În octombrie 2017 nășteam natural într-un spital de stat din București. Șapte ani mai târziu, la început de toamnă, alături de Laura Grunberg, Crina Radu și cu susținerea Asociației Moașelor Independente prezentam rezultatele primei cercetări din România pe tema violenței obstetrice.
În ianuarie 2017 îmi începeam monitorizarea sarcinii într-o clinică privată, în principal pentru a beneficia de condiții mai bune (curățenie, confort etc), dar și pentru a avea mai mult timp la consultații cu doctora (simțeam acut nevoia să înțeleg ce se întâmplă cu corpul meu), pentru a putea alege cine îmi monitorizează sarcina și cu cine voi naște.
Îmi imaginam o relație egală cu doctora, o relație bazată pe încredere și, fiind femeie educată, din clasa de mijloc, îmi și permiteam să plătesc pentru asta. În primele trei luni de sarcină am făcut multiple controale, ecografii repetate, diagnostic de col scurt și recomandare de cerclaj și repaus la pat, diagnostic neconfirmat la a doua și a treia opinie.
Acum am și un concept pentru ce cred că am trăit primele luni de sarcină monitorizată într-un spital privat: hipermedicalizare (utilizarea excesivă a unor proceduri medicale pentru situații care nu necesită intervenție medicală) și violență obstetrică.
Violența obstetrică este definită de Organizația Mondială a Sănătății ca fiind o formă de abuz fizic sau verbal, lipsă de respect și tratament inadecvat, lipsa confidențialității și neglijare manifestate în timpul nașterii, acțiuni realizate de profesioniștii din sănătate care au ca efect dureri și complicații evitabile, dar și violarea demnității femeilor. (Organizația Mondială a Sănătății, 2015).
Dar atunci când eram însărcinată și când am născut, îmi aduc aminte că eram vulnerabilă și foarte speriată. Îmi doream foarte mult să nu deranjez niciun cadru medical, pentru a beneficia de asistența medicală potrivită. Și mai eram și foarte hotărâtă să fac totul pentru ca ființa pe care urma să o aduc pe lume să fie bine.
Cu toate că am început să am conștiință feministă încă din 2008 - 2009, funcționam perfect după logica patriarhală în care devenisem un corp important doar în măsura în care era capabil să livreze în condiții optime un copil. Și mi-am asumat toate astea cu mândrie chiar. Mi-am asumat ideologia sacrificiului cu care noi, femeile, suntem atât de familiare, ideologia care ne învață încă de foarte mici că existăm în primul rând pentru a-i servi pe alții și pentru a le face bine altora.
În trimestrul al doilea am decis să monitorizez sarcina într-un spital de stat. M-am gândit că dorința de a fi tratată cu grijă, înțelegere, de a avea parte de curățenie și confort, sunt, de fapt, mofturile mele, iar important, de fapt, era copilul.
Am mutat urmărirea sarcinii într-un spital de stat și pentru că am aflat de la alte mame că, dacă sunt complicații în sarcină și/sau la naștere, clinicile private te pun în ambulanță și te trimit „la stat”, dar și pentru că aflasem că nașterea vaginală este mai bună pentru copil, iar șansele de a avea o naștere vaginală păreau mai mari într-un spital de stat. Vorbind cu alte mame și citind diverse articole, am aflat că în spitalele private cezariana este aproape inevitabilă, că medicii o practică deoarece sunt mai bine plătiți pentru asta și pentru că e mai confortabil pentru ei, iar clinicile încasau astfel mai mulți bani. Într-un fel, am mutat urmărirea sarcinii într-un spital public pentru că în spitalul privat ajunsesem să mă simt mai mult ca o sursă de bani și mult prea puțin ca o femeie însărcinată care avea nevoie de sprijin. Experiență subiectivă desigur, dar pe care mi-o asum.
Așa că am născut natural în spitalul public, fără anestezie epidurală (nu au apucat să îmi facă, am născut relativ repede, după doar 4 ore de travaliu), fără a avea posibilitatea de a mă mișca în travaliu (pentru că aveam montat pe burtă un aparat care monitoriza copilul și nu am îndrăznit o secundă să mă gândesc la nevoie mele în defavoarea nevoilor copilei), cu anchetă socială făcută printre contracții (nu știu nici acum ce a fost și de ce).
Am născut vaginal pe masa de nașteri, cu picioarele în sus. Am scăpat de epiziotomie, incizia perineului (cred că faptul că am născut cu o femeie doctor a contat) și nu mi-au fost adresate cuvinte urâte de către personalul medical.
Nu mi-a fost frică de durere sau, mai degrabă acum aș spune că nu mi-am permis luxul să mă gândesc că aș avea dreptul să îmi fie frică de durere. Nu mi-am permis nicio clipă atunci să mă gândesc că personalul medical ar trebui să mă trateze cu blândețe, cu grijă. Concepte precum „naștere cu blândețe” sau „experiență pozitivă la naștere” îmi erau străine.
