Criza provocată de pandemia pe care o trăim de mai bine de un an nu e doar medicală, socială și economică, ci și, în forme foarte diferite, personală. Izolarea de ceilalți și perturbarea ritmului obișnuit, pierderile suferite și noile adaptări vin la pachet cu întrebări de bază ale introspecției, despre cum ne trăim viața și, mai ales, cum am vrea și ar trebui s-o trăim. Autoreflexivitatea asta se răsfrânge și la nivelul comunității globale, deja amenințată cu orizontul unui dezastru climatic, iar mulți dintre cei care analizează efectele pandemiei speră că, după criza criza severă pe care o traversăm, umanitatea își va însuși câteva lecții care să scoată viitorul din spectrul întunecat în care este desenat astăzi.
În aceste împrejurări, puține cărți pot fi mai potrivite și mai de folos decât Viața bună. O introducere în etică, proaspăt publicată la Editura Trei de Cristian Iftode, conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București. L-ați putut citi de-a lungul timpului și pe Scena9, unde a scris despre sensul vieții ca profit, dilemele maturizării, iubire în epoca Tinder & alte teme importante de filosofie practică. În Viața bună Iftode continuă, într-o formă mult mai substanțială și mai cuprinzătoare, acest exercițiu altruist, prin care ne reamintește că filosofia este, înainte de toate, o unealtă prin care ne putem face viața mai bună. Ce înseamnă asta? Ei bine, prin astfel de întrebări începe orice proces filosofic, iar cartea se îngrijește excelent să chestioneze felurile în care ne construim principiile etice și în care ne putem examina propriile decizii.
Într-o cultură în care viața bună e terenul de bătaie pentru nenumărați guru și coach-i ai autoameliorării, volumul lui Cristian Iftode e o întoarcere la metodele clasice, cultivate de la Platon & Aristotel și trecute prin istoria filosofiei, prin care cititorul e invitat să se orienteze singur, chiar și atunci când are în față unele dintre cele mai nuanțate probleme. Mai mult, cartea aduce etica la jumătatea drumului dintre specialiști și publicul larg, încurajând discuții deschise și în același timp solide. Despre fericire și sensul virtuților, despre grija și acceptarea de sine, dar și despre capcanele lor, despre democrație, terapie filosofică și multe alte teme pe care vă încurajăm să le descoperiți pe cont propriu. Până atunci, vă propunem să citiți câteva fragmente din carte.
Noțiuni de bază revizitate
Cine mai crede astăzi că virtutea reprezintă cheia unei vieți fericite? Dar câți oare înțeleg în mod corect această asigurare? Precum ștergem praful de pe o carte veche, înainte de a o deschide, e cazul să ne scuturăm mintea de o serie întreagă de prejudecăți, pentru a putea accede la semnificația autentică a noțiunilor aristotelice de fericire și virtute. Făcând acest efort, e posibil să constatăm că premisele de la care Aristotel plecă în legătură cu firea omenească își păstrează valabilitatea si în zilele noastre.
Ideea fundamentală este ca un om nu se va socoti niciodată cu adevărat fericit dacă nu se simte (într-un fel sau altul) împlinit. E vorba despre ireductibilitatea fericirii umane la satisfacerea plăcerilor fizice și echivalarea acesteia cu realizarea de sine. Aristotel ia astfel distanță de conceperea hedonistă a fericirii (care se va întoarce, la loc de cinste, în era modernă a eticii, odată cu versiunea de bază a utilitarismului), fără însă a nega, așa cum vom vedea imediat, importanța plăcerilor de diverse feluri — inclusiv a plăcerii de a cunoaște sau a plăcerii de a face binele — pentru a putea duce o viață bună. E incontestabil faptul că omul este o viețuitoare prin excelență proiectivă (Heidegger, 2003): nu-mi înțeleg prezentul decât prin prisma unui viitor anterior (adică înțeleg ceea ce trăiesc în acest moment nu exact așa cum e, ci prin prisma a ceea ce eu credeam că va fi) și mă angajez, în permanență, în construirea unor planuri de a căror reușită depinde, în bună măsură (chiar dacă nu în mod exclusiv), propria mea fericire. De aceea, ar fi o greșeală capitală să credem că o viață lipsită de griji materiale, bogată în desfătări și divertismente, însă una în care nu realizezi nimic efectiv, nici nu-ți stimulezi curiozitatea intelectuală și nu-ți cultivi facultățile mentale se poate numi fericită.
