Cel mai nou roman al lui Radu Aldulescu, Vertijuri, goluri de memorie. Acolo este țara mea, spune povestea lui Virgil Lepară, un orfan fără prea multe perspective în timpul regimului comunist care își găsește locul și în structurile Securității. Avansează rapid pe treptele ierarhice și ajunge colonel într-un departament de elită care se ocupă cu suprimarea fizică a persoanelor indezirabile pentru Ceaușescu.
Imediat după revoluție, printr-un concurs de împrejurări, devine singurul deconspirat și este judecat și condamnat la închisoare pentru crimele lui. Iese din închisoare după douăzeci de ani, timp în care și-a pierdut nevasta și toată averea, dar află cu surprindere că un binefăcător din cadrul serviciilor a avut grijă să îi asigure tot ce are nevoie într-un azil de lux din capitală. Astfel, proaspăt pensionar special, nu are altceva de făcut decât să își trăiască libertatea nou-dobândită și confortabilă. Beneficiile vin însă cu un cost, iar relațiile nou-închegate îl pun în situația de a-și rememora vechea viață.
Radu Aldulescu s-a născut în București, pe 29 iunie 1954. Între anii 1973 și 1990, a lucrat pe șantiere și în fabrici din România socialistă. Concomitent, a scris două romane: Sonata pentru acordeon (1993), roman distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, și Amantul Colivăresei (1995), distins cu Premiul Editorilor particulari din România și tradus în limba franceză la Éditions des Syrtes. A mai publicat: Îngerul încălecat (1996), Proorocii Ierusalimului (2004; distins cu Premiul Radio România Cultural, tradus în limba maghiară la Napkút Kiadó), Rezidenți în Casa Visurilor (2018) sau Drumu-i lung, căldura mare (2021, nominalizat la Premiile Leibniz), majoritatea având parte de mai multe reeditări. A fost coscenarist, pe baza romanului Amantul Colivăresei, al filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obținut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția, 1998, și premiul UCIN, și al filmului Heidi (2019), regizat de Cătălin Mitulescu, film cu zece nominalizări la Premiile Gopo 2020. A mai scris piesele de teatru Fericirea în 5 pași, Argentina în Casa Visurilor și Inima Reginei Maria.
Încadrându‑l şi susţinându‑l pe Dom Comandant Răchiţă, Viorica şi domnul Virgil merg mult mai încet decât le este mersul normal. Au mers destul, de altfel, pe Calea Victoriei, cu soarele de la patru după‑amiază bătându‑le‑n cap, prin căldura emanată, în valuri, din asfaltul trotuarelor şi betonul clădirilor. O iau, în sfârşit, pe strada Sevastopol. Cât ar mai fi de aici, Dom Comandant? Suntem oameni bătrâni, se vaită domnul Virgil, la care Dom Comandant, că el face aproape în fiecare zi drumul ăsta... Încă puţin, încă puţin, gata, uite‑aicea.
O mică vilă negustorească, cu două caturi. Sus e apartamentul generalului Suceavă. Aghiotantul lui Iliescu, unul din şefii noştri de care spuneam că vor da socoteală. Lumea îl bârfeşte că ar avea nişte împuşcaţi pe conştiinţă, da’ pe el îl cam doare în cur, să mă iertaţi... La parter e apartamentul familiei Răchiţă, în care stă Dom Comandant, cu doamna lui. Doamna Liliana este de o vârstă cu el şi se mişcă, într‑adevăr, cum le spusese, foarte greu. Nu mai iese de mult din casă şi se pare că nu prea vede lume, după bucuria cu care‑şi întâmpină musafirii prezentaţi şugubăţ de Dom Comandant: dumnealor sunt nişte tineri căsătoriţi, Liliana. I‑am pescuit de pe gârlă. Vezi să‑i speli bine, înainte să‑i pui în tigaie, că apa e murdară, primăria deversează canalizări în lac...