Tot ce îmi doream era binele copilului, iar eu, corpul meu, nevoile mele, toate resursele mele erau puse în slujba acestui deziderat suprem. Și multă vreme după aceea am fost mândră de faptul că am reușit să nasc vaginal, am fost mândră de sacrificiul făcut pentru copil și am fost oarbă la felul în care, încă o dată, eu ca femeie am fost valoroasă doar în măsura în care am fost utilă.
Acum după ce am lucrat la o cercetare la care ne-au răspuns aproape 5.623 de femei care au născut în ultimii cinci ani, știu că nici nașterea mea nu a fost “perfectă” cum o proiectasem până să documentez mai în profunzime subiectul și știu că se poate ca nașterea să fie o experiență pozitivă și pentru femei, în timp ce copiii râmân în siguranță, iar cadrele medicale au autonomie în exercitarea profesiei. Dar pentru a avea toate acestea, este necesar să întărim dialogul între profesioniști și să dăm voce și femeilor și nevoilor acestora.
În raportul de cercetare, am definit violența obstetrică în termeni care țin de trei aspecte. Pe de o parte, e vorba de violență la adresa femeilor care se manifestă la intersecția dintre sistemul medical, în sens de acces la servicii de sănătate. Intervine apoi un set de norme și reguli socioculturale, deseori patriarhale (vezi stereotipuri, prejudecăți și roluri de gen tradiționale). Nu în ultimul rând, intervin discursurile dominante cu privire la rolul statului și al pieței în ofertarea de servicii de sănătate și sănătatea reproducerii, dar și cu privire la naturalizarea, patologizarea și biomedicalizarea corpurilor femeilor, mai ales în relație cu aspectele ce țin de reproducere și normarea reproducerii.
Înaltul Consiliu pentru Egalitate între Femei și Bărbați, organism guvernamental independent din Franța, spune într-un raport publicat în 2018, că violența obstetrică și cea ginecologică fac parte din categoria celor mai grave acte de sexism care pot apărea în contextul unor intervenții obstetrice și ginecologice. Ele se pot manifesta ca gesturi, comentarii, practici și comportamente practicate sau omise de către personalul medical, practici care pot fi formale/instituționalizate sau informale, dar care au la bază dorința de a controla corpurile femeilor (sexualitatea și capacitatea lor de a da naștere).
Aceste modalități de control pot lua forme variate, dar care se pot încadra în 6 tipuri de acte sexiste:
- Ignorarea disconfortului parturientei/pacientei și ignorarea caracterului intim al consultațiilor;
- Comentarii sexiste cu privire la îmbrăcăminte, greutate, sexualitate, dorința de a avea sau nu un copil; Injurii sexiste;
- Acte medicale efectuate fără consimțământ sau fără respectarea deciziei pacientei;
- Acte nejustificate medical sau refuzul unor acte medicale justificate/necesare;
- Violență sexuală: hărțuire sexuală, agresiune sexuală și viol (HCE 2018)
Azi putem afirma cu argumente științifice că violența obstetrică este o realitate prezentă atât în spitalele publice, cât și în cele private din România. Acest lucru poate fi explicat și prin faptul că trăim într-o lume cu o toleranță mare la violență în general, și în mod particular la violența împotriva femeilor.
În acest context, nevoile, experiențele și corpurile femeilor sunt cvasi-absente în discursurile publice în general (sau când sunt prezente sunt încărcate de stereotipuri și prejudecăți), și în consecință și în practicile medicale din sarcină, naștere și după naștere. Nevoile, confortul, durerile femeilor care nasc par să nu fie cu adevărat importante în sarcină și naștere. Ele sunt uneori chiar duse în derizoriu, marginalizate, stigmatizate, impresia fiind că femeile și corpurile lor sunt relevante doar în măsura în care trebuie să livreze copii sănătoși, să minimizeze riscurile pentru medici (vezi conceptul de medicină defensivă, numărul mare de cezariene, poziția la naștere, despărțirea de copil la naștere etc). Din acest punct de vedere, violența obstetrică este o manifestare a violenței de gen.
Azi știu că eu și toate femeile care sunt pe cale să devină mame avem dreptul să ne temem de durere, să exprimăm această temere, să fim crezute și să primim asistență medicală corespunzătoare. Azi știu, înțeleg mult mai bine și judec mult mai puțin de ce unele dintre femei aleg nașterea prin cezariană.
Frica de durere a fost motivul principal invocat de femeile intervievate pentru care au ales nașterea prin cezariană programată. 60% dintre participantele la acest studiu au spus asta. Printre alte motive se numără poveștile traumatizante auzite despre nașterea naturală (aprox. 50%) sau faptul că femeile consideră că este o metodă de naștere mai sigură pentru ele (30%), sau pentru copil (22%).
Azi știu că nașterea nu este și nici nu trebuie să fie un test al durerii pentru femei.
Instituțiile spitalicești sunt obligate să ofere femeii aflate la naștere cel puțin gama de soluții pe care o dețin la acel moment, deși recomandarea ghidurilor (NICE) este să aibă posibilitatea unei oferte complete. De asemenea, pentru ameliorarea durerii la naștere este extrem de important comportamentul personalului medical implicat, potențialul lor empatic în acordarea de sprijin psiho-educațional și nivelul de cunoaștere pentru acordarea întregului suport necesar astfel ca femeia să nu perceapă nașterea ca pe un proces traumatizant, ci ca pe un fenomen fiziologic parte din evenimentele de viață firești pentru femei.