Orice divertisment sau „distracție“ rămâne, în fond, așa cum ne avertizează chiar etimologia termenilor în cauză, o diversiune, o deturnare, o distragere de la seriozitatea etică a asumării de sine. Se cuvine subliniat că Aristotel nu e adeptul unui radicalism ascetic solicitând renunțarea totală la plăcerile fizice, ci un partizan al „măsurii juste“ (noțiune asupra căreia voi reveni imediat). Rezultă că și distracțiile sunt din când în când benefice, ba chiar necesare pentru revigorarea subiectului, la fel cum odihna și pauzele de relaxare sunt indispensabile în desfășurarea cu succes a oricărei activități lucrative de durată. Primejdia apare atunci când viața noastră devine o viață de trândăvie sau când vânarea divertismentelor de tot soiul devine chiar scopul vieții (Politica, VIII, 3, 1337b 35-40). Trebuie adăugat că noțiunea pe care o traducem cumva derutant prin „răgaz“ (scholê), socotind-o caracteristică vieții omului liber, din perspectiva lui Aristotel, se situează la antipodul unei vieți de trândăvie: acela care nu e nevoit să muncească pentru a-și produce mijloacele de subzistență se cuvine să „muncească“ zilnic la șlefuirea caracterului său și pentru cultivarea de sine, acesta fiind adevăratul sens al „răgazului“ (1338a 9-13). Deloc întâmplător, „școala“ vine din grecescul scholê.
Asumpția psihologică perfect plauzibilă pare să fie aceea că nimeni nu se poate socoti fericit dacă simte că și-a irosit existența sau dacă se consideră în sinea sa un ratat, un „neisprăvit“. Înțelegem, astfel, rolul indispensabil pe care îl are înțelepciunea practică (phronêsis) pentru propria căutare a vieții bune. De vreme ce fericirea nu se reduce la însumarea unor satisfacții de moment sau la o multitudine de experiențe agreabile, ci pune în joc o formă de împlinire personală imposibilă fără eforturi constante și fără amânarea recompensei, etica virtuții reprezintă pârghia prin care ne însușim o anumită disciplină de viață. Examinarea propriei vieți și exersarea zilnică a autocontrolului își dau, astfel, mâna pentru formarea deprinderilor noastre virtuoase. Nu e vorba despre o reprimare brutală a înclinațiilor naturale sau a impulsurilor resimțite, ci despre o ponderare pe cale rațională a acestora: un soi de artă a dozajului și „știință“ a oportunului, deprinse treptat. Mobilul auto-disciplinării e simplu: doar astfel nu uiți unde voiai să ajungi, nu îți uiți telos-ul, înveți să reziști cântecului sirenelor, adică diverselor ispite care te abat de la drumul propriu. Omul virtuos nu e doar subiectul unei conduite ireproșabile în relație cu semenii săi, ci și omul cu adevărat realizat, care s-a cizelat pe sine, și-a perfecționat aptitudinile, vădind înțelepciunea de a fructifica în cel mai înalt grad atât propriile înzestrări, cât și oportunitățile ce puteau contribui la edificarea unei vieți bune¹: „așa cum un bun strateg se servește de armata pe care o are la dispoziție în modul cel mai util pentru luptă, la fel cum un bun cizmar face din pielea disponibilă cea mai frumoasă încălțăminte și cum procedează și toți ceilalți meșteșugari“ (Et. Nic., I, 10, 1101a 3-6, trad. S. Petecel). Doar un asemenea artizan al propriei vieți se poate socoti cu adevărat fericit².
Am sugerat, în Capitolul 3.1, faptul că am putea citi considerațiile lui Aristotel cu privire la relația dintre virtute și fericire în cheia unui veritabil pariu al virtuții — un pariu pascalian în structura sa, dar cu un punct de plecare de tip rawlsian³. Să presupunem că mă aflu sub un „val al ignoranței“ în privința înzestrărilor mele naturale, a statutului social, ca și a șanselor de reușită pe care mi le va oferi viața. Doar că, în loc să mă întreb, din această „poziție originară“, după ce principii ar trebui să se călăuzească o societate echitabilă, eu caut să aflu a priori dacă merită sau nu să devin o persoană virtuoasă.
