Cum construiești un spion, de ce nu ne plac refugiații și cum putem renunța la resentimente? Un interviu cu autorul romanelor Simpatizantul (câștigător al premiului Pulitzer în 2016) și Devotatul.
Ca să vină să se întâlnească cu cititorii și să vorbească despre cărțile sale la București, scriitorul vietnamez american și câștigătorul premiul Pulitzer, Viet Thanh Nguyen a trebuit să ia o pauză de la vacanța petrecută cu familia în Paris. Pe 6 iulie, acesta a participat la o discuție publică organizată de editura Art, unde a vorbit despre refugiați, speranță și condiția scriitorului care face parte dintr-o minoritate.
M-am întâlnit cu autorul cu câteva ore înainte de eveniment și, ca orice locuitor al Bucureștiului care se respectă și care are un străin pe mână pentru puțin timp, l-am dus să mănânce mici. Pentru că era totuși un străin care a câștigat Pulitzerul, a fost un restaurant mai elegant unde trei mici au fost 55 de lei. Raportez națiunii că aproape, aproape s-a mâncat și o ciorbă de burtă. „Voiam să văd cum e ciorba voastră de burtă. Mâncam burtă în copilărie, dar, pentru că părinții mei munceau mult, nu aveau timp să gătească, așa că doar fierbeau lucruri ca burtă sau diferite organe și le mâncam destul de simplu.”
Născut în Vietnam în 1971, Viet părăsește țara alături de părinții lui în 1975, după căderea Saigonului. Războiul izbucnit în 1955, tocmai se terminase cu Vietnamul de Nord comunist ca învingător. Peste 3 milioane de oameni, vietnamezi, loțieni și cambodgieni au părăsit zona, în ceva ce va deveni o criză a refugiaților. Peste un milion dintre aceștia vor ajunge în Statele Unite, țară care s-a implicat în război de partea Vietnamului de Sud. Printre ei și familia lui Viet. În State, Viet și fratele lui au fost trimiși să trăiască câțiva ani cu alte familii. În 1978 familia s-a mutat în California, unde părinții lui au deschis un magazin pentru comunitatea de refugiați vietnamezi din zonă.
Mai târziu va vorbi despre greutățile pe care le-au întâmpinat, despre cum au fost victimele unui jaf armat chiar într-un Ajun, despre cum s-au trezit cu un graffiti lângă magazin pe care scria: Încă o afacere americană băgată în faliment de vietnamezi.
Viet este astăzi profesor universitar, predă literatură și istorie, iar în 2015 a publicat romanul de debut, Simpatizantul, care spune povestea unui narator fără nume, un spion pentru Vietnamul de Nord, infiltrat în rândurile conducerii militare a Vietnamului de Sud. Când acesta din urmă pierde războiul, naratorul se refugiază alături de cei din jurul său în Statele Unite, unde continuă să supravegheze comunitatea pentru comuniștii vietnamezi. În 2016, romanul a câștigat premiul Pulitzer.
I-a urmat Refugiații, un volum de scurte povestiri despre comunitatea de vietnamezi din State, scrisă de fapt înaintea romanului, dar publicată ulterior, Nothing Ever Dies, o carte de nonficțiune despre războiul din Vietnam, o carte pentru copii și Devotatul, continuarea romanului Simpatizantul, în care naratorul ajunge în Paris, unde devine traficant de droguri pentru un mafiot chinezo-vietnamez. Anul ăsta trebuie să iasă și volumul lui de memorii, A man with two faces.
La noi, cele două romane și antologia de povestiri au fost traduse pentru editura Art de Tatiana Dragomir. Le-am citit pe toate trei și fiecare m-a ținut cu sufletul la gură și m-a emoționat. Povestirile intră cu meticulozitate în intimitatea vieții de refugiat, cu traumele ei ascunse și promisiunile complicate ale unor noi începuturi. În romane, acțiunea se împletește cu comentariul politic, într-un stil care i-a adus scriitorului multe critici favorabile. Cărțile lui Viet Thanh Nguyen te fac să meditezi la natura duală a oricărui conflict, dar mai ales la rolul istoric jucat de SUA și Franța ca puteri imperialiste în Asia de Sud Est și la cum ne construim identitatea.
După ce am discutat despre calitățile burții ca aliment și despre asemănările dintre familiile noastre (niciuna nu crede în conflicte sau în discuții pe subiecte dificile) și națiunile noastre (amândouă au o diasporă importantă, au fost marcate de comunism și văd Mercedesurile ca un simbol important al statului social), am vorbit și despre cărțile lui, despre cum ia el decizii când vine vorba de ficțiune, despre resentimente și refugiați.
