Din ianuarie până în iulie 2018, împreună cu istoricul Vlad Pașca vom revizita evenimentele Marii Uniri, deconstruindu-le și prezentându-le bucată cu bucată, cronologic și tematic, în timp ce suflăm praful clișeelor care s-a așternut pe istoria lor în cei 100 de ani.
Mai jos, episodul doisprezece, din care aflăm cum s-a făcut unirea unei părți din Banatul istoric cu România.
Banatul „românesc”, așa cum îl știm noi astăzi, s-a născut acum aproape 100 de ani, în comisiile Conferinței de Pace de la Paris. El este rezultatul împărțirii între România, Serbia (Iugoslavia) și Ungaria a Banatului istoric, o provincie cuprinsă timp de sute de ani între Carpați, Mureș, Tisa și Dunăre.
În vremea regatului medieval al Ungariei, Banatul Timișoarei era unul dintre multiplele Banaturi (Banatul de Severin, Banatul Belgradului, Banatul Croației, Banatul Bosniei etc.), care erau provincii cu statut special și cu rol de apărare a graniței sudice, în special în fața otomanilor. Banatul Timișoarei a schimbat proprietarul de câteva ori: în secolele 16-17 a fost pașalâc otoman, apoi a devenit posesiune a Habsburgilor și provincie a Imperiului Austriac (mai târziu – Austro-Ungar), fiind condusă fie de la Viena (1718-1778, 1849-1860), fie de la Budapesta (1778-1849, 1860-1918). În tot acest timp, compoziția sa etnică s-a diversificat mai ales prin colonizările din secolul 18 (germani șvabi, slovaci) și prin imigrația încurajată de industrializare (maghiari, evrei), dar granițele sale naturale au rămas neschimbate.
Când a fost proclamată Republica Autonomă Bănățeană, pe 31 octombrie 1918, atât statul ungar, cât și locuitorii din provincie, doreau ca forma geografică a Banatului și profilul său socio-economic să rămână neatinse în viitoarea configurație a Europei. Pentru guvernul maghiar, autonomia Banatului era prețul păstrării întregii provincii în cadrul granițelor Ungariei. Iar pentru bănățeni era de la sine înțeles că Banatul va trebui să rămână intact. De-a lungul timpul se formase o puternică identitate regională bănățeană, care se manifesta atât în rândul orășenilor obișnuiți cu diversitatea culturală, cât și în rândul naționaliștilor atrași de polurile externe de putere: Budapesta, Belgrad sau București.
Nu doar bănățenii își doreau ca Banatul să își păstreze integritatea. Am menționat deja autoritățile maghiare, care încercau să arate lumii că Ungaria organizată ca o Elveție orientală va fi cel mai bun loc de trăit, inclusiv pentru toți bănățenii. Serbia, la rândul ei, având mână liberă în Banat în urma armistițiului cu Ungaria (13 noiembrie 1918), poftea la întreaga provincie. Iar România se pregătise să anexeze întregul Banat încă din 1916, provincia fiind una dintre recompensele acordate de puterile Antantei (Franța, Marea Britanie, Rusia) pentru intrarea în război împotriva Puterilor Centrale.
Din orice direcție venea revendicarea Banatului, nimeni nu renunța la ideea păstrării sau transferării lui în forma istorică, intactă. Principiul naționalităților și-a făcut cu greu loc și doar după ce a fost impus de Marile Puteri a reușit să treacă în plan secund principiul „istoric”. Când patru tabere cereau concomitent Banatul în forma integrală, era evident că acest nod gordian trebuia tăiat urgent de o instanță superioară. Cu oricâte scăpări i s-ar fi atribuit, împărțirea Banatului în trei (o parte maghiară, o parte sârbă și o parte română) de către Marile Puteri a fost cea mai rezonabilă soluție în fața acestui impas geopolitic. Bineînțeles că teoretic ar fi fost și alte soluții – de exemplu, o republică independentă a Banatului, multiculturală și prosperă – dar în epoca statelor-națiune nu era loc pentru idealismul civic.
Autoritățile române au fost ultimele care s-au împăcat cu gândul partajării Banatului, iar Ionel Brătianu făcuse din obținerea Banatului întreg o adevărată obsesie, riscând să pună în pericol chiar recunoașterea Marii Uniri. Dar grija lor nu a fost pentru adevăratele victime ale partajării – bănățenii –, care și-au văzut peste noapte comunitățile frânte, autonomia pusă la pământ și destinele radical schimbate sub politica de Dâmbovița sau de pliescavița.
Istorie pe șleau e un proiect video al istoricului Vlad Pașca. Marea Unire pe șleau e o serie susținută, printre alții, de Scena9.
Aici puteți vedea episodul 1, despre desprinderea Basarabiei de Rusia, aici pe al doilea, despre pericolul bolșevic din Basarabia, iar aici pe al treilea, despre cum s-a văzut Unirea de la Chișinău. Aici aveți episodul patru, din care aflăm cât de mult a contat contextul geopolitic al păcii și războiului pentru planurile României față de Basarabia. Din episodul cinci am aflat cum și-a pierdut Basarabia autonomia în cadrul României Mari, iar episodul șase ne-a explicat care au fost consecințele crizei austro-ungare în Bucovina, Transilvania și Banat. În episodul șapte am văzut care au fost complicațiile unirii întregii Bucovine cu România, iar în al optulea despre gâlceava românilor ardeleni și bănățeni cu guvernul maghiar pe final de 1918. Episodul nouă e despre adunarea națională de la Alba Iulia și cum s-au derulat evenimentele din Transilvania la intrarea în anul 1919. Al zecelea episod vorbește despre avantajele și dezavantajele României în privința Unirii, la Conferința de Pace de la Paris, iar al unsprezecelea e despre campania armatei române în Ungaria.
