Cinci femei în fote, ii și năframe stau pe o pajiște în dreptul unei gări. În jur, beanbags și specialty coffee, IPA și polaroide. Pe fundal, probe de sunet, bași distorsionați și percuție care-ți răsună-n stomac. Sunt la Balkanik Festival, ediția a șaptea, și stau de vorbă cu Surorile Osoianu. E duminică, 17 septembrie, după prânz, pe la 30 de grade, publicul toropește. În fața mea, zâmbitoare, politicoase, la unison, cele cinci surori: Ileana, Iulia, Valentina, Romela și Maria.

„Veniți aicea, fetelor”, le-ndeamnă una dintre surori pe celelalte. Sunt grup compact, răspund pe rând și nu vorbesc niciodată una peste alta. Sunt pregătite oricând să plece la proba de sunet, or să mănânce după ce cântă, „după evoluare”. au costume impecabile, opinci în picioare și sunt deja machiate – discret, dar de scenă. Întreaga lor prezență are ceva atent gândit – poate ceva din rigoarea școlilor de balet sau a echipelor de gimnastică de la răsărit.

Ar fi tentant să nu vorbim despre muzică. Să ne infantilizăm un pic și să le comparăm pe surori cu niște matrioști, în costumele lor cu flori colorate și mereu zâmbitoare. Să ne treacă fiori de amintiri cu Tezaur folcloric și Cântarea României. Să ne-ntrebăm ce mai înseamnă folclorul în 2017, când identitatea națională e un câmp de luptă și tot ce-i vechi ajunge adeseori să fie confiscat de retorica naționalistă. Oricât de legitime ar fi câteva dintre subiectele astea, rămân tangente întâlnirii cu Surorile Osoianu la Balkanik, care a fost strict despre muzică.

Le-am întrebat, de exemplu, pe Surorile Osoianu despre albumul lor de colinde transnistrene, lansat în 2009. Conține melodii culese în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 1941-1945, selectate dintr-o carte eponimă, editată inițial de Academia Română. Familia Osoianu n-are legături cu zona Transnistriei, iar reacții și implicații politice ale asocierii cu cultura republicii separtiste îmi spun scurt că n-au existat.

Altfel e când stăm de vorbă despre muzică. Îmi recunosc că s-au întrebat „De ce noi?”, când au primit invitația la un festival „balcanic” și-au stat să asculte ce s-a cântat la edițiile precedente. Dar, în fond, au cântat și ele cu Zdob și Zdub (pe piesele DJ Vasile și Miorița) și-mi zic că sunt deschise la orice noi provocări de acest gen. „La [Zdob și Zdub] în spectacol vine mai mult tineret, în genere, și pe noi ne bucură lucrul ăsta.”

La fel cum a ajuns să le bucure și participarea la concursului de calificare pentru Eurovision din Republica Moldova de anul acesta. Povestesc și râd: „Chiar am intrat în hazardul ăsta. Parc-a fost o glumă la început”. Sora mai mare, îmi dezvăluie celelalte chicotind, nici nu voia să le lase să participe. Dar au convins-o pe Ileana să cedeze și o tachinează blând când spun că asta e cea mai mare realizare a lor din concurs. „Iar când am ajuns acolo, până la final, parcă ne doream pe scenă la Kiev.” Surorile și Ethno Republic au participat cu piesa Discover Moldova. Au ieșit inițial pe locul I, la egalitate de puncte cu SunStroke Project, dar juriul a decis că nu vor merge ele la Kiev.

În schimb, piesa Surorilor Osoianu Trece-un nouraș pe sus, una dintre cele mai vechi din repertoriul lor, a ajuns până la Berlin. Acolo am auzit-o eu la premiera mondială a filmului Ana, mon amour, regizat de Călin Peter Netzer. O mai auzisem remixată de Danaga, la fel cum mai auzism și alte cântece de-ale lor mixate de Argatu’. Remixul lui Danaga le place și Surorilor, pentru că e „ceva liniștitor - și în felul ăsta tineretul ascultă mai multă muzică folclorică”. Tradiția e dată mai departe, chiar dacă îmbracă o formă nouă.

Surorile sunt conștiente că trebuie să țină pasul cu vremurile, așa că fiecare dintre ele coordonează câte două-trei grupuri de copii și tineri muzicieni. Împreună au fondat Festivalul Dinastiilor de Familie în satul lor natal, Horești, din Raionul Fălești al Republicii Moldova. „La izvorul Osoiencelor” și în casa-muzeu din „ograda casei” se cântă ca pe vremuri: de dragoste, de glumă, păstorești, de cătănie, de petrecere, de joc. Odată la doi ani vin câte zece-douăsprezece „dinastii de familie care cântă. Am găsit chiar trei dinastii cu câte cinci surori! Vrem s-ajungem până la cinci – și sunt deja. Le-am ochit! Le-am chitit,” râd Surorile.

Tot ca pe vremuri cântă și la Balkanik – cu notabila excepție a unei balade în stil pop douămiist, cu sintetizator. „Să știți că noi astăzi aici o să cântăm folclor autentic”, au ținut să-mi precizeze înainte. Una dintre piese a fost învățată „de la bunelul nostru, Vladimir”. Pe vreo trei au îndemnat la horă, iar publicul, așa firav cum era în arșița duminicii de final de vară, nu s-a dezmințit. „Iubiți frumosul. Iubiți ceea ce este vechi, din popor, de la buneii noștri, de la străbuneii noștri. Cântecele astea chiar sunt frumoase și trebuie păstrate. De când e lumea, cei mai mari compozitori ai noștri s-au inspirat din folclor.”

Să le lăsăm, deci, să se desfășoare.