— Am să‑i spăl în trei ape şi‑am să‑i frec cu sare, nu înainte de a le răzui bine solzii. Tineri căsătoriţi? Da’ mi se pare că n‑au verighete. Ce tineri căsătoriţi mai sunt şi ăştia, fără verighete? Frumos vă stă, tinerilor, fără verighete?...
Viorica şi domnul Virgil luau aminte deconcertaţi la replicile improvizate ale cuplului Răchiţă, o piesă jucată, în primul rând, pentru plăcerea lor şi, abia apoi, pentru plăcerea spectatorilor de ocazie. Cu mersul ei târşit‑poticnit‑lunecător, de umbră strecurându‑se printre cripte, doamna Liliana traversează, în diagonală, scena vastă a livingului înconjurată de mobile vechi şi dispare în dosul unui glasvand. Soţul ei pare s‑o scuze: vrea să vă facă o surpriză.
Viorica tresare, agasată parcă, poate pentru că, în vremea din urmă, a avut parte de prea multe surprize.
— Ce surpriză?! Nu vrem ca doamna să se deranjeze pentru noi.
— Ei, lasă, e plăcerea ei, s‑o lăsăm să‑şi facă cheful... Vă rugăm, totuşi, ca, între timp, să gustaţi din micile noastre trataţii.
Într‑adevăr, mici. Au în faţă nişte ceşti minuscule din porţelan pictat, cu cafea, farfurioare cu grămăjoare de dulceaţă rubinie, linguriţe de argint mici, ca pentru păpuşi, şi pahare cu apă rece, aburite – trataţii ca‑n alte vremuri, pentru musafiri din altă lume, din tinereţea soţilor Răchiţă, ceea ce‑l incită, probabil, pe domnul Virgil să întrebe:
— Domnu’ Răchiţă, vă rog să nu‑mi luaţi în nume de rău curiozitatea, de când sunteţi cu soţia dumneavoastră?
Întrebarea asta parcă ar impune, de la sine, pluralul de deferenţă, după ce, până acum, l‑a tutuit fără niciun fel de probleme pe Dom Comandant, care uite‑l cum oftează, sau răsuflă uşurat, n‑ai avea cum să‑ţi dai seama.
— De şaizeci de ani suntem împreună. Aici, în casa asta, domnu’ Virgil. O crimă sau mai multe dac‑aş fi făcut, n‑aş fi ispăşit atât cât am ispăşit lângă Liliana mea. După treizeci de ani, aş fi avut şansa să fiu eliberat pentru bună purtare...
Dom Comandant râde subţire. Mariajul lui de şaizeci de ani e o anecdotă, un banc căruia domnul Virgil nu‑i în stare să‑i înţeleagă poanta, de vreme ce nu râde. Insistă, în schimb, pe aspectul lui grav, dramatic.
— Să ne ferească Dumnezeu să ispăşim pentru crime. Adică ce vrei să spui, Dom Comandant, că ar fi fost un fel de pedeapsă căsnicia asta?
— Lucrurile care durează, vrem, nu vrem, prind, cu timpul, gustul unei pedepse. Cred că mă înţelegi, domnu’ Virgil, ai o vârstă, doar, şi o viaţă în urmă...
— Şi viaţa poate fi considerată o pedeapsă, mă rog, dar cred că ai avut, totuşi, o căsnicie tihnită...
— Foarte tihnită, foarte tihnită. Ne‑am iubit şi ne‑am înţeles, ceea ce vă doresc şi vouă, ca tineri căsătoriţi.
— Aşa să‑ţi ajute Dumnezeu, Dom Comandant, îi urează Viorica, de unde s‑ar putea vedea ce mult şi‑ar dori o căsnicie după modelul acela, cu tihnă, iubire, înţelegere, aşa încât domnul Virgil recapitulează.
— O căsnicie lungă şi tihnită, într‑o casă frumoasă din care se pare că n‑a lipsit nimic...
— Slavă Domnului, nu ne‑a lipsit nimic, fiindcă am avut salarii şi pensii mari. Am lucrat doar, amândoi, în structuri...
