Din ianuarie până în iulie 2018, împreună cu istoricul Vlad Pașca vom revizita evenimentele Marii Uniri, deconstruindu-le și prezentându-le bucată cu bucată, cronologic și tematic, în timp ce suflăm praful clișeelor care s-a așternut pe istoria lor în cei 100 de ani.
Mai jos, episodul treisprezece, din care aflăm despre recunoașterea internațională a Marii Uniri și în care ne imaginăm o gală a meritelor pentru crearea României Mari.
Acum, după ce am terminat cronica Marii Uniri cu recunoașterea ei de către Marile Puteri (cu excepția Rusiei, și - în cazul Basarabiei – cu excepția Germaniei și Statelor Unite), se cuvine să oferim niște mențiuni tuturor acelora care au făcut posibilă România Mare.
Premiul pentru curaj și hotărâre se acordă tuturor românilor din provinciile alipite. O parte dintre aceștia au avut de mult timp dorința unirii cu regatul român și nu și-au ascuns simpatiile filoromâne nici în timpul războiului, fiind anchetați sau chiar condamnați de autoritățile imperiale ruse și austro-ungare. Majoritatea românilor s-au organizat rapid, la primele semne de slăbiciune ale imperiilor cărora aparțineau, și și-au declarat independența cu impetuozitate. Liderii lor nu au cedat în fața presiunilor și ofertelor autorităților sovietice și maghiare, așa cum nu au cedat în prima etapă nici presiunilor guvernului român, dorind o unire făcută pe baza unor principii democratice și liberale. O mențiune specială se acordă acelor români care nu au fost de acord cu Unirea până când ordinea socială existentă nu ar fi fost transformată în beneficiul celor săraci și discriminați, și care au rămas fideli acestui principiu, necedând în fața majorității naționaliste cu una, cu două.
Premiul pentru încredere și înțelegere se acordă tuturor celorlalte naționalități, care nu s-au ridicat în masă împotriva Unirii. Chiar dacă au fost grupuri destul de numeroase care au contestat Unirea, ele au acționat sub imperativul momentului, care însemna fie pierderea privilegiilor majorității (în cazul rușilor și maghiarilor), fie oportunitatea maximizării propriilor lor proiecte unioniste (în cazul ucrainenilor și sârbilor). Cu alte cuvinte, nu aveau o problemă cu autodeterminarea sau unirea românilor în sine, ci îi preocupa ceea ce pierdeau ei din acest joc cu sumă nulă. Dar aceste grupuri contestatare au devenit minoritare chiar în rândul naționalităților de care aparțineau. Marea majoritate a minoritarilor etnici ai noii Românii au înțeles încă din primele luni ale Unirii că cea mai bună soluție pentru ei ar fi să participe în mod pozitiv la viața publică a statului din care făceau acum parte. Celor care pur și simplu nu se împăcau cu ideea de a trăi în România li s-a oferit șansa să opteze pentru păstrarea vechii lor cetățenii (de unde și numele de „optanți” dat acestei categorii). Datorită pragmatismului acestor minorități (care s-ar putea traduce printr-o sensibilitate mai mare față de starea socio-economică decât față de naționalism) – fără să uităm însă și politica de forță, intimidantă, a statului – România Mare a avut de-a face cu foarte puține rebeliuni separatiste.
Premiul pentru priceperea politică se acordă, pe rând, șefilor guvernelor României. Alexandru Averescu nu a cedat șantajului sovietic și nu a retras armata română din Basarabia în februarie-martie 1918. Alexandru Marghiloman a știut cum să manipuleze grupurile politice din Basarabia în favoarea Unirii și totodată cum să îi determine pe germani și austro-ungari să lase provincia României. Generalul Constantin Coandă a știut – ca toți conducătorii militari și civili de atunci – că prezența armatei române în provinciile revendicate va înclina ireversibil balanța în favoarea României și a trimis corpuri expediționare în Bucovina și în Transilvania. Iar Ionel/Ion I.C. Brătianu a știut să pledeze cu fermitate la Conferința de Pace și a știut pe cine să delege pentru diversele misiuni de lobby în favoarea României Mari (de ex. regina Maria), strategie pe care succesorul lui, Alexandru Vaida-Voievod, a emulat-o cu aceeași abilitate.
Premiul pentru receptivitate și pentru imparțialitate se acordă în primul rând experților și diplomaților din comisiile de la Conferința de Pace privitoare la chestiunile românești, și în al doilea rând reprezentanților Marilor Puteri Aliate, care nu s-au pus de-a curmezișul în fața Marii Uniri. Chiar dacă au avut obiecții în fața revendicărilor maximale ale românilor (care trădau tendințe imperialiste), arbitrajul lor bazat pe combinarea mai multor considerente juridice și socio-economice – dintre care principiul naționalităților a avut întâietate – a făcut un bine României chiar și când reprezentanții acesteia au fost revoltați. Să luăm de exemplu revendicările române la vest, pentru teritorii până la Tisa (și, după Alexandru Vaida-Voievod, chiar la vest de Tisa): pe termen mediu și lung, acele minorități compacte de la marginea României ar fi fost o sursă continuă de tensiuni socio-politice care nu doar că ar fi afectat viețile a sute de mii de maghiari și de sârbi, ci ar fi periclitat chiar proiectul României Mari. Nu trebuie uitat că una dintre consecințele nefaste ale Marii Uniri a fost apariția a două țări resentimentare la granițele României: Uniunea Sovietică și Ungaria.
În fine, premiul pentru abnegație se acordă tuturor acelor suflete romantice din tranșeele Marelui Război și de pe frontul de acasă, care au simțit în mod autentic că sacrificiul lor pentru așa-numita „dezrobire a fraților români” nu va fi fost în zadar. Au fost acei români naivi și îndocrinați? Au fost cei mai mari patrioți? Nu putem noi spune... Cert este că naționalismul din acea vreme a fost o forță uluitoare, care a mobilizat milioane de oameni pentru un obiectiv comun: România dodoloață.
Istorie pe șleau e un proiect video al istoricului Vlad Pașca. Marea Unire pe șleau e o serie susținută, printre alții, de Scena9.
Aici puteți vedea episodul 1, despre desprinderea Basarabiei de Rusia, aici pe al doilea, despre pericolul bolșevic din Basarabia, iar aici pe al treilea, despre cum s-a văzut Unirea de la Chișinău. Aici aveți episodul patru, din care aflăm cât de mult a contat contextul geopolitic al păcii și războiului pentru planurile României față de Basarabia. Din episodul cinci am aflat cum și-a pierdut Basarabia autonomia în cadrul României Mari, iar episodul șase ne-a explicat care au fost consecințele crizei austro-ungare în Bucovina, Transilvania și Banat. În episodul șapte am văzut care au fost complicațiile unirii întregii Bucovine cu România, iar în al optulea despre gâlceava românilor ardeleni și bănățeni cu guvernul maghiar pe final de 1918. Episodul nouă e despre adunarea națională de la Alba Iulia și cum s-au derulat evenimentele din Transilvania la intrarea în anul 1919. Al zecelea episod vorbește despre avantajele și dezavantajele României în privința Unirii, la Conferința de Pace de la Paris, iar al unsprezecelea e despre campania armatei române în Ungaria. În episodul doisprezece am aflat cum s-a făcut unirea unei părți din Banatul istoric cu România.
