Din ianuarie până în iulie 2018, împreună cu istoricul Vlad Pașca vom revizita evenimentele Marii Uniri, deconstruindu-le și prezentându-le bucată cu bucată, cronologic și tematic, în timp ce suflăm praful clișeelor care s-a așternut pe istoria lor în cei 100 de ani.
Mai jos, ultimul episod, în care facem o incursiune în primul deceniu de după Marea Unire pentru a-i găsi pe aceia cărora marile evenimente de acum 100 de ani le-au schimbat viețile în bine sau în rău.
Se spune că pe cât de mari sunt așteptările, pe atât de mari vor fi dezamăgirile. Se aplică acest dicton și istoriei Marii Uniri? Premisa a existat: declarația de unire a fost făcută cu foarte multe speranțe în minte – explicite sau implicite. Imaginați-vă Unirea ca pe o cerere în căsătorie, căreia i se răspunde afirmativ după prima întâlnire. Pentru că nu a existat anterior o relație care să testeze compatibilitatea și care să aducă cele două părți la un numitor comun (în afară de faptul că vorbeau aceeași limbă și că exista o vagă amintire că s-au mai întâlnit cândva), România și noii cetățeni români proveniți din vechile imperii vecine s-au aflat concomitent într-o poziție de descoperire și într-o poziție de negociere.
Și, ca în orice relație de dragoste, așteptările explicite – condițiile de la Chișinău și rezoluția de la Alba Iulia –, le-au însoțit pe cele nerostite. În ambele cazuri, nu a existat un consens între parteneri. Principiile care ar fi trebuit să fie respectate odată cu Unirea nu au fost fixate într-o formă asemănătoare cu un contract prenupțial. Așadar, românii „uniți cu țara”, sigur, puteau să-și exprime doleanțele, dar România nu se angaja printr-un act normativ să le respecte dorințele și nicio instanță nu o putea obliga să o facă. În privința așteptărilor nerostite, romanticii naționaliști români „uniți cu țara” aveau o încredere uriașă în tratamentul echitabil de care s-ar fi bucurat în noua casă. Conducătorii Vechiului Regat, pe de altă parte, se așteptau ca propria lor dominație să prevaleze și să nu lase în România Mare din puterea cu care au fost învestiți de tradiția politică de secole.
Așteptări diferite, neasumarea unor responsabilități și multe necunoscute – în felul acesta a pornit „căsnicia” României Mari. Ar mai fi de adăugat și faptul că divorțul era exclus – pentru că niciuna dintre părți nu dorea să trădeze „idealul național” –, ceea ce obliga mai ales partea „alipită” să găsească căi de bună-înțelegere. Din nou sunt tentat să compar Unirea cu o uniune tradițională între bărbat (statul centralizat) și femeie (românii din afara granițelor), care conține prin definiție un raport inegal între părți și care obligă „femeia” la mai multe compromisuri pentru a face viața suportabilă în România Mare. Combinând cele două condiții, putem spune că uniunea nu a fost din dragoste de celălalt cât a fost din dragoste de ideea de a fi cu celălalt.
Cu așa un început, era destul de clar că relația numită România Mare nu avea să fie deloc ușoară. Elitele din provinciile alipite și-au văzut repede pierdută independența în fața autoritarismului „capilor de familie” de la București, iar protestele lor au fost destul de anemice, datorită faptului că în ansamblu nu le era mai rău decât le-a fost în vechile relații politice cu Viena, Budapesta și Sankt-Petersburg.
Cuprinși de euforia „reîntregirii”, majoritatea românilor din elitele provinciilor s-au convins singuri (și cu ceva inspirație din partea Bucureștiului) că tendințele de emancipare ale femeilor și minorităților naționale trebuiau potolite pentru salvarea „căsniciei”. În privința muncitorilor industriali doritori de drepturi și a țăranilor doritori de pământ, elitele au dezvoltat un complex paternalist care își avea cel mai probabil originile într-o teamă profundă de patricid. Tensiunile sociale erau în creștere și revoluția socialistă bătea la porțile burgheziei, așa că grija față de „talpa țării” a fost și o măsură de prevenție. Nu e mai puțin adevărat că elitele din perioada interbelică au crezut într-o clasă țărănească și muncitorească prosperă, dar nu de dragul ei cât pentru potențialul ei în scopul consolidării economice și politice a României Mari; și nu cu un entuziasm suficient de mare încât să anuleze inerțiile care întârziau sau compromiteau orice proiect de reformă.
În cele din urmă, revenind la dictonul de la început, societatea României interbelice nu s-a ales cu foarte multe dezamăgiri atâta timp cât considerăm că ideea de stat național unitar (România Mare creată prin Marea Unire) a fost singura așteptare a românilor. Dacă luăm în considerare și așteptările imediat următoare (atât ale românilor, cât și ale minorităților) care ar compune modul în care să evolueze România Mare, atunci putem spune că societatea românească interbelică a avut o „căsnicie” presărată cu nervi, frustrări și violență domestică. La aniversarea celor 100 de ani de „căsnicie” nu e deloc târziu să reinventăm relația într-una mai echitabilă, mai deschisă, mai plină de empatie, cu convingerea că ea va deveni mai fericită.
Istorie pe șleau e un proiect video al istoricului Vlad Pașca. Marea Unire pe șleau e o serie susținută, printre alții, de Scena9.
Aici puteți vedea episodul 1, despre desprinderea Basarabiei de Rusia, aici pe al doilea, despre pericolul bolșevic din Basarabia, iar aici pe al treilea, despre cum s-a văzut Unirea de la Chișinău. Aici aveți episodul patru, din care aflăm cât de mult a contat contextul geopolitic al păcii și războiului pentru planurile României față de Basarabia. Din episodul cinci am aflat cum și-a pierdut Basarabia autonomia în cadrul României Mari, iar episodul șase ne-a explicat care au fost consecințele crizei austro-ungare în Bucovina, Transilvania și Banat. În episodul șapte am văzut care au fost complicațiile unirii întregii Bucovine cu România, iar în al optulea despre gâlceava românilor ardeleni și bănățeni cu guvernul maghiar pe final de 1918. Episodul nouă e despre adunarea națională de la Alba Iulia și cum s-au derulat evenimentele din Transilvania la intrarea în anul 1919. Al zecelea episod vorbește despre avantajele și dezavantajele României în privința Unirii, la Conferința de Pace de la Paris, iar al unsprezecelea e despre campania armatei române în Ungaria. În episodul doisprezece am aflat cum s-a făcut unirea unei părți din Banatul istoric cu România, iar în cel de-al treisprezecelea despre recunoașterea internațională a Marii Uniri. În episodul paisprezece aflăm cine sunt femeile care au făcut Marea Unire.
