Marele câștigător al ultimei ediții de la Locarno, „Vengeance Is Mine, All Others Pay Cash”, al indonezianului Edwin, a debarcat oarecum surprinzător pe Netflix. Prilej numai bun pentru a da praful la o parte de pe raftul cinematografiilor îndepărtate.
La festivalul elvețian cu vedere spre Lago Maggiore au triumfat, în ultimii zece ani, nume precum Lav Diaz (exploratorul filipinez al lentorilor extreme, altoite pe scheletul diverselor epopei naționale), Wang Bing (maestrul intransigent al documentarului social contemporan) sau Pedro Costa (cel care a făcut din cinema o sursă de lumină – modestă – în viața deposedaților). Filmul lui Edwin se trage din aceeași familie – perturbă scriitura uniformizantă a istoriei naționale, pleacă urechea la nefericirea păturilor de jos și se angajează într-un proces de construcție a zilei de mâine –, dar pare să fie fratele aducător de scandal. Căci materia aceasta „nobilă” se vede tratată pe invers aici, târâtă prin noroiul cinetismului de bodegă (e un film „cu bătăi”) și expulzată cu viteză în zona cinemaului popular (e un film care burdușește „cu de toate” spectrul ce separă – sau leagă – violența de iubire). Vengeance Is Mine, All Others Pay Cash își falsifică genealogia, iar din această dorință de-a împăca și capra autorlâcului, și varza entertainment-ului i se trag atât vigoarea, cât și limita.
Ajo Kawir (Marthino Lio) e un tip violent, mereu gata să se bage în următorul scandal. E cu atât mai violent cu cât acest lucru îi permite să-și mascheze neputința erectilă. Spinoasă problemă în lumea descrisă de Edwin, care e orice, numai îngăduitoare cu absența semnelor bărbăției nu. Când descoperă romantismul alături de o femeie care-i seamănă (Ladya Cheryl), totul, evident, se schimbă. Vengeance Is Mine... (a nu se confunda cu capodopera japonezului Shohei Imamura din 1979) e un film cu cheie: pretextând o poveste din trecutul apropiat – dar dictatorial – al Indoneziei, el vrea să ne avertizeze cu privire la neajunsurile prezentului. Edwin execută aici nu atât un film nostalgic – și cu atât mai puțin unul care să prețuiască prea tare artefactele de epocă –, cât o supraimpresiune între imaginea concisă a trecutului (filmul e tras pe 16mm) și sensibilitatea difuză a prezentului. Impotenții, femeile și uitații lumii ies astfel din umbra în care erau menținuți cu forța și devin adevărații subiecți ai camerei. Istoria încetează să mai fie un bulevard cu sens unic pentru a se transforma, vorba lui Jacques Rancière, în „timpul în care cei ce nu au dreptul să ocupe același loc pot ocupa aceeași imagine.”
Până aici, toate bune. Depinde însă cu ce preț se operează această transformare. Căci nu încape îndoială că Edwin a sacrificat, în procesul său revizionist, o parte substanțială din plăcerea ficțiunii, acea parte născută din starea de ambiguitate dintre buni și răi, care se încheie în mod necesar cu victoria bunilor, dar mereu la limită. Or, aici, senzația pregnantă e aceea a unei demonstrații forțate, de parcă Edwin (sau Eka Kurniawan, autorul romanului din care se inspiră) ar fi meșterit o ficțiune doar pentru a ilustra o serie de concluzii, și nu viceversa. Trama se vede subordonată unui mesaj, simplă ilustrație a unui argument, dar își păstrează un rest atrofiat de ambiție estetică. Acest rest pune în ochii mei probleme: ce jenează este pretenția filmului de a puncta pe ambele terenuri, de a fi considerat deopotrivă operă escapistă și operă politică. Lucrul ăsta a funcționat de-atâtea ori în cinema – cu condiția, însă, ca filmul în cauză să nu fi fost atât de conștient de sine. Pentru mine, Vengeance Is Mine... încetează să mai fie politic din momentul în care cere cu tot dinadinsul să fie tratat ca atare, anticipându-și efectele asupra spectatorului printr-un efect de sărăcire a realului. De unde și nevoia ca fiecare personaj să aibă rolul său predestinat în film, biet simptom sociologic pe două picioare. Răsturnarea la 180 de grade – femeia care începe să întoarcă loviturile, de pildă – nu aduce cu ea nicio invenție, nicio deplasare, fiindcă rămâne tributară aceluiași ax de identificare facilă a partiturilor.
În asta constă, de fapt, diferența fundamentală dintre Edwin și creatorii menționați la începutul articolului: nu în tempo sau univers de referințe – Vengeance Is Mine... fiind strâns legat filmele hongkongeze cu bătăi –, ci în disponibilitatea fiecăruia de a deplasa (sau nu) punctul de vedere, într-un refuz al impulsului de „actualitate”. E în joc un întreg regim de percepție, capabil să traducă realitatea sensibilă într-o bogăție de tonuri de lumină și de umbră, sau să o plieze doar pe șabloanele simplificatoare în care se traduce, epocă după epocă. Filmul lui Edwin nu se dovedește „popular” decât dacă e scrutat de departe, conform unei viziuni perfect condescendente asupra termenului – căci nicăieri nu scrie că „poporul” trebuie să se mulțumească cu emoții standard, cu scheme rapid inteligibile și cu narațiuni updatate la gustul vremii. În nonconformismul său – acela de a placa o formă „joasă” pe stringențele unui conținut fierbinte –, filmul se trădează ca o privire de manual smulsă din carnea unei epoci cam prea pline de sine.
