Am o foarte mare admirație pentru jurnaliștii care-și urmăresc subiectele până-n pânzele albe. Așa că, atunci când am auzit de jurnalista americană Rachel Snyder și de munca ei de aproape un deceniu în măruntaiele violenței domestice, am fost curioasă să aflu ce o motivează să fie reporter de cursă lungă, cu ce observații a rămas după discuțiile cu agresorii și cum contribuie cultura armelor din America la perpetuarea fenomenului.

Când nu pleacă pe urmele vreunui subiect, Rachel Louise Snyder (51 de ani), predă creative writing la Universitatea Americană din Washington, D.C. Înainte să fie profesoară, a fost corespondent la un post public de radio, iar subiectele pe care le-a documentat au condus-o în 55 de țări. În aceeași perioadă a scris două cărți: Fugitive Denim: A Moving Story of People and Pants in the Borderless World of Global Trade, o analiză a economiei globale și a consumerismului pornind de la o pereche de pantaloni, și romanul What We’ve Lost Is Nothing. În 2019, a publicat Vânătăi ascunse. Ce nu știi despre violența domestică te poate ucide, cu care a luat mai multe premii și a intrat în topul New York Times al celor mai citite zece cărți din 2019. De curând, cartea a fost tradusă în română, la Editura Nemira.

Snyder a început să scrie despre violența domestică atunci când și-a dat seama că, deși era un fenomen dezbătut în discursul public, miturile create în jurul lui continuau să domine percepția oamenilor, de la vecinii victimelor, la instituțiile care au datoria să le apere. Timp de aproape un deceniu, jurnalista a reconstituit poveștile dureroase ale victimelor vorbind cu prietenii, familiile și agresorii lor, dar și cu activiști, cercetători și experți în criminologie care conduc echipe internaționale care evaluează mortalitatea în cazurile de violență în familie. Citindu-i cartea, devii colega de drumeție a autoarei, care te poartă oriunde o conduc întrebările la care nu are încă un răspuns. 

Documentarea jurnalistei ne demontează așteptările prestabilite: aflăm, de pildă, că profilul victimei nu e dictat de o clasă socială precară sau de lipsa educației, că agresorii nu dețin mereu semnele unui comportament violent, că rănile vizibile ale corpului sunt o traumă mai puțin dăunătoare pe termen lung decât violența emoțională și verbală sau că multe femei care ajung să-și ucidă partenerii au fost mai întâi victimele lor.

În Statele Unite, spune autoarea, 20 de oameni sunt agresați în fiecare minut de partenerii lor de viață, iar 85% dintre victime sunt femeile și fetele. În România, anul trecut au fost raportate 25 968 de acte de violență în familie, iar 91% dintre agresori erau bărbați. Într-o scurtă pauză de la scris textul ăsta, mi-a apărut în newsfeed o știre despre un tânăr din Ploiești care și-a filmat iubita minoră în timp ce-i spărgea pahare în cap. Agresorul a primit 13 ani de pușcărie. E o tragedie, dar încă mă mir că autoritățile și-au făcut treaba. Un studiu din 2014 despre țările Uniunii Europene arată că doar o treime din cazurile de violență în familie ajung la poliție. Din numărul mic de cazuri raportate, agresorii scapă, de multe ori, fără vreo sancțiune.

Am stat de vorbă cu Rachel Snyder despre cunoașterea de pe teren, barierele invizibile pe drumul către soluții și de ce terorismul intim e un nume mai potrivit pentru fenomenul violenței în familie. Discuția noastră s-a petrecut pe mail, dar autoarea nu e străină de străzile Bucureștiului și nici de persoanele vulnerabile care încearcă să-i supraviețuiască. România e printre țările în care subiectele au condus-o de-a lungul carierei.

Cum te-ai decis să devii jurnalistă? Te-a ajutat vreun eveniment important din viața ta privată să faci alegerea asta?

