Chiar și azi mai apar, din când în când, filme ce-și propun să regăsească lustrul acelui gen cinematografic care odinioară lupta să ne facă să plângem – era ca un titlu de glorie. Sunt filme încăpățânate, lucrate după un șablon etern și desuet, ca un reminder al faptului că, în fond, melodrama nu e doar un termen peiorativ mereu la îndemână – ci, întâi de toate, un mod, un registru, un fel excesiv și voluptuos de a spune povești. Anul trecut a fost rândul „Vieții invizibile a lui Euridice”, filmul brazilian care a câștigat secțiunea Un Certain Regard la Cannes și care acum se poate vedea pe HBO Go. O primă impresie? Avem aici o melodramă care se ia în serios de la un capăt la altul.
Îmi plac melodramele. Într-un cinema cerebral și rarefiat – adesea, cinemaul pe care îl apărăm noi, criticii, și nu fără motiv –, astfel de filme se impun ca un fel de sărbătoare dionisiacă, în care toate excesele afective sunt din nou permise, în care ne lăsăm duși de val și putem redeveni, pentru o clipă, vulnerabili și sentimentaloizi, fără să cădem în ridicol. Cam așa stăteau lucrurile și pe vremuri, în anii ’50, când melodrama încetează să mai fie considerată un divertisment inofensiv destinat exclusiv femeilor. Douăzeci de ani mai târziu, universitari branșați la marxism și psihanaliză surprindeau pe toată lumea, alegând să vadă în melodramele unui Douglas Sirk sau ale unui Vincente Minnelli expresii moderate de progresism într-o lume hollywoodiană asfixiantă – altfel spus, supape prin care se mai putea dilua din angoasa socială, crăpături ițite pe fațada lucioasă a visului american. Paradoxul e simplu de remarcat în cazul acestor filme, care operau o celebrare a valorilor burgheze ale Americii albe în aceeași măsură în care le și săpau din interior.
M-am lansat în această scurtă introducere ca să amintesc, de fapt, că melodrama, deși oarecum demodată azi, vine de departe, și are treabă într-o mai mare măsură cu critica socială decât cu lacrimile gospodinelor. Cum ar veni, nu e nicio rușine să plângi la astfel de filme, căci voluptatea cathartică pe care ele o implică se vede, în cele mai fericite cazuri, altoită cu o înțelegere a nedreptăților care există printre noi.
Dar ce mai poate face în ziua de azi – când viața noastră este mult mai puțin dictată de convenție – o melodramă executată ca la carte, după o rețetă de pe vremuri? E o întrebare care, în Brazilia lui Bolsonaro, s-ar putea să recapete greutate. Așa se face că regizorul Karim Aïnouz a acceptat regula jocului și a urmat-o fără să crâcnească. Viața invizibilă a lui Euridice este, fără îndoială, a woman’s film, garnisit cu tot ce trebuie: povestea e traversată nu doar de prezența puternică a acestor două surori, Euridice (Carol Duarte) și Guida (Julia Stockler), care se pierd din vedere pe la 20 de ani și apoi ajung să se caute toată viața, ci și, din toate părțile, de gemete și urlete, de burți rotunjite ca un balon, de masculinități toxice, de chestiuni burgheze precum virtutea sau inocența. Melodrama a avut dintotdeauna o înclinație apăsată pentru situațiile didactice și edifiante, în care lucrurile se cer neapărat tranșate, iar Aïnouz pare să ia asta ca pe un dat: vedem cum cele două surori, filmate într-un montaj paralel, ajung să ducă vieți complet diferite (una trăiește într-un soi de favela, alta într-un apartament îmbâcsit), care însă le deposedează pe ambele, insidios, de tot ceea ce au visat.
O poveste despre ecartul tot mai mare dintre iluzia roz pe care o întrețineam, cândva, cu privire la ce-avea să fie viața noastră, și praful care s-a ales de tot și de toate? Din fericire, filmul nu se mulțumește să survoleze din avion această temă banală, ci scurmă în ea obsesiv, acoperindu-se de nefericire. Mare parte din forța Vieții invizibile... ține chiar de insistența cu care construiește, cărămidă cu cărămidă, ruina acestor biografii paralele. Și de discreția cu care strânge în el dramele intime ale surorilor, pentru ca la final să ni le fluture prin fața ochilor, într-un buchet funebru. Timpul nu a vindecat rănile, așa cum am tot sperat. Doar le-a ascuns de la vedere.
Există un moment, în film, când o vedem pe Euridice transformată brusc dintr-o adolescentă cu un nu-știu-ce în privire într-o apariție ușor tristă: a devenit o femeie deșirată și șleampătă, cu mersul crăcănat din cauza copilului pe care a ajuns să-l poarte în pântec. Mai încolo, o altă scenă ne-o arată tot pe Euridice, mamă tânără și soție iubitoare, dispusă să-și iubească bărbatul în ciuda accentelor lui de misoginism stătut, de care e perfect conștientă. Probabil că între aceste cadre s-a refugiat viața invizibilă din titlu, pe care în sfârșit simțim că o putem atinge. Sunt cadre în care nu mai e vorba despre „ratare” sau despre „patriarhat” – ci despre lucruri imposibil de exprimat prin lozinci passe partout. Ar fi fost însă nevoie de mai multe astfel de isprăvi pentru a simți că filmul respiră cu adevărat aer de cinema, și nu doar aburi de telenovelă filmată cu ștaif, care bricolează cu niște situații generice.
În fine, dacă, așa cum opina teoreticianul Franco Moretti, efectul de patos apare simultan din trunchierea punctelor de vedere ale personajelor, care pur și simplu nu sunt la curent cu ce se întâmplă pe la spatele lor, în timp ce spectatorul e, și din timing-ul nepotrivit (conștientizarea, în melodrame, survine mereu prea târziu, când nu mai e nimic de făcut), atunci Viața invizibilă a lui Euridice n-are cum să fie confundat cu altceva. Filmul este cam prea butucănos în descrierea sentimentului și cam prea timid în rechizitoriul social firesc din partea oricărei melodrame contemporane plasate în anii ’50 (vezi, de pildă, Far from Heaven al lui Todd Haynes, pentru un comentariu social mai acid). Dar trebuie să-i recunosc lui Aïnouz meritul de a ne arăta cât de repede, printr-o alegere proastă, se face prea târziu în viața unui om. Deși s-ar putea să fie prea puțin pentru un premiu important la Cannes.
