Știm deja că violența dincolo de ușile închise ale spațiului privat crește îngrijorător în momente de criză, iar pandemia nu e o excepție. O arată cifrele care apar uneori la știri. În 2020, de pildă, Franța declara o creștere a violenței domestice cu 32% numai în prima săptămână de lockdown. Poliția română a înregistrat, în primul an de pandemie, 26.089 de reclamații, iar peste 22.000 dintre actele violente s-au consumat acasă.
În perioada sărbătorilor, când violența izbucnește cu și mai mare forță în familiile și în casele noastre, am stat de vorbă cu Iolanda Beldianu (56 de ani), care de două decenii e un umăr de nădejde în lupta cu violența domestică și oferă consiliere victimelor. După ce a lucrat ca silvicultor timp de 16 ani, s-a hotărât să devină activistă în domeniul drepturilor femeilor. A fondat Asociația Pas Alternativ, iar în prezent e lector universitar la Universitatea Transilvania din Brașov, Facultatea de Psihologie și Științele Educației. De-a lungul carierei sale, Beldianu a coordonat servicii atât pentru victime, cât și pentru agresori. A înființat printre primele centre de adăpost și consiliere din țară, la începutul anilor 2000, alături de colegii de la Facultatea de Psihologie. Au pornit la drum cu „cârpa și șpaclul” în brațe - „primele instrumente ale psihologilor”, cum obișnuiau să glumească între ei. Au urmat cursuri de formare în violența în familie, iar înainte de a-i ajuta pe alții, au învățat să descopere și să înțeleagă amprentele abuzului în propriile istorii de viață. Au găzduit, apoi, femei și mame ale căror vieți fuseseră zdruncinate de abuz și frică, minori care au văzut sau trăit pe pielea lor relația toxică dintre părinții sau adulții din jur.
În 2019, cu un an înainte să înceapă pandemia, Iolanda Beldianu și echipa ei s-au hotărât să-și îndrepte atenția și către agresori. În acea perioadă, legile care condamnau violența de gen se ajustau la drepturile omului și aliniau România cu celelalte țări din Uniunea Europeană. Însă ca orice transformare într-o societate în care democrația e fragilă, ele aveau lipsuri sau existau doar pe hârtie. Cu câteva excepții în care autoritățile au încercat să protejeze victimele chiar și când legea nu era pusă la punct, activiștii suplineau lipsa serviciilor ce ar fi trebuit să vină din partea statului. Beldianu și colegii ei au apucat să lucreze cu agresorii până a început pandemia, când nu s-au mai putut întâlni în condiții de siguranță. Într-un răspuns la o solicitare de informații, Asociația Națională pentru Egalitate de Șanse spune că în prezent funcționează în țară un număr de 12 centre de asistență pentru agresori, în regim de zi. Un număr prea mic pentru a gestiona un fenomen social de amploare.
Într-o dimineață luminoasă de iarnă, printre cântecele canarilor din casa ei din Brașov, Beldianu mi-a povestit la telefon cum se derulează ședințele de consiliere cu agresori și de ce contează atât de mult aceste servicii dacă vrem să oprim violența și cifrele ei alarmante.
Cum v-ați hotărât să vă implicați în serviciile pentru agresori și cum v-ați dat seama că ele contează?
Nevoia ne-a împins. În 2018, a apărut ordinul de protecție provizoriu în legislație, iar noi am făcut parte din tot demersul ăsta legislativ prin Rețeaua pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor. Am fost implicați în tot felul de discuții cu reprezentanții ministerelor în ceea ce privește elaborarea legii. A ieșit așa cum a ieșit, a avut nevoie de mai multe amendamente pe parcurs. La început, ordinul era la latitudinea judecătorului și existau cazuri în care el se dădea peste șase luni de la evenimentul violent. A apărut apoi ordinul dat în maxim 72 de ore, dar nici el nu proteja foarte bine victima. În 72 de ore se întâmplau destule crime. Era un spațiu descoperit. Nimeni nu s-a ocupat de victimă sau de agresor.