Când am început să scriu, eram deja foarte interesată de lumea ficțiunii. Pe lângă romanul pe care l-am publicat și studiile în literatură pe care le-am absolvit, am fost mereu atrasă de călătorii. Jurnalismul mi-a oferit șansa să combin iubirea pentru călătorie cu iubirea pentru scris și, încă de la început - acum 25 de ani - în munca mea de jurnalistă, mereu m-a mânat un simț al justiției sociale. Voiam să aud poveștile oamenilor ale căror vieți nu le puteam întâlni în țara sau cultura din care fac parte. Așa că, timp de un an, numai asta am făcut: povești importante despre dezastrele naturale, despre abuzuri ale drepturilor omului și, ocazional, despre război. În România, am petrecut câteva săptămâni în București, într-un canal, cu un grup de adolescenți care locuiau acolo - mulți dintre ei sufereau de adicții - și cu organizația care încerca să-i ajute să se pună din nou pe picioare. N-am uitat niciodată jacheta albastră și lucioasă cu Mickey Mouse pe care unul dintre băieți o purta. Era doar un adolescent, dar avea această emblemă a tinereții și veseliei pe haina lui. Am învățat să văd astfel de detalii cât am studiat literatura.

Cum îți alegi subiectele și de ce violența domestică a devenit o temă importantă pentru tine?

În munca mea, am anticipat de multă vreme tema violenței domestice. Am scris povești despre femei ajunse la închisoare pentru crime pasionale în Kabul, despre femei violate în grup în Cambodgia, femei cu fistule genitale în Nigeria, iar pentru toate aceste femei, violența domestică era un numitor comun. Eu am înțeles târziu că violența domestică era rădăcina oricărei „probleme” despre care scriam. Când m-am întors în State, după o perioadă lungă de trăit dincolo de granițe, am cunoscut o femeie în proximitatea orașului Boston, care mi-a zdruncinat viața. Mi-a arătat că ceea ce credeam eu despre violența domestică e un sistem de mituri: că, dacă lucrurile chiar arată rău, femeile pot pleca pur și simplu din relația abuzivă; că violența domestică e suma unor alegeri proaste sau o formă de ghinion; că adăposturile sunt soluții potrivite. Cred că am rămas dedicată atâta timp acestui subiect pentru că am speranțe mari că putem schimba lucrurile.

Cât timp ți-a luat să călătorești și să scrii cartea pe care ai publicat-o? Care a fost cea mai mare provocare pe care ai întâmpinat-o pe parcursul documentării tale?

Am petrecut nouă ani cercetând și publicând articole pe subiect, dar a durat șase luni să scriu cartea. A ieșit în lume în grabă. 

Una dintre cele mai dificile părți în procesul ăsta de relatare despre violența domestică este că nu vrei să pui pe nimeni în primejdie, dar ca să cuprinzi subiectul în profunzime și să afli adevărul despre cea mai îngrozitoare experiență a cuiva, trebuie să sapi adânc și să petreci acolo mult timp. La mine a fost mereu vorba de un echilibru prudent: erau mulți oameni dornici să-și spună povestea, dar apoi voiau să modific anumite detalii sau să născocesc informații despre identitățile lor, lucruri care nu sunt permise în practica jurnalistică din America. Într-un fel, ăsta este unul dintre motivele pentru care am început cartea cu povestea lui Michelle (o mamă împușcată de soț, alături de copiii ei). Afli de la bun început că nu va supraviețui și, pe parcurs ce citești, ce te bântuie ca cititor e mai puțin despre moartea ei și mai mult despre în câte feluri și de câte ori putea fi prevenită, dacă am fi pus toate indiciile cap la cap.

În carte, folosești sintagma terorism intim pentru a descrie fenomenul. De ce crezi că e un nume mai potrivit decât violența domestică? Este (și) o referință la violența prin arme, din Statele Unite?