Interviul a fost editat pentru claritate.
Scena9: Ce cred părinții tăi despre cărțile tale?
Viet Thanh Nguyen: Nu știu, nu i-am întrebat niciodată. S-au născut într-un sat sărac din Vietnam. Tatăl meu făcut liceul, mama nu a terminat niciodată școala primară. Cred că de fapt abia putea să citească. Dar e foarte deșteaptă și era legendară pentru capacitatea ei de a calcula în minte extrem de repede. Prin forțe proprii au devenit bogați în Vietnam, dar aveau puțină educație. Așa că singurul lucru pe care și-l doreau pentru copiii lor era să învețe bine.
Când am hotărât să-mi dau doctoratul au spus „OK, noi nu înțelegem, dar măcar așa o să devii profesor universitar.” Asta în sine a fost o provocare destul de mare, așa că nu le-am mai spus și că vreau să fiu scriitor. Când au aflat, aveam deja peste 30 de ani și i-am arătat tatei o povestire scrisă de mine și tradusă în vietnameză. E o povestire numită Celălalt bărbat, despre un refugiat gay. A spus „super” și n-am vorbit despre asta, pentru că el este conservator și catolic. Poate a citit-o, poate nu. Nu știu.
Următoarea dată când au auzit de asta a fost când a ieșit Simpatizantul și am adus acasă cartea. Tata a fost foarte mândru. M-a pus să-i fac o poză cu cartea, care și acum stă deasupra patului lui, alături de celelalte volume ale mele. Dar nu l-am întrebat niciodată dacă a citit-o. Cred că părinții mei au sacrificat atât de mult pentru familia noastră, nu am nevoie să-mi citească și cărțile. Vreau să știe că am fost capabil să fac ceva și asta e ce reprezintă acest obiect fizic.
Ce s-a întâmplat apoi e că Simpatizantul a câștigat Premiul Pulitzer. Am aflat când eram în turneul de promovare a cărții. Nu m-am gândit niciodată să-mi sun părinții și să mă laud că am câștigat Pulitzerul. M-am gândit: De ce le-ar păsa? De ce ar trebui să mă laud părinților? A doua zi m-a sunat tata și vocea lui tremura de bucurie, ceea ce nu mai auzisem vreodată. Mi-a spus: M-au sunat sătenii din Vietnam. Ai câștigat Premiul Pulitzer. Așa am știut că e mândru de mine. Pentru reușită, nu neapărat pentru ce e în cărți.
Totuși sunt sigur că au auzit de la unii dintre prietenii lor că s-ar putea să fiu comunist. Mulți vietnamezi americani nu mă plac pentru că cred că cartea este comunistă. Așa că am știut că încearcă să mă protejeze nevorbind despre asta.
Cum e pentru tine să știi că o parte din comunitatea ta crede că ești un comunist și un trădător al cauzei?
La universitatea mea predau un curs despre războiul din Vietnam și am mulți studenți vietnamezi. Unul dintre ei a venit la mine și mi-a spus: Părinții mei cred că ești comunist. Nu mă deranjează. M-ar deranja doar dacă aș crede că comuniștii sunt răi. Nu cred asta. Cred doar că sunt… cred că comuniștii sunt complicați.
Am scris Refugiații ca pe o încercare de a mă uita la comunitatea de refugiați vietnamezi și la istoria ei. Cartea a fost pentru ei și pentru familia mea. Nu sunt unic, mulți scriitori care se identifică drept minoritari simt că trebuie să-și reprezinte comunitatea. E important, dar e și limitativ, pentru că ești legat de ce cred familia, comunitatea sau țara ta despre cartea ta. Și e doar una dintre funcțiile artei și literaturii. Așa că, atunci când am scris Simpatizantul, m-am gândit: „Am scris deja cartea pentru poporul meu, cartea asta va fi pentru mine”. A fost foarte eliberator să pot scrie ceea ce consider eu că e adevărul, chiar dacă nu toată lumea e de acord cu mine.
Și nu e vorba doar de vietnamezi americani, ci și de americanii sau vietnamezii comuniști din Vietnam, pentru că, de fapt, tuturor acestor grupuri nu le place cartea din motive diferite. Am primit mailuri de la americani de genul: Dacă-ți plac așa mult Vietnamul și comunismul, întoarce-te acolo. O parte din vietnamezii americani cred că sunt comunist, dar guvernul vietnamez mă crede anticomunist, motiv pentru care nu permit ca majoritatea cărților mele să fie publicate în Vietnam. Nu ne-au dat voie nici să filmăm serialul TV acolo.
