Nominalizările pentru Premiile Uniter din acest an au deviat de la tiparul tradițional care favoriza instituțiile de spectacole, artiștii consacrați și esteticile / modurile de producție clasice.
Anul pandemic pentru care se acordă premiile a obligat teatrul să caute alte forme de expresie și canale de comunicare decât cele obișnuite, dar anormalitatea (în sens pozitiv) acestor nominalizări vine din felul în care ele reflectă realitatea teatrală, nu doar din schimbarea conținutului artistic. Multe nominalizări vizează zona independentă, artiști tineri și producții finanțate de Administrația Fondului Cultural Național.
Dominația masculină tradițională la categoriile Cea mai bună regie și Cel mai bun spectacol este fracturată, sunt 3 regizoare și 3 regizori (nu cred că juriul – criticii Oana Cristea Grigorescu, Claudiu Groza și Cristina Rusiecki — a urmărit cote de gen, ci că formula a rezultat obiectiv din evaluarea spectacolelor). S-a luat în considerare podcastul, nu doar formatul clasic de teatru radiofonic.
Ce a făcut juriul a fost să aducă în prim-plan aceste realități existente în peisajul teatral local, dar care erau tradițional ignorate. Întrebarea este dacă această ediție a Premiilor Uniter va fi singulară ca perspectivă sau va marca o cotitură în sensul de a lua în considerare de-acum încolo o arie mai largă de producții și o varietate mai mare de formate și estetici astfel încât să determine o schimbare în teatrul mainstream.
Teatru în orașul fără teatru
Unul dintre cele 3 spectacole nominalizate la categoria Cel mai bun spectacol este Verde tăiat, produs de Asociația Pro Teatru din Zalău. Explicitată, propoziția anterioară ar spune că Verde tăiat este prima producție a unei asociații independente care aduce spectacole și organizează un festival de teatru în orașul în care nu există teatru ca instituție.
Creat datorită finanțării obținute prin concurs de la AFCN, Verde tăiat este al doilea spectacol realizat de regizoarea Adina Lazăr și dramaturga Alexandra Felseghi la Zalău, după Fabrici și uzine (2019, produs de Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale), un spectacol despre fabrica Armătura, unde au lucrat mulți dintre locuitorii orașului înainte de 1989. „Inspirat din povestea pădurarului Liviu Pop, ucis în 2019 de către hoții de lemne”, Verde tăiat abordează o temă incomodă, de acută și dramatică actualitate, aflată între protestele activiștilor pentru mediu și rețelele infracționale cu ramificații internaționale: mafia lemnului.
E un subiect de care teatrul din România nu s-a prea apropiat. A mai fost abordat în Trilogia minelor de Csaba Székely (prima piesă din serie, Flori de mină, a fost montată în premieră absolută chiar de Alexandra Felseghi), dar acolo, subiectul este integrat într-o arhivă de vicii ale ruralului contemporan, iar textele sunt ficționale. Aici, spectacolul are la bază o documentare filtrată într-o formă ficționalizată, care „nu iese din sfera verosimilului”, cum zice Felseghi.
Precizarea este importantă pentru că spectacolul arată conexiuni perverse și incredibile între factori de putere locală și națională pentru tăierea ilegală a pădurilor. Este investigat arsenalul de complicități și șantaje care susțin rețeaua mafiotă și exploatează nu doar lemnul, ci și oamenii, și în fața căruia justiția se înclină. Cea mai tristă revelație este că nu doar oamenii, colectiv sau individual, sunt sufocați în chingile mafiei, dar chiar puterile statului, juridică, legislativă și executivă, prin instituțiile lor, sunt cocoșate de corupție și deși ar trebui să funcționeze independente una de alta și pe principiul pârghiilor, pentru a se putea echilibra, ele lucrează într-o nefastă complicitate infracțională. Asta e calitatea esențială a spectacolului, curajul de a deschide un subiect purulent, și regizoarea Adina Lazăr știe să o evidențieze: conduce sigur povestea, fără să o încarce, cu o anume rigoare a demonstrației, păstrând proporțiile suspansului și șlefuind cu atenție personajele.
Un procuror tânăr (Florin Suciu), un pic naiv și justițiar, ce amintește de personajul, inspirat și el de un caz real, din filmul lui Tudor Giurgiu, De ce eu?, și văduva pădurarului (Irina Sibef), și ea tânără, pentru care luciditatea cu care evaluează realitatea a venit odată cu asasinarea soțului, ar putea face dreptate mai ușor decât a făcut-o Vitoria Lipan în Baltagul de una singură. Doar că eroina lui Sadoveanu înfăptuia un act de justiție într-un caz izolat, cu un singur vinovat, pe când urmașa sa de azi se luptă cu un sistem criminal. Emanuel Cifor joacă un dublu rol, prietenul victimei și complicele asasinilor, personaje profund diferite, care au însă un punct comun: ambele sunt, la rândul lor, victime. În rolul autorului moral, baron local și primar, Răzvan Bănuț coagulează chintesența clișeelor de mafiot provincial, la limita dintre caricatură și teroare.
Toți actorii fac o creație din limbă, folosită în dialectul local și devenită aici element de scenografie sonoră. Sonorități tensionate, de suspans, și vocea victimei interferează cu folclorul local, în special doine, care localizează acțiunea, dar îi dau și o patină atemporală. Pare că de la Miorița încoace, crima a devenit un mod tolerabil de îmbogățire. Scenografia funcționează în cheie minimalistă – un spațiu populat cu trunchiuri tăiate de copaci, ale căror coroane se văd fantomatic pe fundal, într-un video filmat din perspectiva victimei, adică din poziția în care a fost ucisă. La acțiunea electorală de împădurire demarată de primar, pe trunchiurile moarte ale copacilor sunt altoite crengi, un gest la fel de nenatural ca retorica populistă a edilului. Adina Lazăr navighează elegant printre specificități locale – accente, muzici, obiceiuri – și o universalitate a răului. Crima reală s-a reprodus, de fapt, de mai multe ori, și este doar fața vizibilă a unui rău major, la care statul și comunitatea sunt complici, unul prin corupția instituțiilor, alta prin tăcere.
Spectacolul s-a jucat în Sala Transilvania a Casei Municipale de Cultură Zalău unde, probabil, cu voia primăriei (care ar putea chiar să cumpere un număr de reprezentații pe care să le ofere gratuit locuitorilor), se va relua în această vară. Ar fi important ca el sa fie reprezentat nu doar local, ci național și poate că chiar teatrele de stat ar putea da o mână de ajutor colegilor independenți în această direcție, în spiritul unei solidarități de breaslă și în folosul publicului.
Asociația Pro Teatru
Verde tăiat
de Alexandra Felseghi
Regia: Adina Lazăr
Scenografia: Andreea Tecla
Muzică orginială: Adrian Piciorea
Distribuția: Răzvan Bănuț, Emanuel Cifor, Florin Suciu și Irina Sibef.
Desene: Dan Perjovschi
Fotografii: Bogdan Botaș
