a rândul, aceștia ar fi fost proprietatea soțului ei: un gând care poate că a contribuit la excluderea doamnei Seton și a altor mame de la Bursă. Poate că s-au gândit: fiecare bănuț pe care-l câștig îmi va fi luat și va fi cheltuit după bunul plac al soțului meu, poate că fondarea unei agregații la Balliol sau la Kings, pentru a câștiga bani, chiar dacă aș putea câștiga bani, nu e ceva ce mă interesează în mod deosebit. Mai bine las asta în seama soțului meu.
Oricum, indiferent dacă vina este sau nu a bătrânei care privește cockerul, nu există niciun dubiu că, dintr-un motiv sau altul, mamele noastre și-au gestionat lucrurile foarte prost. Niciun bănuț nu putea fi alocat pentru „plăceri”, pentru potârnichi și vin, pentru paznici și peluze, pentru cărți și țigări, pentru biblioteci și relaxare. Să înalțe ziduri sterpe din pământ sterp era tot ce puteau face.
Am vorbit așa, stând la fereastră și privind, ca multe alte mii de oameni în fiecare seară, domurile și turnurile celebrului oraș de sub ochii noștri. Era foarte frumos, foarte misterios în lumina tomnatică a lunii. Lespezile bătrâne păreau foarte albe și venerabile. Te gândeai la toate cărțile adunate acolo, la portretele bătrânilor prelați și ale oamenilor de seamă care atârnau în încăperile cu lambriuri, la vitraliile care aruncau cercuri și semicercuri bizare pe caldarâm, la tăblițe, monumente comemorative și inscripții, la fântâni și la iarbă, la încăperile liniștite care dădeau în curțile interioare liniștite. Și (iertați-mi gândul) m-am gândit și la admirabilele țigări și băuturi și la fotoliile adânci și la covoarele plăcute la atingere, la civilizația, la genialitatea, la demnitatea care se nasc din lux și intimitate și spațiu. Cu siguranță, mamele noastre nu ne-au oferit nimic comparabil cu toate acestea: mamele noastre, cărora le-a fost greu să strângă 30.000 de lire, mamele noastre care le nășteau câte treisprezece copii pastorilor de la St Andrews.
Așa că m-am întors la pensiune și, în timp ce mergeam pe străzile întunecate, m-am gândit la una-alta, așa cum faci la finalul unei zile de muncă. M-am gândit de ce doamna Seton nu a avut să ne lase niciun ban, la efectul pe care îl are sărăcia asupra minții, la efectul pe care îl are bunăstarea asupra minții, și m-am gândit la bătrânul excentric cu ciucuri de blană pe umeri pe care îl văzusem de dimineață, și mi-am amintit cum dacă unul fluiera altul fugea, și m-am gândit la orga ce răsuna în capelă și la ușile închise ale bibliotecii, și m-am gândit cât de neplăcut este să fii încuiat pe dinafară, și m-am gândit că poate este mai rău să fii încuiat pe dinăuntru, și gândindu-mă la siguranța și prosperitatea unui sex și la sărăcia și nesiguranța celuilalt, și la efectul tradiției și al lipsei de tradiție asupra minții unui scriitor, am simțit în sfârșit că venise vremea să smulg pielea zbârcită a acelei zile, cu discuțiile, cu impresiile, cu furia și cu râsul ei, și s-o lepăd pe marginea drumului. Mii de stele străluceau pe deșertul albastru al cerului. Păream singură într-o societate impenetrabilă. Toate ființele omenești erau cufundate în somn: vulnerabile, orizontale, inerte. Străzile din Oxbridge păreau pustii. Chiar și ușa hotelului s-a deschis atinsă de o mână invizibilă: niciun băiat de serviciu nu era treaz ca să-mi lumineze drumul spre cameră, atât era de târziu.
Eseul „O cameră doar a ei”, de Virginia Woolf, tradus de Anca Dumitrescu și Elena Marcu, a apărut la editura Black Button Books.
Imagine principală: „Virginia Woolf” (detaliu), de Christiaan Tonnis, ulei pe pânză, 1998. Via Flickr, sub licență CC BY-SA 2.0