Câtă vreme eu cred că ceea ce spun e adevărat, sunt ok să fiu văzut ca trădător de toate grupurile astea, pentru că eu cred că asta trebuie să facă un scriitor. Scriitorul trebuie să spună adevărul, fie că oamenilor le place sau nu. E grozav dacă le place, dar, dacă nu, scriitorul trebuie să trăiască cu consecințele acestui lucru.
Cum ai ajuns la acest adevăr despre care vorbești?
Prin înțelegerea pe care o am asupra istoriei și politicii, care a presupus să citesc cât de mult am putut – și să citesc ceea ce membrii fiecăruia dintre grupurile respective nu ar fi vrut să citesc. Dacă vrei să înțelegi perspectiva comuniștilor vietnamezi trebuie să le citești textele, dar ei nu vor să citești și textele refugiaților vietnamezi. Refugiații vietnamezi vor să citești textele lor, dar nu și pe ale comuniștilor. Americanii vor să citești doar americani. Să știi ce crede fiecare parte e important, dar la fel este și să știi ce cred dușmanii lor. De aici sper că am putut să ajung la un oarecare adevăr despre ce a însemnat războiul pentru toate aceste tabere. Până acum am scris cinci cărți, care se uită toate la diferite aspecte ale acestei istorii, din diferite unghiuri și în diferite genuri literare. Așa că nu știu care este Adevărul, dar știu care este adevărul meu.
Ca să mă întorc la ceva ce ai spus înainte, despre cum „Refugiații” a fost o carte pentru părinții și comunitatea ta, iar „Simpatizantul” pentru tine, crezi că de-asta ți-a fost mai ușor să o scrii pe cea de-a doua? Ți-a luat 20 de ani să scrii „Refugiații” și doar câțiva „Simpatizantul”.
Cred că asta e doar o parte din răspuns. A doua parte e că am putut să scriu Simpatizantul pentru că am scris 20 de ani în total la Refugiații. Pentru că mi-am petrecut tot acest timp lucrând la tehnică și meșteșug, am putut dintr-o dată să scriu un roman. Dar a scrie nu e decât parțial despre tehnică, e și despre capacitatea scriitorului de a-și înțelege subiectul și pe sine ca scriitor. Pentru că am petrecut tot acel timp gândindu-mă la Vietnam și la ceea ce credeam că ar trebui să facă scriitura mea știam că nu pot face asta cu Refugiații. Nu eram tehnic capabil să fac ce vreau în ficțiune. Până am ajuns la Simpatizantul a trebuit să fac două lucruri: să învăț să scriu și să-mi scot din sistem această dorință de a scrie pentru vietnamezi.
Atât „Simpatizantul” cât și „Devotatul” sunt un mix foarte bun între acțiune de thriller, subiecte politice și mecanismul intern al unui personaj. Cum ai echilibrat aceste straturi și care au fost dificultățile tehnice?
Când am hotărât că vreau să fiu scriitor, știam, în mare, că vreau să scriu despre poporul meu și experiențele noastre. Pentru că știam că întreaga mea existență a fost modelată de politică și ideologie, voiam să știu dacă pot să scriu despre asta în ficțiune. Dar erau foarte puține modele care să mă ajute să înțeleg cum să fac asta în Statele Unite, așa că a trebuit să mă educ singur. De asta cred că a scrie Refugiații m-a învățat multe lucruri tehnice și cum să construiesc personajele, contextul, perioada. Când a venit timpul să scriu Simpatizantul, am început să mă gândesc la cum să gestionez aspectele politice. Simțeam că știu destule despre tehnică cât să înțeleg că trebuie să creez contextul romanului într-un anumit mod, astfel încât aspectele astea să fie credibile. Cititorul n-ar trebui să simtă că autorul pune lucrurile astea cu mâna. Trebuie să pară organice pentru poveste și personaje. Așa că cel mai important a fost să setez epoca în care se desfășoară acțiunea, care urma să fie Războiul din Vietnam și perioada de după.
