„Fără speranță, dar împăcat cu mine însumi”, se declara rectorul Universității din București (UB), prof. univ. dr. Mircea Dumitru, înaintea semnăturii pe demisia din Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU).
Reacția lui Mircea Dumitru - care a ocupat timp de șase luni funcția de ministru al educației în cabinetul condus de Dacian Cioloș - venea după ce Valentin Popa, cel desemnat pentru a prelua mandatul în noul guvern PSD, susținuse că „vorbim mult prea mult despre plagiate”, în condițiile în care „legea nu prevede nicăieri că trebuie să punem ghilimele la un text pe care-l preluăm” și făcuse o serie de greșeli gramaticale grave.
„Atunci când demnitatea publică ocupată cândva de Spiru Haret îi revine unui universitar care este și rector, iar acesta suferă dramatice episoade de luptă infantilă cu gramatica de bază a limbii române și ar trebui, mai degrabă, să «pună mâna» pe o carte elementară de sintaxă și de semantică a frazei, decât să gestioneze o reponsabilitate uriașă pentru copiii și viitorul acestei țări, ... ei bine! în astfel de circumstanțe, prezența mea în continuare în consilii ale ministerului ar dăuna mult propriei mele sănătăți sufletești”, și-a motivat Dumitru decizia, după ce s-a referit la viziunea sa asupra standardelor eticii academice, profund diferită de cea exprimată de Valentin Popa.
În prima parte a interviului acordat Scena9.ro, rectorul UB vorbește despre implicarea sa în viața publică de-a lungul ultimilor ani, inclusiv ca ministru al Educației, și despre prioritățile învățământului din România. Întrucât Mircea Dumitru este profesor al Facultății de Filosofie specializat în logică, iar anul trecut a devenit președinte al International Institute of Philosophy, l-am întrebat câteva lucruri despre degradarea discursului public în România, despre iraționalitate și despre pericolele aduse de post-adevăr.
Despre plagiate
„Nu am urmărit să am o implicare ca intelectual în viața publică. Am urmărit să-mi fac meseria mea de profesor. Iar un profesor, dacă ține la demnitatea meseriei lui, nu poate să accepte cu ușurință aceste compromisuri care nu sunt ușor de integrat cu o viziune despre această profesie. Sunt compromisuri pe care le facem întotdeauna în viață. Nu orice compromis este compromițător - ca să folosesc un calambur -, dar sunt altele pe care nu le poți face. Trebuie să pui în acord credințele tale, valorile pe care le susții, cu acțiunile publice. Mai târziu, reacția a fost una publică: discuția aceea din 2012 [despre plagiat] care la început părea destul de tehnică și insularizată, de interes pentru câțiva profesori ai Universității, a ajuns pe agenda publică. Acum se poate vorbi într-adevăr și de o dimensiune publică a intervențiilor mele, dar nu aceasta a fost motivația. Și aș insista că nici acum nu aceasta este motivația. Noi vrem să avem niște universități care să funcționeze normal. Vrem să avem studii care să se facă în acord cu regulile care sunt acceptate peste tot în universitățile din lume, și nu vorbesc doar de universitățile cele mai bune. (...) Pentru că vrem să apărăm interesele doctoranzilor noștri: atunci când apar după aceea la interviurile pentru angajare, să nu planeze asupra lor suspiciunea că vin din niște școli în care nu se face carte în mod serios. Ăsta este interesul. Nu e o chestiune personală.”
Despre mandatul de ministru al educației
„În cele șase luni de mandat, fără o susținere politică reală de la niciuna dintre forțele din Parlament, nu poți să faci schimbări mari. Nici nu trebuie să-ți propui să faci schimbări mari atâta timp cât nu există o discuție serioasă la care să participe toți cei interesați, nu numai partidele, ci și părinții, și organizațiile non-guvernamentale. Prin urmare, ceea ce am încercat să facem în perioada aceea a fost să arătăm că pentru învățământul preuniversitar ar fi foarte important să se găsească și alte resurse de dezvoltare ale elevilor, nu numai școlile și liceele teoretice care să-i împingă pe filiera aceasta a studiilor la universitate. (...) Pe de o parte, nici nu poți să-i formezi bine în învățământul superior pe mulți dintre acești tineri, pe de altă parte nu le dai posibilitatea să se pregătească într-o carieră practică, într-o meserie. Prin urmare, pierzi aceste generații care sunt active. Mulți dintre ei pleacă chiar din țară. (...) Pe partea de învățământ superior, am încercat să punem pe picioare CNATDCU, care a reușit să finalizeze niște dosare care așteptau de foarte multă vreme și a luat decizii pentru niște titluri de doctori.”
Despre degradarea discursului în spațiul public
„Îi auzi pe unii spunând: «Am fost emoționat și n-am putut să vorbesc corect.» Cum adică ai fost emoționat și n-ai putut să vorbești corect? Pe de altă parte, ai fost emoționat, dar ai putut să vorbești foarte urât, adică să vorbești jignind. Emoția nu te-a împiedicat să faci asta. [E vorba despre] lipsa de aderență față de ce înseamnă respectul față de ceilalți, cu demnitatea lor, și lipsa de respect față de ce înseamnă democrație în mod autentic. E o carență de educație politică.”
