Din ianuarie până în iulie 2018, împreună cu istoricul Vlad Pașca vom revizita evenimentele Marii Uniri, deconstruindu-le și prezentându-le bucată cu bucată, cronologic și tematic, în timp ce suflăm praful clișeelor care s-a așternut pe istoria lor în cei 100 de ani.
Mai jos, episodul unsprezece, din care aflăm despre campania armatei române în Ungaria și cum a folosit ea la consolidarea Unirii.
Pentru că astăzi cred că suntem mai pacifiști decât acum 100 de ani, va trebui să facem un exercițiu complex de imaginație ca să înțelegem violența cu care s-a înfăptuit Marea Unire. Va trebui să ne imaginăm devastarea fizică și psihologică produsă de Marele Război, pe de o parte, și banalizarea morții, pe de altă parte. Să adăugăm privațiunile, foametea, bolile și anii trăiți mizerabil. Apoi, să luăm în calcul suspiciunea permanentă cu care erau priviți românii din imperiile Austro-Ungar și Rus de către autoritățile de acolo și cât de ușor puteau fi condamnați pentru spionaj sau trădare. Peste acestea să trântim acutizarea violenței o dată cu destrămarea imperiilor (1917-1918) și intervențiile armatelor „eliberatoare” pentru a proteja anumite grupuri naționale (1918-1919-1920-...).
Liderii mișcărilor unioniste românești știau că își pun în pericol viața dacă cereau unirea cu România. Pentru ei, Unirea însemna un act de dreptate și o repunere în drepturi. Însă pentru autoritățile austro-ungare și ruse, Unirea însemna separatism, rebeliune și trădare – gesturi care se obișnuia să fie recompensate cu o spânzurătoare de primă calitate. Pentru naționalitățile care se întreceau cu românii pe provincii, Unirea românilor însemna eșecul unirii rușilor, ucrainenilor, sârbilor, maghiarilor. Cu asemenea mize, jocul emancipării naționale a fost unul pe viață și pe moarte. Probabil că pentru unioniștii români, pe lângă fervoarea naționalistă, a contat și faptul că se aflau la răscruce: dacă nu se făcea Unirea, erau condamnați la moarte sau exil; dacă Unirea se înfăptuia, câștigau un loc în panteonul național al României Mari și o viață fără griji (măcar până în anii ’40 😉 ).
Oriunde a fost proclamată Unirea cu România, trupele înarmate și loiale au fost prezente. Au fost acolo ca să protejeze, să intimideze concurența și să descurajeze reacțiunea vechii stăpâniri. La Chișinău, Unirea a fost declarată în prezența armatei române, care i-a gonit pe bolșevici peste Nistru. La Cernăuți, armata română i-a ținut departe pe ucrainenii care aveau propriul lor plan cu Ucraina Mare. La Alba Iulia, gărzile naționale române formate din soldații și ofițerii care mai ieri luptau pentru împăratul de la Viena au protejat delegații de hărțuirile gărzilor maghiare. Pe urmă, armata română a intrat în Transilvania, în Maramureș, în Crișana și în Banat ca să încline definitiv balanța în favoarea României Mari.
Acolo unde trupele române au întârziat, s-a dezlănțuit furia răzbunătoare a celor care s-au considerat trădați (ex. masacre comise de trupe maghiare în Crișana) sau s-a manifestat teama pierderii a ceea ce fusese de-abia câștigat (ex. abuzuri comise de trupe sârbe în Banat). Acolo unde trupele române au ajuns, s-a dezlănțuit furia răzbunătoare a celor care s-au considerat oprimați (ex. masacrele comise de localnici români la Tărcaia și Grădinari) sau s-a manifestat teama pierderii a ceea ce fusese de-abia câștigat (de ex. vânătoarea de iredentiști maghiari, în Ardeal, sau de bolșevici - în Basarabia).
Aproape fiecare moment al Marii Uniri a fost umbrit de violență în multiplele ei ipostaze (de la înjurături și amenințări până la violuri și execuții extrajudiciare). Conflictul româno-maghiar din primăvara și vara anului 1919 a fost doar unul dintre episoadele unei lungi istorii a violenței.
Dar această realitate sumbră nu avea o relație specială cu românii. Violența era generală. Fiecare stat și fiecare grup național care aspira la crearea propriului stat (ucrainenii, polonezii, cehoslovacii etc.) a apelat la soluția militară, a încălcat drepturile omului – așa cum le înțelegem noi astăzi – și a lăsat în urmă destine frânte și morți nevinovate. Marele Război mondial se încheiase oficial, dar, în prelungirea lui, au izbucnit zeci de conflicte locale la fel de traumatizante și de categorice. O lume în alb și negru, care nu lăsa prea mult loc griurilor dialogului și înțelegerii. Or, într-o lume profund violentă, unirea cu arma în mână era singura modalitate de a înfăptui cu succes un proiect politic de o asemenea anvergură.
Istorie pe șleau e un proiect video al istoricului Vlad Pașca. Marea Unire pe șleau e o serie susținută, printre alții, de Scena9.
Aici puteți vedea episodul 1, despre desprinderea Basarabiei de Rusia, aici pe al doilea, despre pericolul bolșevic din Basarabia, iar aici pe al treilea, despre cum s-a văzut Unirea de la Chișinău. Aici aveți episodul patru, din care aflăm cât de mult a contat contextul geopolitic al păcii și războiului pentru planurile României față de Basarabia. Din episodul cinci am aflat cum și-a pierdut Basarabia autonomia în cadrul României Mari, iar episodul șase ne-a explicat care au fost consecințele crizei austro-ungare în Bucovina, Transilvania și Banat. În episodul șapte am văzut care au fost complicațiile unirii întregii Bucovine cu România, iar în al optulea despre gâlceava românilor ardeleni și bănățeni cu guvernul maghiar pe final de 1918. Episodul nouă e despre adunarea națională de la Alba Iulia și cum s-au derulat evenimentele din Transilvania la intrarea în anul 1919. Al zecelea episod vorbește despre avantajele și dezavantajele României în privința Unirii, la Conferința de Pace de la Paris.
