Un peisaj cultural unic în lume e într-o situație vulnerabilă odată cu dispariția comunității de sași din România.
E vorba de cele 160 de biserici fortificate ridicate în Transilvania, unele dintre ele în patrimoniul UNESCO. Cu o istorie care începe în epoca medievală, aceste biserici au reprezentat timp de secole centrul religios și cultural al vieții săsești. În ultimele decenii, ele au rămas însă fără enoriași.
Potrivit datelor strânse de istoricul Cosmin Budeancă, în 1930 germanii reprezentau aproape 10 % din populația României, adică 543 852 de persoane. La finalul celui de-al Doilea Război Mondial, din pricina stigmatului colaborării unora dintre ei cu armata germană, zeci de mii dintre ei au fost deportați în Uniunea Sovietică. Puțini s-au mai întors acasă. În anii tulburi dintre 1940 și 1950 aproximativ 250 000 de germani au părăsit România, în urma repatrierii, refugiului, prizonieratului și deportărilor.
Alți peste 200 000 au fost vânduți Germaniei Federale între 1977 și 1989 de regimul comunist din România, un proces de anvergură prin care sistemul dictatorial a obținut sume importante de bani.
Nici instalarea democrației nu a oprit exodul. În anii ‘90 zecii de mii de sași și șvabi (cele mai mari grupuri de etnie germană) au ales să părăsească definitiv țara pentru un trai mai bun în Vest. La ultimul recensământ, acum opt ani, mai erau în România doar 36 042 de cetățeni din această comunitate.
În lipsa celor care le-au ridicat, monumentele rămân în responsabilitatea celorlalte etnii alături de care germanii au împărțit istoria în Transilvania. Tranziția nu este ușoară. Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană, de care aparțin bisericile sașilor, nu are suficienți bani ca să întrețină și să consolideze bisericile fortificate. O gură de oxigen au mai fost fondurile europene și diferite donații.
Autoritățile din România nu sunt nici ele capabile, de cele mai multe ori, să-și asume povara. În 2016, turnul bisericii fortificate din Rotbav s-a prăbușit. O surpare parțială a avut loc și la cel din Roadeș.
În acest context, mici asociații încearcă să facă cât pot pentru acele biserici monumente care nu se bucură de vizibilitatea celor de la Viscri sau Biertan.
Că e vorba de un sas revenit în România după ce a fugit de aici în anii comunismului sau de un german din Berlin stabilit într-un sat din Transilvania sau de un istoric român, pe deasupra și ateu, cu toții au gândit proiecte prin care au adoptat câte un edificiu de cult. Munca de întreținere și restaurare nu e doar la ziduri, ci și cu gândul la schimbarea în bine a satelor din jurul lor. Ei speră să reușească să le pună pe o hartă viitoare a turiștilor.