Despre argumentare
„Într-un argument, trebuie să vedem care sunt premisele reale de la care pleacă argumentarea și care sunt concluziile. N-ar trebui să acceptăm pe cineva care ne vinde în mod eronat un argument, chiar dacă acel argument are o concluzie plauzibilă. Sunt lucruri care ar trebui și ele educate în timp. Fiecare disciplină pe care o predăm ar trebui să aibă această dimensiune reflexivă și critică, să consolideze spiritul polemic, combativ al omului. Dacă este bine educat și ținut în limitele rezonabilității, [spiritul polemic] este foarte bun pentru sănătatea vieții democratice.”
„În anumite doze, fiecare dintre noi suntem iraționali. Și pentru că suntem și foarte inteligenți, ajungem să raționalizăm acest irațional și să-l prezentăm foarte meșteșugit, prin argumente, astfel încât să-i convingem și pe alții că nu suntem deloc iraționali.” - Mircea Dumitru
„Nu mai înțelegem când greșim. Vedem mai puțin ca fiind scopul vieții dezvoltarea personalității sau - cum spunea Aristotel - «înflorirea personalității». Acea Eudaimonia, care era o viață trăită bine, virtuos, frumos, în lumina unor virtuți morale. Punem mai mult accent pe latura practică, pe latura stricto sensu cuantificabilă, mercantilă de foarte multe ori. Și, de fapt, n-ajungem să fim fericiți. Ne dăm seama, spre sfârșitul vieții, că n-a fost o viață trăită din plin. Asta dacă ajungem să mai fim și sinceri cu noi înșine.”
„Oamenii se risipesc în bunurile pe care le pot însuși, în funcțiile și demnitățile pe care le au și se simt foarte mândri că le au. Toate sunt chestiuni mai mult sau mai puțin relaționale, tranziente și contingente. Dacă este să-și pună o întrebare cu privire la relația pe care o au cu ei înșiși, e destul de mult gol acolo, în interior. Dar asta-i epoca. De ce acum ajung iar să fie atât de mult citiți și citați stoicii? E tot o epocă de genul acesta, pe care omenirea a mai trăit-o, cu astfel de crize și de treceri. Se întâmpla la sfârșitul Imperiului Roman. Poate fi un sfârșit de epocă și de civilizație și vom vedea ce se va întâmpla după aceea.”
Despre post-adevăr
„Cei care vorbesc în viața publică, cunoscând foarte bine distincția între ceea ce este adevărat, pe de o parte și ceea ce este fals sau minciună, pe de altă parte, vorbesc ca și cum această distincție nu mai are nicio importanță. Și poți să spui la fel de bine și falsuri, și neadevăruri, și minciuni, pentru că nu mai există niciun fel de pedeapsă, niciun fel de altă constrângere. Oamenii aceștia ar fi, într-un fel, analogul din etică al celor care nu sunt imorali, ci sunt amorali. Un imoral știe care-i deosebirea între bine și rău, dar nu este o deosebire importantă pentru viața lui. Ceea ce este bine, ceea ce este rău nu mai prezintă o importanță practică. În timp ce amoralul este cel care nici nu înțelege distincția dintre bine și rău.”
„În argumentarea publică, în momentul de față, apelăm foarte mult la factori extra-raționali, la factori emoționali. Or aceasta nu este de natură să ne angajeze pe calea unui dialog real. Pentru că dacă eu ajung să cred că am adevărurile mele (...), nu-mi pasă ce adevăr susții dumneata. Să spunem că și dumneavoastră aveți aceeași poziție. Dacă lucrurile stau așa, înseamnă că noi nu mai putem argumenta deloc, pentru că n-aveți cum să mă contraziceți când eu spun că asta este ceea ce cred eu că este adevărul meu. Dumneavoastră puteți să credeți altceva. Orice fel de raționament este complet anihilat. Nemaiputând argumenta, înseamnă că nu mai putem susține niciun fel de proiect public: nici în universitate, nici în cercetarea științifică, și cu atât mai puțin în viața politică, care oricum nu este o paradigmă a raționalității. Ăsta este unul dintre pericolele pe care le avem dacă mergem pe această cale.”
„În anumite doze, fiecare dintre noi suntem iraționali. Și pentru că suntem și foarte inteligenți, ajungem să raționalizăm acest irațional și să-l prezentăm foarte meșteșugit, prin argumente, astfel încât să-i convingem și pe alții că nu suntem deloc iraționali. Mai sunt poziții filosofice interesante care spun astăzi că de fapt emoțiile nu sunt iraționale, că emoțiile au un gen de raționalitate pe care ar trebui să-l captăm și să-l folosim. (...) Prin urmare, nu cred că ar trebui să discutăm în termeni maniheiști și tranșanți: că logica este rațională și bună, iar emoția este irațională și rea. Pentru că, de fapt, un om viu, o ființă reală, și atunci când argumentează logic, argumentează dintr-o perspectivă subiectivă, proprie, emoțională, pe care vrea să o prezinte ca fiind foarte puternică. Și care ar trebui să asigure o bază comună pentru discuție și pentru înțelegere. Logica este un instrument prin care noi raționalizăm și dăm temeiuri pentru credințele și părerile pe care le avem și care au o componentă emoțională. Eu nu cred că în natura lor emoțiile sunt iraționale. Dar cred că dacă emoția este prezentată ca un argument, și spui că «e adevărat pentru că așa cred eu», atunci faci o eroare, pentru că nu mai faci distincția între ceea ce este emoție și ceea ce este cogniție.”
