„În noaptea de Revelion 1285-1286, după o toamnă şi un Crăciun care au fost neobişnuit de liniştite, în timpul unei furtuni apele mării au crescut peste măsură şi au pustiit partea de jos a oraşului şi zona portului într-atât de năprasnic, încât luni de zile nu mai găseai om care să ştie unde se află graniţa dintre mare şi pământ. (...) În zori de zi, ceata supravieţuitorilor, o mulţime de vreo două-trei mii de persoane (...) se opintea împotriva furtunii sus, la marginea abisului, privind îngrozită prin ceaţa înspumată, în jos, către adâncuri, unde baloturi de marfă şi butoaie, macarale sfărâmate, pânze sfâşiate de la mori de vânt, lăzi şi mese, cutii, plapume, lemne de foc, fân şi vite înecate se învârteau ca într-o morişcă a distrugerii în apele alb-maronii,” scrie Sebald în cartea pe care-o citesc într-un low cost, în drum spre Veneția. Avionul trece pe deasupra mării, care cine știe și ea câte n-a înghițit, și-n curând roțile hurducăie pe uscat. Mulți încep să aplaude și, deși eu n-o fac, fiindcă mi se pare ridicol, cumva mă bucur că ceva din mirarea asta, de a zbura în burta unei păsări uriașe de metal, n-a dispărut cu totul.
Sunt unul dintre cei 28 de milioane de turiști care inundă în fiecare an Veneția, să se piardă prin orașul ăsta improbabil, ridicat în mijlocul apelor. Umblăm bezmetici printre casele și bisericile și muzeele sprijinite pe o pădure subacvatică, din trunchiuri aduse de departe cu barca. Cobor de pe vaporetto, trec de tarabele cu falsuri după branduri de lux și dau de două femei costume de carnaval made in China, care invită la selfie și gondole. Sub măștile de plastic, par rupte de oboseală, iar când una dintre ele coboară de pe naveta de plastic, ce-o făcea să pară mai înaltă, îi văd sub crinolină treningul și adidașii tociți. În Piața San Marco, mii de oameni se încurcă în selfie stick-uri în fața basilicii, pe frontonul căreia tronează patru cai de bronz, prăduiți de cruciații venețieni de la Constantinopol, acum aproape o mie de ani. Pe canal alunecă un hotel plutitor, un vas de croazieră mai înalt decât orașul, pe puntea căruia turiștii stau aliniați cu binocluri. Labirintul de străduțe e tapetat cu afișe pentru concerte Vivaldi pe repeat și muzee opulente.
Veneția trăiește doar din turism și din cultură. „Se investesc foarte mulți bani în cultură, e drept, dar numai către organizațiile mari, care fac Bienala de Arte și altele. Noi, independenții, nu primim nimic. Noi plutim”, îmi spune Alessio, gazda mea la Veneția, unul dintre fondatorii Isolab, un centru de cercetare fotografică, unde organizează ateliere și expoziții. Vorbim un pic despre sărăcie, supraviețuire și ce-nseamnă să fii artist tânăr în România și-n Italia, după care o iau spre Treasures of The Wreck of the Unbelievable, probabil cea mai scumpă expoziție de artă contemporană din lume. Damien Hirst, „artistul, antreprenorul și colecționarul de artă” (așa-l definește Wikipedia) care-a gândit-o, zice că l-a costat 50 de milioane de lire sterline. Expoziția asta blockbuster, despre care s-a zis și că e o mostră de geniu și-un eșec suprem, n-ar fi fost posibilă fără ajutorul lui Francois Pinault, mega-om de afaceri și mega-colecționar de artă. La buzunarul lui Pinault, care deține cele două muzee unde expune Hirst, cotizează, printre alții, cumpărătorii de Gucci, Yves Saint Laurent & alte branduri de lux, de pantofi Converse sau de valize Samsonite. Din 1998, e acționarul majoritar la Christie’s, una dintre cele mai mari case de licitații din lume, care-a vândut în ultimii 10 ani artă de 5,4 miliarde de dolari.