Al doilea lucru a fost: cine o să spună povestea? O să fie din perspectiva unei singure persoane. Cineva care s-ar fi putut gândi la toate lucrurile astea în mod credibil. Așa că a trebuit să fac protagonistul comunist și spion. Și mai trebuia să fie cineva care să se gândească în mod firesc la diferențele dintre Vietnam și America, Est și Vest. Așa că l-am făcut de origine multietnică, ca să fie prins organic între diferite forțe culturale. Și a trebuit să-i dau și simțul umorului.
Odată ce am pus toate astea în personaj, ultimul element a fost să găsesc vocea potrivită pentru roman. Am simțit că un fel de a scrie un roman politic este să scriu o satiră. Am ales să scriu la persoana I și, ca să fac asta, naratorul trebuia să aibă o voce foarte puternică. Cred că o vară întreagă am tot experimentat cu diferite paragrafe de deschidere, propoziții și ritmuri, până când am găsit propoziția de început.
Îmi amintesc cât de copleșit am fost odată ce am găsit-o. I-am scris imediat un email unui prieten, în care îi spuneam: Asta este propoziția de deschidere și va determina întregul roman. Și așa e, pentru că „Sunt un spion, un agent sub acoperire, o fantomă, un om cu două fețe” stabilește cine e el și care e tema cărții. Ritmul propoziției urma să fie ritmul romanului.
Pentru mine politica stă și în ritmul propoziției. Nu tuturor cititorilor le place cartea, dar celor care le place sunt, cred eu, convinși de voce și de ritmul frazelor.
Când ai început „Simpatizantul” știai că o să scrii și o continuare?
Credeam că o să scriu un singur roman ca Spionul care venea din frig a lui Le Carré, care a fost o foarte mare influență. Nu știu dacă există asta în România, dar în Statele Unite e un întreg gen de literatură: literatura deziluziei comuniste. Variațiunea americană este că un comunist convins, care crede în ideologie, se lovește de ororile regimului și devine deziluzionat. Așa se termină romanele de genul: Și acum sunt pregătit să mă îmbarc către nou viitor. Și romanul se oprește acolo.
SUA este o țară foarte anticomunistă și de asta această literatură a deziluziei n-are nevoie să-ți spună ce se întâmplă mai departe, pentru că americanii presupun automat că, desigur, ceea ce urmează e capitalismul. Cine nu și-ar dori viitorul ăsta? Toată lumea vrea să fie americană. Asta este mentalitatea americană. Când am ajuns eu la finalul romanului m-am gândit: „Păi, și ce se întâmplă după? Ce se întâmplă cu revoluționarul care vrea în continuare o revoluție, doar că nu pe cea de care a avut parte?”. Am simțit că trebuie să scriu o continuare, ca să înțeleg ce urmează pentru el.
În Simpatizanul sunt cel puțin două narațiuni. Una e despre politică și război, iar cealaltă e despre el și identitatea lui – care este parțial despre ideologie, dar și despre propria-i masculinitate și cine e el ca bărbat. Și am simțit că până la finalul romanului masculinitatea lui e chestionată. E, de asemenea, total inseparabilă de război, revoluție și toate celelalte. Am vrut să explorez și asta în continuare.
Apoi m-am gândit că, dacă tot scriu o continuare, aș putea să scriu o trilogie, pentru că, dacă vrei să vorbim la modul foarte teoretic, cred că Simpatizantul trebuie să fie un roman cu spioni care să te țină, dar și un roman politic, care să funcționeze dialectic. Această trilogie trebuie să fie și o trilogie dialectică. Trebuie să citești toate cele trei cărți ca să vezi cum se schimbă personajul de-a lungul timpului, și, odată cu el, și viziunea lui asupra politicii și revoluției.
Te-ai gândit care va fi mizanscena pentru al treilea roman?
O să se întoarcă în Statele Unite și cred că o să fie romanul elucidării unei crime. O să fie o poveste despre răzbunare și reconciliere.
Citind „Devotatul”, am rămas cu impresia că discuțiile despre gen și condiția femeii au fost mai numeroase decât în „Simpatizantul”.
Când am început să scriu Simpatizantul, era un roman cu spioni. Naratorul trebuia să fie acest spion – în mintea mea era un James Bond prost. Adică trebuia să facă toate aceste lucruri de James Bond, inclusiv să seducă femei și să aibă relații foarte erotice. A fost foarte distractiv să scriu din perspectiva asta, până când mi-am dat seama că, „Stai, de fapt e super misogin și sexist”.