Observ ca există două posibilități extreme.
Aș putea fi dăruit cu toate „bunurile exterioare“ imaginabile: aici nu sunt incluse doar bogățiile etalate, ci toate acele bunuri a căror dobândire nu reprezintă un efect direct al practicării virtuților. Pe lângă avere, poate fi vorba despre a mă naște într-o familie foarte influentă, a ajunge faimos, a avea prieteni deosebiți, iubite admirate de toți, copii reușiți ș.a.m.d. Aristotel considera că în lipsa unei educații corespunzătoare, ca și a antrenamentului moral indispensabil pentru formarea unor deprinderi virtuoase, nu voi ști cum să fructific aceste bunuri în mod adecvat, cum să profit de acestea într-un sens bun: „De aceea, oamenii își închipuie că bunurile exterioare sunt cauza fericirii, ca și cum instrumentul ar fi cauza unui cântec minunat și frumos interpretat la liră, și nu mai degrabă arta“ (Politica, VII, 13, 1332a 25-28). Bunurile deținute devin atunci propriile mele capcane: când distracții de toate felurile sunt atât de la îndemână, „la un click distanță“, e mai greu să nu-mi irosesc viața. Prin extrapolare, aș spune că tot ceea ce ne face viața mai ușoară este, în principiu, bun, dar se poate dovedi rău, adică dăunător prin prisma consecințelor, dacă ne folosim de asemenea resurse într-un mod lipsit de discernământ. Iar acest discernământ se educă, precum atenția. Altfel, degeaba am primit atâtea cărți bune la masa de joc: voi pierde partida, nu mă voi putea numi fericit.
La polul opus, voi presupune că viața va fi extrem de zgârcită cu mine în privința bunurilor exterioare, ba chiar că se va dovedi crudă. Chiar și într-o asemenea situație de neinvidiat, deprinderea unui mod de viață virtuos va fi cheia pentru a accede la o seninătate datorită căreia nu mă voi lăsa doborât și voi fi, cu siguranță, mai puțin nefericit decât aș fi fost în aceeași situație, dar lipsit și de virtuți ale caracterului: „Și totuși, chiar și în asemenea situații strălucește frumusețea morală, când cineva suportă cu seninătate multe și mari nenorociri, nu din insensibilitate, ci din noblețe, din grandoare sufletească (megalopsychos)“ (Et. Nic., I, 10, 1100b 30-33, trad. S. Petecel).
Iată de ce „rentează“ să fiu virtuos, chiar asumând faptul că problema bunurilor externe ca mijloace necesare pentru a acționa bine are o importanță sporită în versiunea aristotelica a eticii virtuții, comparativ cu cea stoică sau, ulterior, creștină. La urma urmei, recurgând la o imagine metaforică pentru a surprinde „viziunea de ansamblu a lui Aristotel“, nu pare deplasat să afirmăm că „a trăi moral seamănă mai mult cu a fi gazda unei petreceri reușite, decât cu a fi călugăr“ (Wolff, 2018, 213).
În aceste condiții, resemnificând „fericirea“ (eudaimonia) — termen ce desemna, la origine, destinul favorabil pe care zeii îl hărăzesc anumitor oameni — în sensul unei activități continuu exercitate, al unei continue „ajungeri la prezență“ a ființei umane (dacă e să folosim o sintagma de inspirație heideggeriana), Aristotel se opunea opiniei comune în lumea sa, încapsulata într-o maxim atribuită înțeleptului Solon: Oare trebuie, într-adevăr, să nu considerăm pe nimeni fericit atât timp cât trăiește, ci după sfatul lui Solon, să-i așteptăm sfârșitul? Și dacă astfel trebuie să privim lucrurile, atunci abia după moarte este cineva fericit? Dar un asemenea lucru nu ar fi lipsit de orice sens, mai ales în ochii noștri, care considerăm că fericirea sta într-o activitate anume (energeian tina)? (Et. Nic., I, 10, 1100a 11-14, trad. S. Petecel)
Provocarea lui Aristotel este conjugarea fericirii la prezent, prinderea ei continuă în act — la fel ca viața însăși, vederea sau gândirea —, dislocându-i subînțelesul curent. De aceea, probabil, Aristotel nu se folosește de eu prattein ce desemna în limba elină chiar faptul de a reuși, de a avea succes, ci resemnifica însăși eudaimonia (eu+daimôn: „a avea zeul aproape, favorabil, bun“) ca forma fundamentală a realizării de sine.