La scara asta sunt construite Comorile de pe Epava de Necrezutului, adică cele o sută de lucrări care populează două muzee întregi, într-o demonstrație strivitoare de forță. Ajung în fața demonului fără cap, înalt de vreo 20 de metri, care ține-n mână un vas, și am impresia că-s un liliput care tocmai l-a întâlnit pe Gulliver. Statuia mai are un pic și găurește tavanul de la Palazzo Grassi, vila construită pe la 1700 de-o familie bogată din Veneția și cumpărată de Pinault în anii 2000. Roim toți în jurul colosului, pensionari, hipsteri și copii din toate colțurile pământului, ca niște pisicuțe care-i ajung stăpânului până la gleznă. Așa arată puterea, mă gândesc și încerc să nu pic cu totul în hipnoza ei.
„În 2008, o uriașă epavă a fost descoperită pe coasta de est a Africii. Descoperirea a conferit credibilitate legendei lui Cif Amotan II, un sclav eliberat din Antiohia (la nord-est de Turcia), care a trăit la finalul secolului I și începutul secolului al II-lea e.n. În Imperiul Roman, foștii sclavi aveau mari șanse să avanseze social și economic, prin implicarea în afacerile patronilor și foștilor lor stăpâni. Povestea lui Amotan spune că, după ce și-a dobândit libertatea, sclavul a acumulat o avere imensă. Odată copleșit de bogăție, și-a construit o colecție extravagantă de artefacte de-a lungul și de-a latul lumii antice. Cele o sută de comori ale fostului sclav - originale, copii, falsuri, achiziții și furturi - au fost puse toate la bordul unei nave colosale, Apistos (care în greacă însemna de necrezut), a cărei destinație era un templu dinadins construit de colecționar,” arată textul de la care pornește expoziția monumentală a lui Hirst.
Treasures of the Wreck of the Unbelievable construiește nu doar toate obiectele din colecția asta imaginară scufundată, cât o lume întreagă, cu tot cu epopeea ei fondatoare. Muzeul Punta della Dogana, ridicat pe locul unde acum cinci secole era vama Veneției, și Palazzo Grassi, devin uriașe cabinete de curiozități al umanității, pline cu descoperiri inventate, cu tot calabalâcul de zei și simboluri. Un craniu gigantic de ciclop, în mijlocul căruia se cască orbita goală; capul Medusei, retezat de Perseu: un Sfinx aurit; un Buddha seren; statuile unor femei îmblânzitoare de lei, dintr-o civilizație uitată; un monument al zeului Cronos, devorându-și copiii; un Quetzalcoatl aztec, hibrid între robot și șarpe cu pene. Aș putea să jur că vitrinele cu zeci de monezi de aur, cu arme și podoabe din metale prețioase, cu vase din lapislazuli, din care se spune că mesopotamienii și-au fi sorbit otrava mortală la sinucideri în masă, sunt dintr-un muzeu veritabil de arheologie, nu de-abia produse în ateliere de armata de colaboratori ai unui artist superstar. Revin cu picioarele pe pământ când dau peste statuile năpădite de corali ale lui Walt Disney și Mickey Mouse, și ei recuperați din colecția scufundată a sclavului Amotan, la un loc cu un autoportret al lui Damien Hirst și cu nuduri grecești după chipul și asemănarea topmodelelor.