Știu că nu e bine să fi sexist și misogin, dar asta este el ca personaj. Când scrii un roman din perspectiva cuiva trebuie să fii devotat acelei perspective. Și am urmărit-o până la ceea ce am considerat eu că e finalul ei logic, acel eveniment oribil și traumatizant. N-a fost distractiv de scris, dar am simțit că asta are el de înfruntat. Asta nu vor să confrunte misoginii. Lor le place să spună că sigur că bărbații obiectifică femeile, dar e doar caterincă. O parte din intenția romanului este să arate că genul ăsta de caterincă duce la violență sexuală și viol, mai ales în contextul războiului. Iar naratorul nu știa asta. Nici măcar eu nu știam, pentru că atunci când schițam romanul nu era în plan. A fost un secret pe care personajul l-a păstrat față de sine și față de mine și a trebuit să parcurg călătoria prin scris ca să-l descopăr.
E interesant că nu ai plănuit asta de la început, pentru că atunci când citeam capitolul în care naratorul discută cu un regizor despre necesitatea unei scene de viol într-un film despre războiul din Vietnam, credeam că e o prevestire intenționată a ceea ce va urma în carte. Tu ai avut emoții când a venit vorba de scena respectivă?
Mulți sunt nemulțumiți de scena violului. Sunt supărați că e atât de detaliată și oribilă și se întreabă: „De ce trebuia să fie un viol? Nu repeți ceea ce ai criticat deja în scena cu filmul?” Toate sunt critici valide. Am, însă, o justificare: pentru mine, violul din carte e valid pentru că vine dintr-o negare a naratorului nostru. Iar negarea actului este parte din viol în sine. Prima dată ai violul, apoi ai negarea faptului că el s-a întâmplat. Mai ales în contextul războiului. Știm cu toții că războiul este un iad și suntem pregătiți să vorbim despre atrocitățile pe care le comit soldații noștri, inclusiv despre masacre. Însă singurul fel în care națiunile pot să gestioneze violurile comise de soldați este să nu vorbească despre ele. Am citit mărturii ale soldaților americani care au fost în război, în care unii vorbesc despre violuri. Dar generalii n-or să vorbească niciodată despre asta. N-or să spună niciodată că armata e organizată în așa fel încât să fie mereu prostiuate disponibile pentru soldați, oriunde s-ar duce. Dar toată lumea știe că e așa. La asta voia să ajungă acest roman, de asta are loc violul și de asta este ținut secret, chiar și față de narator. E o consecință a cât de integrată este violența sexuală în violență. Violența militară este în principal masculină, iar națiunea o exprimă către soldați în termeni foarte masculini. De aici decurge violența sexuală, dar nimeni nu vrea să recunoască asta.
În „Devotatul”, în schimb, există o orgie la care participă politicieni socialiști francezi și lucrătoarele sexuale de diferite etnii, prezentate astfel încât să reprezinte diferite fantezii sexuale colonialiste („amazoană de culoare”, „sclava albă salvată de sălbatici”, „ingienua orientală”). Scena se citește atât ca o parodie a acestor fantezii, cât și ca o repunere în scenă a violenței sexuale foarte reale care avea loc în colonialism. Cum ai ajuns la construcția asta?
Scriind „Devotatul” am ales genul poveștii cu gangsteri , care să țină cititorul în priză. [Naratorul] trebuie să se gândească foarte mult la politica revoluției și la propria masculinitate în relație cu ea. De asemenea, trebuie să regândească tot ce a învățat despre femei și despre sine. Trebuia să arăt cum, treptat, el încearcă să înțeleagă o lume în care el și masculinitatea lui nu mai sunt miezul. Scena orgiei trebuia să fie climaxul acestei revelații.
De asemenea, am făcut trimitere la Cu ochii larg închiși și la multe dintre scandalurile în care sunt implicați bărbați francezi. Mă gândeam anume la politicianul socialist francez DSK. [n.r.: Dominique Strauss-Kahn, fost ministru francez despre care s-a dezvăluit că a participat la mai multe orgii]
(...)
Voiam să existe o scenă de sex în carte pentru că mai existau și alte dimensiuni ale sexualității în relație cu revoluția, colonizarea și rasa despre care voiam să vorbesc. Dar trebuia s-o fac altfel decât în Simpatizant. Acolo nu știm nimic despre perspectiva agentei comuniste. În scena orgiei vedem un pic din ceea ce ar putea să gândească femeile. E în continuare problematic, pentru că este trecut prin filtrul naratorului, dar sper că avem ceva mai mult acces la subiectivitatea femeilor implicate.