Domnul Virgil sare ca scurtcircuitat de cuvântul structuri.
— Cine a lucrat în structuri?
— Io şi nevastă‑mea.
— Ahaa.
— Am lucrat în structurile Securităţii statului. Io, unul, nu mă feresc s‑o spun, nu‑i nicio ruşine. Unii se feresc şi nu văd de ce. Şi tu ai lucrat în structuri, domnu’ Virgil, şi nu văd de ce te‑ai feri...
— Cine ţi‑a spus că am lucrat în structuri?
— Nu mi‑a spus nimeni, domnu’ Virgil, ţi se citeşte pe faţă. N‑aş avea cum să mă înşel.
— Dacă ştii să citeşti pe feţe şi vrei să mă deconspiri, ştii bine că încalci o lege.
— Doamne, fereşte, cum să te deconspir? Suntem în familie doar, noi între noi, cu soţiile, n‑avem de cine să ne ferim şi nici pentru cine să ne ferim. Nu suntem în afara legii.
Domnul Virgil constată, cu o anume satisfacţie, că Viorica nu înţelege despre ce vorbeşte Dom Comandant şi nici nu se arată curioasă să afle. N‑are decât să revină la căsnicia lui Dom Comandant.
— Chiar ţi se pare o pedeapsă? Era mai bine copil de trupă, în război?
— Era bine pă dracu’, oh, eram ultima slugă din spatele frontului, ajutam la căratul morţilor şi răniţilor la ambulanţe. Nu era bine, da’ tot ce pot să zic e că era de o mie de ori mai bine decât acum. Aveam alt sânge şi alt chef.
— Dacă ni se dau zile multe, Dom Comandant, ni se mai dau şi greutăţile şi mizeriile bătrâneţii... Ni se schimbă sângele şi ni se taie cheful, n‑avem ce face.
— Se va termina, se va termina, se va termina, nu poate să dureze la nesfârşit toată mizeria asta. Mergem pe 90, io şi baba mea... Oh, unde‑i, unde‑i, unde este? Iarăşi i‑o fi venit rău pe undeva... Nu ne lăsa, Dumnezeule!
— Să mă duc după ea, se oferă Viorica.
— Nu! Las‑o să se descurce singură! Fiecare cu Dumnezeul lui şi al mă‑sii! Avem doi copii, un băiat şi o fată stabiliţi în State, cu familii, avem şi patru nepoţi frumoşi... Ne vizitează în fiecare an, câte două săptămâni. Mai mult de două săptămâni nu pot să stea aici. D‑aia ne‑au spus şi ne‑au îndemnat, din tot sufletu’, să ne ducem la azil, că acolo are cine să ne poarte de grijă, da’ Liliana nu şi nu, că ea nu vrea să plece din casa ei. Casa ei prin care umblă până‑i vine rău şi pică pe unde apucă şi trebuie să chem ambulanţa, ca să mi‑o resusciteze.
— Să mă duc s‑o caut, totuşi, Dom Comandant, nu putem s‑o lăsăm aşa...
— Nu te duce, că mai rău s‑ar supăra! Nu vrea să se facă de râs faţă de musafiri. Ştiu io ce‑i în capu’ ei.
— Mă mir că n‑aveţi pe cineva să v‑ajute. E greu, la vârsta dumneavoastră, să vă descurcaţi.
— Am avut o femeie. A dispărut, săptămâna trecută. Nu ştiu ce dracu’ i‑a venit. Sper să nu fi dat colţu’, c‑avea nişte beteşuguri. Dacă nu i‑o fi convenit ceva, totuşi, ar fi trebuit să ne spună. Da’ noi ne‑am purtat frumos cu ea şi‑am plătit‑o cât ne‑a cerut. Nu cred că din pricina asta a dispărut. N‑o să mă credeţi dacă vă spun că Liliana trăieşte cu impresia că i‑a venit rău printr‑o debara sau şifonier şi o caută încă prin toată casa. Avem o casă mare, şase camere şi multe dependinţe şi debarale, troace de mobile şi dulapuri şi şifoniere, în care ar fi putut să intre menajera noastră şi să‑i vină rău acolo, din pricina întunericului şi a lipsei de aer. Liliana ştie prea bine, fiindcă şi ei i se întâmplă, adesea, dar bine că mă are pe mine ca s‑o găsesc şi să chem ambulanţa.