„Undeva între minciuni și adevăr, se află adevărul”, spune Hirst la intrarea într-una din sălile expoziției la care a lucrat mai bine de zece ani. Într-o lume care încearcă să se dumirească ce-i de făcut cu post-adevărul și în care, din nisipurile mișcătoare virtuale ies non-stop la iveală mituri noi, paranoia și convingeri care ne polarizează din câteva clicuri, e important să reflectăm la lucrurile în care credem și la cum ajungem să credem în ele. „Când ești artist”, e de părere Hirst, „crezi că tot ce faci e despre lumea în care trăim azi. Iar acum, cu toți acești mincinoși care ne conduc guvernele, e mult mai ușor să crezi în trecut decât în viitor”. Trecutul ăsta, însă, e la rândul lui construit din frânturi, din interpretări, din adevăruri sau ficțiuni, din cioburi pe care le rearanjăm cu toții la nesfârșit. „Nu vrem să acceptăm că Dumnezeul nostru, națiunea noastră sau valorile noastre sunt simple ficțiuni”, scrie Yuval Noah Harari în Homo Deus. A Brief History of Tomorrow, „fiindcă acestea sunt lucrurile care dau sens vieții noastre. Vrem să credem că viețile noastre au un sens obiectiv, că sacrificiile noastre contează pentru ceva dincolo de poveștile din capul nostru. Și cu toate astea, viețile celor mai mulți oameni au sens doar în interiorul rețelei de povești pe care și le spun unii altora. Sensul e creat atunci când mai mulți oameni țes împreună o rețea comună de povești”.
Expoziția lui Hirst plonjează tocmai în rețeaua asta care, într-un moment sau altul, a oferit sens: unicorni și zei sângeroși, eroi legendari care-au murit spectaculos pentru dreptate, ființe mitice și șefi de panteoane. Ficțiunile nu-s, însă, doar ale trecutului, și-n corabia imaginară sclavului-colecționar încap la fel de bine și supereroi de Hollywood, desene animate, creaturi modelate din Kafka și artefacte ale obsesiilor curente. Cu toții ajungem, mai devreme sau mai târziu, niște epave, niște relicve misterioase pe care-un nou val al speciei va construi teorii, ipoteze, dogme. Și, ca iluzia să fie cât mai convingătoare, Hirst face un salt faraonic și produce statui (multe!) turnate în aur și argint, sculptate în jad, cristal, malachit, cu pulberea lui toxică, și marmură de Carrara, din care-s făcute, printre altele, Columna lui Traian și David-ul lui Michelangelo. Butaforia e și ea maniacal rafinată, cu învelișuri hiperrealiste de corali așternute peste mare parte a exponatelor, cu înregistrări video ale expedițiilor simulate la fundul oceanului, printre rămășițele corăbiei fictive.
Mi-a luat o zi să parcurg demența asta ieșită din mintea lui Hirst, pe care aveam toate motivele să-l semi-detest. Pentru tot cinismul lucrărilor cu animale lăsate să moară sau să putrezească în galerii, pentru megalomanie, pentru glam, pentru diamante și hălcile de aur de 24 de karate, într-o lume-n care cei mai mulți artiști se zbat să poată merge mai departe. Cu toate astea, The Treasures of the Wrek of the Unbelievable (pe care-o mai puteți vizita la Veneția până pe 3 decembrie), e seducție pursânge, un spectacol total pentru planeta lui 2017, unde trăim pe jumătate în ficțiuni cu efecte speciale. E un comentariu despre istorie, farsă și, mai ales, artă, despre colecționari strângători și muzee ca niște debarale, unde salvăm ce se mai poate salva, o versiune ironică de secol 20 a monumentelor unde turiștii se-ngrămădesc să se uite lung la măreția trecutului, cu tot jaful, violența, haosul și splendoarea lui. „E o plăcere vinovată”, îi spun, ca o prepeliță sfâșiată-n două de lama ideologiei, gazdei mele din Veneția, înainte s-o iau spre Bienala de Arte.
Ediția de anul ăsta (a 57-a) pornește de la tema Viva Arte Viva, aleasă de curatoarea franceză Christine Macel și, zice Paolo Baratta, președintele Bienalei, de la un umanism care, „prin artă, celebrează abilitatea umanității de a nu se lăsa dominată de puterile care guvernează lumea”. Cu două luni înainte ca Bienala să se închidă (pe 26 noiembrie), în față la Giardini, se stă la cozi lungi pentru bilete care să te trimită într-o călătorie imprevizibilă. O altă coadă încolăcește Pavilionului Germaniei, să vadă performance-ul Faust al artistei Anne Imhof, care-a primit anul ăsta Leul de Aur pentru cea mai bună participare națională la Bienală. Sute de oameni așteaptă lângă gardul păzit de doi dobermani (și ei parte din lucrare), ca să prindă un pic din cele cinci ore în care dansatori cu fețe complet blank, un fel de zombie în haine sport, pun în scenă sub podeaua transparentă a pavilionului o lume rece și alienată, nu prea departe de-un infern remixat. În Faustul ăsta, suntem cu toții niște animale în cuști de sticlă, și mulțimea asmuțită cu smartphone-uri și camere asupra performerilor completează perfect imaginea.