Știrile de la ora 5
Să ne imaginăm că privim împreună Știrile de la ora 5. Suntem într-o perioadă de criză economică internațională în care, fără tăieri serioase în sistemul bugetar din România, inflația ar atinge cote alarmante. În aceste condiții, primul reportaj e despre greva generală cu care amenință funcționarii publici, dacă o parte din sporurile pe care le primesc vor fi tăiate, așa cum se prevede într-un proiect de ordonanță de urgență aflat pe masa de lucru a guvernului. Având în vedere faptul că toți resimțim efectele crizei și că altor categorii de bugetari deja li s-au aplicat tăieri salariale, ne indignăm, invocând un argument utilitarist potrivit căruia funcționarii publici ar trebui să accepte, în această situație, o mică diminuare a veniturilor de dragul binelui comun, cu scopul de a evita colapsul economic. Următorul reportaj ia în vizor familiile de romi ce refuză să-și trimită copiii la scoală, prezentând si o serie de statistici alarmante, fără precizarea modului în care au fost realizate. Cineva dintre noi comentează că e un reportaj tendențios, în condițiile în care nu este vorba despre un fenomen specific etniei rome, ci populației extrem de sărace din România, mai ales de la sat, și că o serie întreagă de condiții sociale ar trebui avute în vedere înainte de a-i blama pe acei părinți.
Oricum, devenim cu toții, pe nesimțite, aristotelicieni, căzând de acord asupra faptului că privarea unor copii de educație este condamnabilă în cel mai înalt grad, câtă vreme le afectează grav dezvoltarea ca ființe umane cizelate, blocându-le potențialul și diminuându-le șansele de reușită în viață. A treia știre constituie un nou prilej de indignare morală: descoperirea unei rețele de proxeneți ce păcăleau fete foarte tinere, multe dintre ele minore, să plece în Italia pentru o slujbă de vară bine plătită, pentru a le transforma, acolo, în sclave sexuale. „E un atentat incalificabil la demnitatea umană și e nevoie de cele mai aspre pedepse pentru nemernicii care tratează în acest fel niște persoane“, strigăm în cor ca niște bravi kantieni. Un al patrulea reportaj, despre acuzațiile pe care familia zguduită de durere le aduce impresarului unei vedete din showbiz care s-a sinucis nu cu mult timp în urmă, ne face pe unii dintre noi să redevenim creștini și să repetăm că viața e un dar de la Dumnezeu și că e un păcat de neiertat să-ți iei singur zilele. Ceea ce stârnește, desigur, strigatele de protest ale celor care cred în libertatea individului de a face orice socotește de cuviință cu corpul și viața lui, declanșând o dispută interminabilă, care abate atenția de la calupul de știri internaționale.
În concluzie, iată cum, în decurs de zece minute, fiecare dintre noi s-a trezit schimbând vreo patru viziuni morale și jonglând cu presupoziții și argumente ținând de cadre conceptuale nu doar diferite, ci chiar divergente într-o măsură considerabilă.
¹ Să o spunem încă o dată: viața bună, din această perspectivă, nu se poate reduce la triunghiul biopolitic al sănătății fizice, bunăstării economice și securității sociale.
²Această concepție eminamente proiectivă despre fericire se cuvine contrabalansată de concentrarea spinozistă asupra prezentului, de fericirea înțeleasă pornind de la capacitatea de a te bucura plenar de ceea ce ai sau ți se oferă acum, în prezent, dar și de încrederea că viața nu îți rezervă doar surprize neplăcute și că, uneori, lucrurile se pot aranja mai bine decât asumaseși în planul tău.
³Am în vedere mai cu seamă Etica Nicomahică, I, 10, 1100a 11 — 1101a 21.
Foto main: Pexels
