Anul acesta s-au împlinit 190 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai cunoscuți folcloriști români. Petre Ispirescu ne-a dat basmele cu care am crescut cu toții - citite, repovestite, ascultate la radio sau de pe YouTube, în funcție de generație. E printre primele nume pe care le învățăm în școală, lângă Creangă și Caragiale. Cu toate astea, știm tare puțin despre omul care a cules povești și legende, jocuri de copii, ghicitori și proverbe: nu i se cunoaște, de pildă, nici măcar data exactă a nașterii. Așa că am zis să vedem cine-a fost cel care a adus până în zilele noastre „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, pe Făt-Frumos și pe Ileana Cosânzeana, iar apoi am rugat o ilustratoare să deseneze biografia lui Petre Ispirescu așa cum se cuvine - ca pe un basm.
Petre Ispirescu s-a deprins de mic să asculte și să citească. A fost un personaj mai degrabă modest și solitar. A lucrat aproape toată viața ca tipograf, n-a fost niciodată un autor strălucit de poezie sau memorialistică, s-a chinuit mai mereu cu banii, s-a lăsat prins în iureșul revoluțiilor care-au transformat România într-un stat modern și a murit muncind.
Cu toate astea, fără folcloristul taciturn, cu barbă și mustață stufoase, după moda vremii, nu putem ști cât s-ar fi păstrat din poveștile și miturile cu care-am crescut. A fost printre primii culegători de basme și zicători românești, într-o vreme în care nu prea era clar de ce e nevoie ca ele să fie consemnate. Pentru că Ispirescu a scris și a publicat tot ce culesese atent, cu sursa și data notate pentru fiecare bucată de proză folclorică, s-a putut deschide discuția: ce înseamnă „tradiție românească”? De unde venim și ce povești ne-au însuflețit, de-a lungul vremurilor și până astăzi? Care e trecutul pe care construim ceea ce vine mai departe? Ce e universal în folclorul românesc?
Sunt întrebări importante, folosite în istorie ca să justifice decizii politice și să ne ancoreze în spațiul pe care-l ocupăm. La originea lor, se află munca unui povestitor, a cărui viață, ilustrată în cele ce urmează, merită cunoscută.
Născut într-o mahala săracă a Bucureștiului, Petre Ispirescu a ascultat primele lui basme de la calfele și clienții frizeriei pe care-o avea tatăl lui pe Calea Văcărești.
„Află, domnul meu, că eu nu am trecut nici patru clase primare”, îi scria Ispirescu unui prieten, la maturitate. Școlile laice abia se organizau în secolul XIX, așa că scriitorul a învățat carte de la dascăli și din ceasloavele bisericești. De la cărțile sfinte a deprins obiceiul de a citi tot ce-i pica în mână.
Familia Ispirescu n-a fost niciodată avută. La 12 ani, Petre a intrat cântăreț în strană la biserică, pe 10 lei pe lună, iar la 14 ani ucenic la o tipografie cu mașinării vechi și greoaie, unde lucra și 14 ore pe zi. La 18 ani, în pragul Revoluției de la 1848, era deja tipograf calificat.
Tânărul Ispirescu era muncitor, singuratic și serios. Primul lui patron de la tipografie a încercat să-l însoare în familia lui, dar Petre a ales cititul, lecțiile de franceză și chitara, cu care-i alina mamei lui dorul după soțul răposat.
Ispirescu a fugit de însurătoare la o altă tipografie, unde se imprimau traduceri din contemporani (Balzac, Swift, Rousseau, Hugo). Tot acolo s-a trezit și arestat, pentru că a tipărit niște scrisori care arătau că rușii și otomanii nu voiau cu niciun chip să cedeze românilor tronul Moldovei.
Deși a rămas atunci fără muncă, Ispirescu s-a pus repede pe picioare cu ajutor de la prieteni unioniști. A ajuns director de ziar, apoi conducătorul primei tipografii moderne din București.