În „Ani de Război”, una dintre povestirile din volumul „Refugiații”, doamna Hoa, o refugiată, coase uniforme pentru soldații care ar urma să înceapă o contraofensivă în Vietnam. M-a mișcat cum modul în care își păstrează speranța că soțul ei e încă în viață se împletește cu resentimentele pe care le poartă față de câștigătorii războiului. Ideea asta apare și în „Simpatizantul”, când un personaj vorbește despre a avea „resentimente, nu sentimente”. Tu cum vezi resentimentele?
Am crescut în comunitatea refugiaților vietnamezi, în anii ’70 și ’80, și mi se părea că resentimentul era una dintre cele mai importante emoții pentru comunitate. Resentiment față de ce au pierdut din cauza războiului, resentiment față de Statele Unite și față de multe altele. Și acest resentiment i-a ținut în viață, le-a concentrat pasiunile și energiile. Le-a dat o conștiință politică și le-a permis să facă lucruri. Nu cred că este o emoție nemaipomenită cu care să trăiești, dar cred că își are rostul. De fapt, crescând în State mi s-a părut că resentimentul era și una dintre caracteristicile vieții americane. Americanii aveau tot felul de sentimente față de războiul din Vietnam. Unii se simțeau vinovați, dar era și resentiment acolo. De ce am pierdut? De ce asiaticii ăștia nu ne-au fost aliați mai buni? Noi am sacrificat totul și uite cum au stricat ei lucrurile. Este exact același discurs care caracterizează Statele Unite și în Irak sau Afganistan.
Ai citit poemul lui Rudyard Kipling The White Man's Burden? Acolo Kipling are o întreagă strofă unde spune că omul alb trebuie să facă toate aceste fapte eroice, dar că, în final, va fi trădat de aliații „păgâni”, care nu se lasă ajutați. Mentalitatea imperialistă e în parte și despre resentiment: Noi ducem toate aceste lucruri minunate în restul lumii prin capitalism și ei nu știu ce să facă cu ele. Nu e vina noastră. E vina lor.
Crezi că ne putem depăși vreodată resentimentele?
Cred că da. Dar problema e că e o muncă grea. Și nu știu dacă majoritatea națiunilor sau a comunităților sunt dispuse s-o facă. Pentru indivizi este destul de greu. Cred că poate dura mult și trebuie să lucrezi mult cu tine, poate chiar să apelezi la ajutor profesionist. Și, uneori, oamenii nu renunță niciodată la resentimente. Mai ales când vine vorba de război, le e greu să renunțe la ceea ce simt ei că le justifică furia. Trebuie să fii dispus să renunți. Trebuie să identifici și să recunoști resentimentul. Cred că mulți oameni care îl resimt n-ar spune că au resentimente, ci că sunt perfect justificați să se simtă așa. Următorul pas este să recunoști că durerea ta nu e singura durere din lume. Oamenii cu resentimente simt că doar durerea lor există, pe când durerea celuilalt fie nu există, fie nu este legitimă.
După ce înțelegi asta, cred că poți să începi munca propriu-zisă de a adresa trecutul. Cred că indivizii și popoarele pot face lucruri concrete: să rescrie povești, astfel încât ele să nu mai fie doar despre tine și grupul tău. Aici intră ficțiunea și poezia, dar și narațiunile din muzeele naționale.
(...)
Cred că aproape orice națiune vrea să imagineze în postura victimă, inclusiv Statele Unite, pentru că a fi victimă justifică tot ce faci ulterior ca țară.
Reconcilierea și renunțarea la resentimente sunt posibile, dar înseamnă și renunțarea la foarte mult din identitatea proprie, fie ea personală, fie națională. (...) Majoritatea oamenilor nu vor să renunțe la asta, pentru că un obiect al resentimentului îți permite nu doar să-ți justifici prejudecățile, ci și legitimează această viziune a lumii în care tu ești mai bun decât alții.
Când ne uităm la refugiații din conflictele trecute ni se pare foarte natural și corect că ei au putut pleca în diferite țări. Dacă ai întreba azi oamenii din diferite țări „Credeți că a fost corect să primim refugiații în Al Doilea Război Mondial?”, majoritatea probabil ți-ar spune da. Când e vorba de prezent, însă, vedem de multe ori discursuri anti refugiați. De ce crezi că e atât de greu să primim refugiați?