Să înțeleg că discuția despre nevoia asta de servicii pentru agresori a apărut odată cu legea ordinului de protecție?
Pe de-o parte, da. Înainte de asta, am mai constatat un lucru, la nivel empiric. Colega care lucra cu dependenții a constatat că și dependenții au un trecut „glorios” în zona de violență. În spatele fiecărui dependent se află o istorie care îl poate determina să ajungă acolo. Un fel de neputință de a acționa și de a ieși dintr-un cerc vicios sau dintr-o anumită stare te determină să ajungi dependent, mai ales de alcool și de droguri. Alcoolul potențează violența, dar nu este niciodată o cauză. Știm foarte bine că sunt alcoolici care după ce beau se culcă, nu fac scandal.
Ordinul de protecție provizoriu, dat de polițist în momentul în care constată fapta, înseamnă scoaterea agresorului din domiciliu. Ce se întâmplă cu agresorul, mai departe? I se dă ordinul de protecție și e lăsat pe stradă. Lăsarea lui așa, nemonitorizat și nebăgat în seamă, crește riscul pentru victimă, iar pe noi ne interesa să protejăm victima în mod real. Până atunci, luam victima și fugeam cu ea.
Aveam deja grupul Și eu reușesc și am zis hai să încercăm [să facem ceva] și pentru agresori. Am făcut un parteneriat cu Serviciul de Probațiune din Brașov, care ne-a oferit un spațiu safe. Am pornit povestea asta în martie 2019. Ne duceam la Serviciul de Probațiune în fiecare joi, două ore, iar acolo veneau persoane care aveau ordin de protecție și care erau îndrumate către noi chiar de către poliție. În jur de 30 și ceva de persoane au trecut pragul grupului.
Cum se desfășurau ședințele de consiliere?
Se cunoșteau între ei, își prezenta fiecare problema cu care a ajuns acolo și își alegeau o temă de discuție. Fiecare avea nevoia de a împărtăși varianta lui din poveste. Noi am stabilit că ar putea să fie vreo 12 teme de atins: relația cu părinții, relația cu copiii, gestionarea furiei, imaginea de sine și stima de sine; toate sunt acolo, în ciorba asta. În cele două ore de întâlnire, aveau posibilitatea să-și analizeze un pic propriul comportament: cum s-a ajuns acolo, ce i-a motivat să devină agresivi. Am avut vârste de la 18 ani până la 60 și ceva. Am avut și cazul unui domn de 74 de ani.
Fiecare dintre noi avem un obicei să lucrăm destul de interactiv, nu doar stai și dai din gură, ci faci niște exerciții în grupuri mai mari care să te ajute să realizezi ce se întâmplă. Spre exemplu, colega mea lucrează cu tehnica sandplay (joaca în nisip, folosită preponderent în psihoterapia bazată pe teoria lui Carl Jung). Mai sunt tehnicile psihodramatice, cu jocuri pe roluri în care agresorul se pune în pielea victimei sau chiar în propria piele, ca să identifice care au fost nevoile lui de a recurge la presiune sau violență și care putea să fie alternativa non-violentă la situația respectivă. Relația violentă e, de fapt, un joc de putere și control.
Conștientizau cu ușurință cauzele violenței?
Unii da, alții nu, și aici poate e bine să menționăm cele trei potențiale categorii de agresori cu care ne putem confrunta. Pe de o parte, sunt cei care comit fapta sub influența furiei de moment sau, cel puțin, așa o justifică. După aceea o regretă și realizează care este impactul comportamentului indezirabil asupra relației și vor să reclădească relația pe alte temelii. Cu aceștia se poate lucra. În a doua categorie sunt cei care au comis fapta sub influența substanțelor. Aici e de lucru pe două fronturi: întâi cu dependența și după aceea cu comportamentul abuziv. A treia categorie e marcată de diagnostice psihiatrice, de la tulburări de personalitate la tulburări de comportament. De multe ori, se întâmplă ca agresorul cu diagnostic să renunțe la medicamente. Noi nu putem face altceva decât să îi recomandăm să meargă la medic și să-și ia tratamentul, nu putem interveni prea mult. Deci aici e cumva o cauză pierdută din perspectiva intervenției psihologice.