De fapt, îmi place și sintagma brutalitate intimă. În State, se derulează o discuție la nivel național despre cât de brutală e poliția, de aici am adaptat termenul. Cred că brutalitatea și terorismul sunt termeni legitimi care descriu ce înseamnă să trăiești înăuntrul unei astfel de relații. Mă gândesc din nou la Michelle și la soțul ei, care a adus în căminul lor un șarpe cu clopoței ținut în cușcă, apoi a amenințat-o că i-l va strecura în pat sau la duș dacă va îndrăzni să-l supere. Să trăiești așa, cu amenințarea asta constantă, e o formă de teroare și e o experiență brutală. Termenii ăștia te trimit direct la experiență, mai mult decât o fac sintagmele abstracte precum violența domestică.

Cât despre întrebarea legată de violența prin arme din America, este uluitor pentru mine să văd că țara mea natală a devenit o zonă de conflict. Noi nu am crescut cu un asemenea fetiș pentru arme. În ultimele două decenii, fenomenul a prins proporții mari și, să fiu sinceră, armele sunt o amenințare pentru orice soț / soție din America, iar asta mă face să mă gândesc să părăsesc țara asta pentru totdeauna. Bunica mea e irlandeză și mă gândesc serios să emigrez într-un loc în care armele nu sunt idealizate sau adorate. Armele transformă un cămin periculos într-unul mortal, o stradă periculoasă într-una mortală. Armele fac viața fatală.

Un alt punct important în cartea ta e acolo unde explici că sistemul de justiție din America nu e făcut pentru martori necooperanți și că, din păcate, greutatea probării abuzului atârnă prea greu pe umerii victimelor. În România, femeile trec prin asta de multe ori când cer ajutorul autorităților: sunt repezite sau ridiculizate când depun mărturie, poveștile lor sunt respinse atunci când nu au suficiente dovezi sau sunt minimizate dacă își retrag plângerea. Ce consecințe provoacă o asemenea atitudine din partea reprezentanților justiției asupra victimelor?

Nu e ceva neobișnuit că se întâmplă asta. Trăim într-o lume patriarhală, în care majoritatea bărbaților încă decide regulile pentru noi toți, chiar și în țări cu o reprezentare mai echitabilă. Iar acele reguli și legi au o istorie lungă în sistemele patriarhale antice. Când abuzurile femeilor nu sunt luate în serios, înseamnă că bărbații nu au fost trași la răspundere, înseamnă că femeile și copiii suportă greutatea acelei responsabilizări care lipsește și că acea parte a populației nu este o parte activă, vibrantă, a progresului dintre generații. Sistemele noastre de jurisprudență se raportează la evenimente punctuale, dar violența domestică - brutalitatea intimă - e o întreagă narațiune, dacă vrei s-o înțelegi. Oamenii din interiorul acestor sisteme trebuie să înțeleagă de ce cineva ca Michelle, care locuiește cu un șarpe cu clopoței în cușcă, în propria casă, și care a îndurat ani de amenințări și bătăi, dă înapoi. A dat înapoi pentru că soțul ei, Rocky, a fost arestat și eliberat o oră și ceva mai târziu. Mesajul către victimă, în acest scenariu, care se repetă de mii de ori în cursul unei zile, în fiecare țară din lume, este că sistemul prioritizează LIBERTATEA lui peste VIAȚA ei. Victima nu a dat înapoi pentru că violența s-a diminuat sau pentru că era nebună. A fost un ultim act de fidelitate față de el pentru că-și negocia propria viață. Nu pentru victimele care se prezintă în instanță ar trebui să ne îngrijorăm, ci pentru cele care nu o fac.

În timpul documentării tale ai vorbit inclusiv cu bărbați agresori. Ce informație ne scapă și ar trebui să știm despre procesul lor de vindecare pentru a deveni niște cetățeni și soți mai buni?