Cred că sunt mai multe motive. În unele circumstanțe cred că există o reticență în a primii refugiați pentru că țara gazdă ar putea să fi jucat un rol în motivul pentru care există acești refugiați. Așa că a refuza să primești refugiați e un mod de a-ți nega responsabilitatea față de ei. În Statele Unite, de exemplu, nu numim niciodată oamenii care vin din America Latină refugiați, chiar dacă le-am făcut tot felul de lucruri acelor țări.
La nivel global vedem mai mulți refugiați climatici. Noi, cei din țări mai bogate, am jucat cu siguranță un rol în crearea acestor refugiați. În primul rând trebuie să recunoaștem asta. În al doilea rând, trebuie să admitem că trebuie să plătim pentru ce am făcut. Și presupun că majoritatea oamenilor nu vor să plătească. O s-o spună în diverse feluri, cum ar fi „Nu avem destule resurse să împărțim cu toată lumea”, dar, în principiu, nu vor să plătească costurile pentru ceea ce au făcut.
Al treilea motiv cred că e subconștient. Cred că oamenii se tem de refugiați nu doar pentru că le-ar putea lua resursele și ar putea să devină o amenințare, ci pentru că refugiații semnifică și că s-ar putea ca nici viețile noastre să nu fie atât de sigure și stabile precum le vedem noi. Așa că ne uităm de sus la ei, care ne par mai puțin umani, pentru că nu mai au case, siguranță și cetățenie. Dar i-am transformat în suboameni pentru că nu vrem să recunoaștem că este amenințată propria noastră umanitate. Ucrainenii nu au ales războiul pe care îl poartă. Orice țară ar putea fi invadată și nu vrem să ne gândim la asta, la catastrofe care ni s-ar întâmpla nouă.
Că tot vorbim despre lucrurile mai puțin bune pe care le-au făcut Statele Unite – tu simți vreo responsabilitate ca american?
Am venit în Statele Unite ca refugiat și am crescut cu sentimentul că nu sunt american. Și, cu cât deveneam mai conștient de faptul că fac parte dintr-o minoritate și sunt refugiat, cu atât conștientizam mai acut și sentimentul de excluziune multiplă din societatea americană. Am compensat prin a deveni și mai american, prin a învăța să vorbesc engleză mai bine ca majoritatea americanilor. Cred, însă, că atunci când faci asta, tu, ca american, devii responsabil. E un compromis complicat, pentru că atunci când se întâmplă ceva precum războiul din Afganistan, pe de-o parte, tehnic vorbind, nu ești responsabil. N-am susținut războiul și nu l-am votat pe Bush. Pe de altă parte, ca american, sunt responsabil. Cred că asta a ajutat la crearea mișcării împotriva războiului din Vietnam – faptul că mulți americani s-au simțit moralmente responsabili pentru război, chiar dacă ei personal nu voiau ca el să existe. Cred că aceleași lucruri se pot spune și despre războaiele din Irak și Afganistan. Noi, ca americani, suntem cu toții culpabili, din cauza cetățeniei noastre. Cred că avem o responsabilitate, chiar dacă nu susținem activ războiul, pentru că, prin inacțiunea noastră, susținem în continuare Statele Unite.
În cartea de memorii pe care abia am terminat-o și care va ieși în octombrie există o secțiune destul de mare despre războaiele din Irak și Afganistan, ca parte a unei istorii mult mai lungi a Statelor Unite, în care războiul din Vietnam a fost doar un episod. Eu am ajuns în SUA ca refugiat; pentru mulți refugiați vietnamezi, asta înseamnă că trebuie să fii recunoscător Statelor Unite și că nu le poți critica. Eu cred că, dacă sunt american, pot. Că asta este, de fapt, responsabilitatea mea. Din nou, nu toți americanii sunt de acord cu mine. Dar patriotismul meu înseamnă să fiu critic. Americanii adoră să spună că suntem cea mai măreață națiune de pe Pământ. Dar când cineva critică Statele Unite spunem da, dar ce zici de țara aia care e mult mai rea ca noi?. Dacă suntem cea mai măreață națiune ar trebuie să ne comportăm ca atare, nu doar în termeni de putere militară, ci și de capacitate morală.
E greu să fii intelectual public?