Și ce efecte au exercițiile de tipul ăsta?
În primul rând, au efectul de conștientizare. Apoi, ei văd alternativa în propriul comportament sau ca feedback din partea celorlalți. Cineva din grup poate să spună: „Păi stai așa, că în situația asta puteai să faci altfel”, „Da’ la tine a fost mai simplu, de ce n-ai acționat astfel?”. Practic, se analizau reciproc. Eu susțin consilierea în grup. Și în cazul victimelor am văzut cât de important e ca mesajul să vină din perspectiva cuiva care a trecut prin aceeași experiență.
E sentimentul acesta că nu ești singur.
Da. Ei văd exemple similare, primesc feedback de la cineva care suportă o rigoare a legii — ordinul de restricție — și apreciază fapta, mai mică sau mai mare ca intensitate față de cea povestită de alții.
Cum a fost pentru dumneavoastră să faceți acest exercițiu de empatie cu agresorii? A fost dificil să le înțelegeți istoria de viață?
Lucrând foarte mult cu victimele, afli de la ele aproape toate particularitățile agresorului, îți dai seama că ambii sunt neputincioși. Neputința ca rezultat al coabitării într-o astfel de relație. Noi [cei/cele de la Asociația Pas Alternativ] promovăm demult ideea că este nevoie să se lucreze cu amândoi. De multe ori se întâmplă ca un personaj să fie abuziv în familie dar în relațiile sociale, nu. În urma abuzului, vine câte o vecină și spune: „Vai, dar era un om așa de cumsecade, dădea sărutmâna, îmi deschidea ușa, îmi căra bagajele”. Agresorii domestici caută ca în societate să pară integri. În foarte puține cazuri vor fi bătăușii satului.
Ce i-ați spune cuiva încă sceptic, de ce e nevoie de servicii pentru agresori, mai ales în România?
Pentru a le da încă o șansă. Șansa reală, nu cea pe care o cere agresorul de la victimă. De multe ori, e necesar ca șansa să vină de la agresor. El trebuie să-și acorde șansa unei schimbări. El, în schimb, cere șansa de la victimă. Dacă nu va lucra cu sine, el va repeta comportamentul.
Credeți că ar trebui să existe, în discursul public, un mesaj de informare despre rolul terapiei în lupta cu violența?
La nivelul societății românești e o suprapunere între consilierea psihologică sau psihoterapie și intervenția psihiatrică. Multă lume zice: „Nu mă duc la psiholog, că nu-s nebun”. Dar rolul psihologului este să lucreze cu oameni sănătoși. La un moment dat, în Statele Unite ale Americii, cetățenii făceau Facultatea de Psihologie. Poate nici nu ajungeau să profeseze vreodată ca psihologi, dar o făceau pentru a deveni niște părinți mai buni, niște oameni mai buni. Noi avem pe piață o ofertă de cursuri de dezvoltare personală de rupem piața, ca să nu spun altfel. Mai ales acum, în pandemie, toată lumea a urmărit ateliere pe internet, tot felul de conferințe de-astea motivaționale. Întrebarea e: Ce impact au toate cursurile astea? Vedem care este nivelul de agresivitate în societate. Acum reacționăm și pe rețelele de socializare și peste tot avem așa, niște reacții un pic exagerate față de stimuli. Și asta înseamnă că nu suntem capabili să ne gestionăm propriile emoții. Te clădești profesional dar ar trebui să accepți că poți să te construiești și uman și psihologic. Asta îți îmbunătățește relația cu ceilalți și îți crește nivelul de acceptare și de fericire.
foto: arhiva personală Iolanda Beldianu
