Cineastul Jean-Paul Salomé se interesează respectuos de sănătatea docudramei franco-franceze, livrând un film placid despre un alt scandal cât se poate de adevărat la vârful statului.
Încă nu mi-e clar ce caută La Syndicaliste pe marile ecrane de la noi: la fel ca Enquête sur un scandale d’État de Thierry de Peretti anul trecut, avem și acum de a face cu o narațiune despre politica franceză, ajunsă pe Dâmbovița și pe Târnave (vorba regretatului Radu Cosașu) parcă pentru a bifa o clauză obscură a distribuitorilor. Subgen interesant și cum nu se poate mai de nișă, unde pot exista și diferențe substanțiale de execuție. E vorba că, față de filmul amintit mai sus – impresionant în rigoarea cu care fusese documentat și în mulajul fin pe convențiile reportajului investigativ de amploare –, La Syndicaliste arborează din start o arhitectură mai convențională, de tip star vehicle. Înainte de toate, acesta este un film cu Isabelle Huppert și nimic altceva.
Cunoscuta actriță o interpretează aici pe irlandeza Maureen Kearney, sindicalistă la fel de cunoscută, dar mai ales pe plan local, care a alertat opinia publică în 2012 cu privire la o serie de afaceri de culise dubioase din sectorul nuclear francez – înainte să fie amenințată și redusă la tăcere printr-un act de barbarie a cărui autenticitate a fost contestată, pusă în cârca unei pretinse „isterii” tipic femeiești. În rol, Huppert este cum altfel decât bună: cu vocea ei baritonală și alura decisă, funcționează perfect în rolul unei femei decise să țină piept patriarhatului în ciuda fragilității sale. Aici e schepsisul: Kearney-din-film nu e un icon feminist decât in extremis, din nevoia de a-și proteja însăși demnitatea umană, nu printr-un mod de viață asumat. Dar ea devine o portavoce atunci când politicile antisociale și misoginia abia mascată își dau mâna pentru a scăpa de această femeie, o încurcă-lume care împiedică boșii de la vârf să își continue nestingheriți matrapazlâcurile.
La Syndicaliste e un film cinstit, care nu păcătuiește prin greșeli flagrante. În același timp, e regretabil faptul că Salomé stoarce din această situație ofertantă o simplă pildă despre corupția generalizată a patriarhatului. Desigur, e un fel de-a spune, căci pilda e oricum, numai simplă nu: în fond, filmul are dreptate să extrapoleze, săpând în acest caz izolat, o mentalitate care face ravagii pe verticală, la nivelul întregii societăți – de la președinte la soțul din sufragerie. Dar, așa cum o introduce povestea, această interpretare nu e pe deplin satisfăcătoare, căci ea vine cu prețul unui forcing asupra tuturor celorlalte forțe mai puțin consensuale, mai puțin seducătoare de pe ecran, care se cereau examinate în acest caz. Misoginia liderilor e un aspect fără îndoială crucial în această anchetă mușamalizată – dar el servește aici, paradoxal, pentru a evacua caracterul politic al afacerii (relocarea job-urilor în Asia îndepărtată, condițiile precare de muncă etc.), în favoarea unui one woman show și a unei învățături universale despre reziliență și excepționalism.
Dilema este bine cunoscută: pus față în față cu așteptările divergente dintre cinemaul asumat politic și cinemaul asumat de public, Salomé alege calea de mijloc și, ca atare, toată lumea pierde: politicul, întâi, pentru că acesta se vede diluat de o viziune simplistă, cu atât mai dornică să bage sub preș chestiunea sindicalismului și a luptelor de stânga cu cât poate să se izoleze într-un tête-à-tête cu „sindicalista” cu majusculă, eroina zilei, portretul singular care ocultează imaginea colectivă mai largă, în aceeași măsură în care este chemat să vorbească în numele ei; entertainment-ul, apoi, pentru că trebuie să facă concesii acestei „ficțiuni documentate” (Jean Vigo), preocupată nu atât să cartografieze un teritoriu politic complex, cât să respecte cu atenție – până la plictis – nume, cronologii, geografii și alte indicii de suprafață.
În fond, La Syndicalsite navighează cu riscuri minime în apa tulbure a relației dintre cinema și politică. Sub aerul de frescă serioasă, explicită, despre jocul politic se ascunde un film care, discutând aspecte din sfera puterii, sfârșește într-un apolitism deloc contondent. E parte din filosofia călduță a filmului ca evidența unanim acceptată – societatea teribil de patriarhală – să fie clamată sus și tare, în timp ce utopia alternativă – nevoia de o restructurare completă a societății – să se trezească redusă la tăcere, din teama de a nu stârni nemulțumire în rândurile publicului comod căruia i se adresează filmul. Evocând o versiune ceva mai lucioasă în comparație cu La Loi du Marché (2015) sau En Guerre (2018), filmele lui Stéphane Brizé cu Vincent Lindon în rol de proletar agresiv, La Syndicaliste sfârșește în același impas al filmelor care blochează reflecția, înlocuind-o cu autenticitatea obligatoriu admirabilă a unei povești „bazate pe fapte reale”. Dar, în cazul regizorului Jean-Paul Salomé, acest background atent cercetat riscă să aducă mai curând cu un șantaj al documentului. Înscrierea luptei politice în carcanul deloc prietenos al cinemaului mainstream e un proiect mai vast decât poate susține filmul.