„Intelectual public” sună foarte pretențios. Nu m-aș descrie așa. Am opini puternice și simt că talentul meu este să fiu scriitor – ceea ce înseamnă că dacă am o opinie puternică trebuie s-o fac auzită, pentru că toți ceilalți încearcă să se facă auziți. Nu știu dacă asta face un intelectual public, dar simt că e o extensie a faptului că sunt scriitor – sau a tipologiei de scriitor care vreau să fiu. Mulți nu fac asta și e treaba lor, dar cei pe care-i admir eu nu fac distincția între arta lor, romane, memorii sau poezii, versus ceea ce scriu pentru ziare și eseuri. Se ocupă cu lumea, fie că o fac în ficțiune sau în eseistică.
Cum vezi responsabilitatea actului de a vorbi public și de a influența oameni?
Păi, am renunțat la social media. Twitter, dar și social media în general, cred că scoate ce-i mai bun și mai rău din noi. Dar capacitatea sa de a scoate ce-i mai bun e limitată, pe când cea de pentru rău e nelimitată. Nu poți să fii un scriitor responsabil și să spui tot ce gândești din prima. Uneori mă gândesc la lucruri pe care n-ar trebui să le spun, așa că am nevoie de timp ca să iau totul în considerare. Cred că responsabilitatea mea e să mă gândesc și să scriu foarte atent, în profunzime, despre anumite subiecte. Pot să scriu despre imigrație, refugiați, război, America – pentru că la lucrurile astea m-am gândit mult. Am trecut prin aceste experiențe, am citit mult despre ele și cred că am de zis ceva ce poate alții n-au mai spus public până acum.
Este ceva despre ai vrea să scrii, dar simți că poate nu ești încă familiar cu subiectul? Sau, chiar dacă ești familiarizat, nu știi cum să articulezi în scris.
Cred că după ce termin trilogia mi-ar plăcea să scriu cel puțin o carte în care femeile sunt personaje centrale. Când am scris Refugiații am fost foarte atent să includ personaje și perspective diverse. Doar că, odată ce am început trilogia Simpatizantul, am rămas blocat cu el pentru ceva timp. Îmi place foarte mult de el ca personaj, dar ar fi bine ca atunci când povestea se încheie să încerc ceva diferit – și ca gen literar și ca perspectivă. Și aș vrea să încerc să scriu un roman de dragoste.
O întrebare clasică de cititor: Cât din personajul tău e inspirat de tine? Sigur, n-ai fost spion pentru Vietnamul de Nord, dar mare parte din monologul interior al naratorului e despre a simți că nu aparține nici unui loc. Iar volumul tău de memorii se cheamă „Omul cu două chipuri”, cum e adeseori descris personajul tău.
Romanele nu sunt foarte autobiografice, chiar dacă sunt niște lucruri, n-o să-ți spun care, pe care le-am făcut și eu.
Dar emoțional, intelectual și politic romanele sunt măcar semi-autobiografice. Pentru că ideea asta de om cu două chipuri și două minți reflectă cum m-am văzut eu, crescând în Statele Unite. Când am scris primul roman am creat acest personaj, Simpatizantul, bazat pe propriul meu sentiment de divizare. Ca să-mi scriu memorile, m-am prefăcut că sunt Simpatizantul care-și scrie memorile. Simt că am această relație simbiotică cu personajul meu. E alter-ego-ul meu. Spune și face lucruri pe care eu nu le-aș face niciodată. Dar multe din lucrurile pe care le spune sunt lucruri cu care aș putea fi de acord. Mare parte din ce mi-a plăcut la a scrie două romane e să-i permit să vorbească mult, în acele monologuri interioare. A fost foarte eliberator să pot să spun lucrurile alea prin el. Dacă aș fi spus eu lucrurile alea, nu știu dacă ar fi fost foarte interesant, dar, dacă l-am făcut un personaj interesant, poate că oamenii vor fi mai deschiși la ideile lui. Și poate că soarta lui în cel de al treilea roman va fi un soi de meditație despre propriul meu sfârșit
Încă resimți acea divizare?
Nu cred în universalitate, dar cred că mulți dintre noi avem două chipuri, sau cel puțin adoptăm diferite chipuri în diferite situații. Cred că mereu am să fiu așa. Dar acest sentiment de divizare existențială… Da, cred că încă simt că mare parte din viața mea e definită de paradoxuri, contradicții și decizii pe care nu pot să le iau, pentru că orice rezultat este imposibil. Condițiile istorice care m-au modelat în această persoană cu două chipuri și două părți încă sunt prezente, cel puțin în Statele Unite. Editorul meu interpretează titlul Un om cu două chipuri drept un comentariu asupra Statelor Unite. Cred că e adevărat. Și, câtă vreme este adevărat, cred că voi fi și eu mereu această persoană.