Ne scapă multe. Foarte rar ne deranjăm să le ascultăm poveștile. Sub straturile de machism găsești multă durere, care de multe ori provine din propriile lor copilării. Găsești abuzuri nerezolvate din trecut. Găsești culturi care limitează exprimarea emoțiilor în cazul bărbaților și care, în felul ăsta, le fură părți importante din umanitatea lor. Am scris despre agresori în perioada pandemiei pentru publicația The New Yorker și ce se întâmplă când un întreg sistem de tragere la răspundere se oprește. Aici, în State, s-au închis săli de judecată, birouri de probațiune și eliberare condiționată, iar polițiștii au fost reticenți să intre în casele oamenilor pentru investigații. Am vrut să aflu, atunci, ce se întâmplă cu bărbații care erau implicați în programe anti-violență? Și-au oprit activitatea cu toții? Toate programele s-au mutat pe Zoom, iar bărbații au participat online la ședințe. A fost șocant să descopăr că 80% dintre ei erau prezenți, chiar și atunci când nu erau obligați. Au început să recunoască faptul că violența nu era nici pe departe la fel de satisfăcătoare ca o viață pe deplin trăită. Un bărbat mi-a povestit că soția lui a devenit mai răbdătoare cu el de când vede că se străduiește să fie un om mai bun. Asta l-a făcut și pe el să fie mai răbdător cu ea. E un unghi nou în modul în care am analizat până acum violența și masculinitatea - că bărbații sunt cumva predestinați să facă asta, că ei își doresc să fie violenți.

Care a fost cea mai dificilă parte din întâlnirea cu agresorii?

Știam că mă vor minți, știam că se vor prezenta drept victime - ceea ce au și făcut! Dar am rămas prin preajmă suficient de mult timp încât ei cumva au uitat că mai eram acolo. De asemenea, am mai observat un soi de „pupat în fund” la bărbații care au învățat să fie nonviolenți. Femeile fac asta tot timpul și mă înnebunesc. Nu am de gând să „pup în fund” pe cineva, la rândul meu, care face puținul care este așteptat de la el - adică nu umblă prin lume terorizând pe cineva pe care pretinde că-l iubește. Sunt niște standarde foarte joase. Le-am dat de înțeles că asta e atitudinea mea față de ei și cred că au ajuns s-o accepte și s-o înțeleagă, chiar dacă la un anumit nivel tot își doreau admirația aia.

Un alt lucru care m-a bântuit a fost să văd cât de normali erau cu toții. Nimic nu m-ar fi determinat să-i identific ca abuzatori dacă ne-am fi întâlnit oriunde în altă parte a lumii. Asta înseamnă că noi chiar nu vom ști să-i depistăm și de aceea dialogul în jurul brutalității intime trebuie să se normalizeze, fără rușine și stigmă.

Ce speranțe ai de la jurnalism, într-o perioadă în care credibilitatea jurnaliștilor e măcinată de dezinformare și știri false? 

Cred că jurnaliștii muncesc mai mult ca oricând să tragă la răspundere instituțiile, cel puțin aici, în Statele Unite. Singura profesie menționată în Constituția americană e presa. O presă liberă e fundația unei democrații funcționale. Până acum, presa a fost fracturată, dar nu s-a lăsat intimidată de misiunea ei. Cred că jurnaliștii înțeleg că misiunea lor e mai importantă ca oricând. Eu cu siguranță simt asta. Mă uit la Trump și la modul în care a normalizat populismul, rasismul, sexismul. Îmi spun: Nu am de gând să las o astfel de lume fiicei mele. Bring it on! Mă face să vreau să muncesc și mai mult. Furia e un combustibil uriaș pentru mine.

Dacă ești o victimă a violenței domestice sau știi pe cineva în situația asta, poți să suni la numărul național gratuit pentru consiliere și îndrumare. Avocații de la ACTEDO și Leaders for Justice vă pot reprezenta în instanță pro-bono. În luna noiembrie, urmărește proiectul „Butonul de siguranță”, un dispozitiv menit să ușureze comunicarea dintre victime și autorități și să accelereze intervalul de timp în care se intervine în cazul unui abuz.

foto cover: pexels.com