Timp de cinci ani, din 1858 până-n 1863, totul a părut să-i meargă strună. Banii îi ajungeau și mama era în sfârșit liniștită. La 31 de ani s-a însurat cu Sevastița, și-au luat casă în centru și s-au înconjurat de cărți și învățați: Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Filimon, Ion Ghica și Dimitrie Bolintineanu.
Ascultător atent dintotdeauna, devenit bun povestitor, Ispirescu s-a lăsat convins să publice primul basm dintre cele culese din mahalalele bucureștene. La început de 1862 apare în Țăranul român Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, pe care-l semnează modest P.I.
Numai că politica și banii s-au pus de-a curmezișul folclorului. Afacerile mergeau prost, guvernul i-a suspendat ziarul, tipografiile i se afundau în datorii și primul domnitor al Principatelor Unite, Cuza, a abdicat. Ispirescu n-a mai publicat niciun basm timp de zece ani.
La 40 de ani, Ispirescu scrie în jurnal: „Până când are să meargă și unde au să se sfârșească nenorocirile ce se grămădesc pe capul bietei țări?” Albise deja de la 35 de ani. Avea să se gârbovească până la 45, iar la 50 era „un moșneag blând cu fața de ceară, cu barba și sprâncenele albe, stufoase”.
Ispirescu se întoarce la basme abia după 1872, când politica se mai așază. Își publică cele mai cunoscute volume: Legendele sau basmele românilor, Snoave sau povești populare adunate din gurile acelora care știu multe, Ispravele şi viaţa lui Mihai Viteazul și Din poveştile unchiului sfătos, basme păgâneşti.
Continuă să muncească enorm. Traduce din franceză, publică un articol care compară folclorul românesc cu cel francez, lucrează la o antologie de texte românești vechi și rare, care urma să fie publicată la Viena. Îi cunoaște pe Mihai Eminescu și Ioan Slavici și apar articole elogioase despre el în presa literară germană.
Cel care a umblat toată viața după poveștile altora iese pentru prima oară din București abia la 50 de ani, în 1880. Călătorește la Roşiorii de Vede, unde fiica sa urma să fie numită institutoare.
Prietenul lui, Vasile Alecsandri, îl sfătuiește să-și adune toate basmele culese într-o antologie: Legendele sau basmele românilor. E prima de felul ei din Țara Românească, iar cercetătorii în folclor notează că, pe urmele ei, încep să apară din ce în ce mai multe astfel de colecții. În scrisoarea către Ispirescu ce ține loc de prefață, Alecsandri scrie: „Prețiosul dumitale volum trebuie să se afle în fiecare casă”.
Scriitori importanți și prieteni de-ai lui Ispirescu, precum Lazăr Șăineanu, Delavrancea și Vlahuță, se lasă inspirați de poveștile lui și folosesc folclorul ca să dea culoare propriilor cărți. Numai că Academia Română nu consideră basmele îndeajuns de elevate, așa că Ispirescu e exclus de la premiul literar la care candida.
La 53 de ani, în 1883, scriitorul suferă un atac cerebral, din care își va reveni cu greu. Însă nu-și abandonează munca: lucrează la prima culegere de folclor al copiilor din istoria literaturii române, în care adună jocuri, zicători și ghicitori.
Pe final de 1887, Petre Ispirescu moare în zori, la masa de lucru, după ce scrisese toată noaptea. Prietenii lui literați de la Revista nouă, care avea să devină una dintre principalele publicații de ale epocii, suspendă ședința la aflarea veștii. E înmormântat la Cimitirul Bellu. „Colecția lui Ispirescu”, avea să scrie B.P. Hasdeu, „este o prețioasă comoară pentru scrutătorul mitologiei naționale și chiar pentru istorie”.
Mai mult decât un simplu culegător, Ispirescu nu credea că basmele sunt bune doar pentru adormit copiii. Le-a publicat în ziare și le-a adunat în cărți pentru că vedea în ele o cale de a educa publicul și de a fixa tradiția în istorie. Moștenirea lui, folclorul, nu e doar în cărțile pe care le-a semnat, reeditate până-n zilele noastre - ci și în rândurile atâtor alți scriitori care i-au urmat.