Azi știu că avem dreptul să fim informate și tratate cu respect, chiar dacă medicul este cel care deține autoritatea epistemică și nimeni nu contestă acest fapt.
31% dintre paciente care au născut vaginal au spus că le-au lipsit informațiile pe înțelesul lor, iar 30% s-au confruntat cu atitudine nepotrivită a personalului medical.
Raportul de cercetare arată că paternalismul este deci prezent în relația medic – pacientă, chiar dacă încalcă principiul autonomiei persoanei, cu atât mai mult cu cât nașterea este, sau ar trebui să fie în majoritatea cazurilor, o experiență fiziologică normală, în care femeile să aibă cât mai multă libertate de autodeterminare.
Paternalismul se poate diminua prin informarea corectă a pacientelor, prin prezentarea alternativelor de decizie, a recomandărilor, elemente care pot fi condiții fundamentale și pentru creșterea încrederii în profesioniști.
Lipsa încrederii în sistem este testată în cercetare și printr-o raportare foarte redusă a situațiilor abuzive. Marea majoritate dintre cele care au considerat că au fost victime ale unor forme de violență obstetrică (aproape 90%) nu au raportat oficial undeva aceste abuzuri. În foarte mare măsură femeile nu au raportat cazurile de violență obstetrică pentru că nu au avut încredere în instituțiile abilitate și nici nu au crezut că vor lua atitudine.
Azi știu că avem dreptul de a ne mișca în travaliu și de a naște în ce poziție este confortabil pentru noi, fără a ni se aplica manevre invazive cum ar fi cotul în burtă.
32% dintre intervievate care au născut vaginal au avut restricții de mișcare în travaliu, 71% dintre au spus că li s-a impus o anumită poziție la naștere, iar la 43,1% li s-a aplicat manevra cotului în burtă.
Azi nu mi se mai pare un titlu de glorie faptul că am născut vaginal fără analgezie epidurală, în special pentru că îmi e clar că parte din mândrie și-a avut originea în felul în care am internalizat ideologia sacrificiului, atât de prezentă în societățile patriarhale.
Din raportul nostru rezultă că nașterea vaginală este tipul de naștere în care femeile consideră că sunt expuse la cele mai multe forme de violență obstetrică. Conform datelor obținute în raport, femeile care au născut vaginal identifică în cea mai mare măsură riscuri de violență obstetrică. În medie, ele au bifat aproximativ o treime din cele 25 de forme de violență identificate în studiu pentru acest tip de naștere (29.6%). Travaliul, o experiență fiziologică normală, pare că devine, așadar, o variabilă care crește riscul de a experimenta violența obstetrică. Avem, astfel, o altă posibilă explicație pentru numărul mare de nașteri prin cezariană, în special cezarienele programate.
Azi îmi este și mai clar că, fiind o femeie educată, din clasa de mijloc, am fost pusă în situația de a experimenta mai puține forme ale violenței obstetrice.
Raportul de cercetare arată însă că, dacă ești femeie romă și cu venituri reduse, crește riscul de a trăi forme variate ale violenței obstetrice. Rasismul anti-roma persistă, el manifestându-se atât când vine vorba de cadrele medicale, dar și când vine vorba de femeile majoritare. De asemenea, una dintre probleme sistemice subliniate în raport este accesul dificil sau lipsa accesului la consultații decontate în sarcină, problemă care afectează în mod particular femeile cu venituri reduse.
Azi femeile victime ale violenței obstetrice au o voce care nu trebuie și nu poate fi ignorată. Pentru că ce e personal e politic și violența de gen este o problemă de sănătate publică.
Violența de gen și violența obstetrică sunt probleme publice, adică probleme în rezolvarea cărora statul trebuie să se implice. O parte din interesele de gen ale femeilor sunt legate de accesul echitabil la servicii de sănătate și în special la servicii legate de sănătatea reproducerii. Aceste servicii trebuie să fie de calitate și să promoveze demnitatea și autonomia femeilor chiar și dacă domeniul medical este unul care implică și un grad mare de profesionalizare și o substanțială autoritate epistemică a medicilor.
Este vital să scoatem problemele legate de violența domestică sau de drepturile reproductive din zona privată și să le aducem pe agenda publică, acolo unde se pot găsi soluții instituționale. Femeile sunt cetățene cu drepturi depline, iar nevoile și interesele lor trebuie reprezentate substantial în decizii de politici publice. Este vital să completăm imaginea prezentată în raport cu privire la violența obstetrică cu cercetări reprezentative național, cu cercetări care să aducă la lumină perspectivele tuturor profesioniștilor din domeniu, provocările cu care aceștia se confruntă, și printr-un proces substanțial de consultare publică și să propunem soluții.
Raportul privind violența obstetrică poate fi citit aici.