— Aş vrea să vin eu să vă ajut, în locul femeii aceleia, spune Viorica. Câteva ceasuri pe zi, pentru curăţenie şi gătit n‑ar fi o problemă.
Domnul Virgil intervine însă vehement.
— Nu cred că ţi‑ar pica bine, scumpo! E foarte săritoare, Dom Comandant, da’ uită că are nişte probleme. Suferă cu tiroida, n‑are voie să facă efort. Nu‑i face bine. Ca menajeră, vreau să spun, că efortul pe care‑l face la lac, gimnastica şi înotul, se pare că o întăresc... Fiindcă tot aţi pomenit de azil, Dom Comandant, cât om fi noi de tineri căsătoriţi, locuim într‑un azil, în condiţii decente, de hotel de patru stele. Avem totul la dispoziţie, casă, masă, asistenţă medicală completă. Nu văd de ce n‑aţi putea, la fel ca noi, ca familie... Aş vorbi cu pastorul Vicenţiu, directorul, şi s‑ar aranja.
— Pastorul Vicenţiu?! face Dom Comandant, surprins‑încântat, ca şi cum l‑ar cunoaşte de o viaţă pe respectivul.
— Da, pastorul Vicenţiu. Nu ştiu dacă a lucrat şi el în structuri, dar, dacă l‑ai vedea la faţă, Dom Comandant, fără doar şi poate că ţi‑ai da seama.
— Am o vârstă la care chiar pot cunoaşte oamenii după faţă.
— Mdam, pastorul Vicenţiu este directorul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Dacă vă pun în legătură cu el, treaba‑i ca şi făcută. Vom fi vecini.
— Din partea mea, mâine m‑aş pune la dispoziţia pastorului Vicenţiu. Cu Liliana însă pur şi simplu nu am ce face. Ea nu se dă dusă, v‑am spus. Singura soluţie ar fi să divorţez, să mă eliberez după şaizeci de ani de pedeapsă. S‑o luăm, fiecare, pe drumul lui în viaţă: io să mă duc la azil şi ea să rămână în casa ei, câte zile‑o mai avea de trăit.
Ea apare de după glasvand, ca umbra unei păsări mari, pe cale de a se frânge, a se dezmembra şi a se risipi.
— Sunt aici, Lucian, nu e cazul să mă bârfeşti. Nu e frumos, nici sănătos, la vârsta noastră, te rog mult! Am căutat şi am găsit. Uite, verighete pentru tinerii noştri căsătoriţi. Sunt de aur de optsprezece carate. Vă rog să le probaţi! Dacă nu vi se potrivesc, am să mă duc după altele.
Domnul Virgil pare uşor mirat, în timp ce Viorica e de‑a dreptul extaziată. Îşi pune pe deget o verighetă şi ridică mâna spre lumina lustrei, s‑o admire.
— Vai, vai, vai, vai, doamna Liliana, cât de mult vă iubesc!
Şi domnului Virgil i se potriveşte. Se uită şi el la verighetă, fără să ridice mâna spre lustră. Viorica îi şopteşte, ca o mare taină:
— Ei sunt naşii noştri, Dom Comandant şi doamna Liliana.
Domnul Virgil o dă pe glumă:
— Ce‑o să facem cu camaradul Frunză? Că doar i‑am promis.
— Scuză‑mă, Virgil, nu mă pot încurca cu bidoanele lui de bere, cu alunele şi covrigeii lui săraţi. N‑are rost să‑l băgăm la cheltuială. Naşii noştri sunt oamenii ăştia!
Fotografie principală preluată de la arhiva Fortepan / UWM Libraries.