În Pavilionul Rusiei, aflat la o aruncătură de băț, nimerești, aproape în beznă, în Teatrul lumii. Păsări cu două capete, androizi, idoli inventați, soldați miniaturali și drone, toate sculptate clinic de Grisha Bruskin, construiesc arsenalul noii ordini mondiale, unde violența, terorismul și supravegherea își schimbă cameleonic forma. La Pavilionul Japoniei, altă coadă, de data asta modestă: unul câte unul, vizitatorii urcă o scară și-și vâră capul într-o deschizătură din plafon. Mă uit la cei din fața mea care, odată ajunși acolo, încep să râdă sau coboară imediat nedumeriți. Îmi vine rândul. mă ridic pe vârfuri spre rabbit hole și capul meu răsare în mijlocul unei expoziții miniaturale, pe care-o inspectează curioși vizitatorii de la etaj. Tot traseul ăsta, unde unii rămân cu gura căscată sau, dimpotrivă, cască blazați, are ceva dintr-un uriaș Disneyland al ideilor și conceptelor.
La Arsenale, care în Evul Mediu era epicentrul puterii navale a Veneției și unde, un pic mai târziu, s-a pus pe picioare primul sistem de producție în masă a navelor de război, e deschisă una dintre expozițiile centrale ale Bienalei. Aici, intri direct în ceea ce curatoarea Christine Macel a gândit drept un Pavilion al spațiului comun. Dacă la Giardini ai de parcurs Pavilionul Artiștilor și al Cărților și al Bucuriilor și Fricilor, aici treci, pe rând, printr-un Pavilion al Pământului, al Tradițiilor, al Șamanilor, prin Pavilionul Dionisiac și Pavilionul Culorilor, iar la urmă, al Timpului și al Infinitului. În spațiul uriaș, artiști din 51 de țări pompează viață în toate declinările ei: desene inuite, cu eschimoși la ciopârțit de balene și cinat în fața TV-ului, un dans planetar pentru pace, planisfere țesute pe pânză și cărți cu coperte din pâine, Food for thought - un mozaic din casete audio, un japonez care ascute un Macbook Air până-l transformă în lamă de topor, viitoare spații fosile, teniși din care cresc flori.
Bienala de anul ăsta, de unde politica lipsește aproape cu totul, construiește în schimb o imagine a artei ca dimensiune separată, care ține lumea la un loc. Un soi de spațiu unde se fac legături invizibile între lucrurile pe și în care credem, lucruri pe care le căutăm și de care ne e frică, unde memoria colectivă depozitează ceea ce nu poate fi cucerit sau colonizat. M-am plimbat ore-n șir printre lucrările din pavilioane ca printr-un lung vis al umanității, pe care-l poate face posibil doar arta, ca mijloc de a face față lumii, mereu în schimbare, mereu gata să scape printre degete. La urma urmei, de ce ne-ar păsa, totuși, de artă, când, de pildă, SUA și Israel tocmai au anunțat că vor să iasă din UNESCO, când numărul victimelor crește cu fiecare zi într-un Puerto Rico devastat de uragan, sau când trebuie să stai non-stop cu ochii pe guvernul care ne conduce? În fond, cum zicea și Oscar Wilde în Portretul lui Dorian Gray, „toată arta e destul de inutilă”. Nu salvează vieți, nu rezolvă problema foametei, nu aduce voturi (decât în cazuri izolate, în care e confiscată). Dar tocmai „inutilitatea” asta îi asigură de multe ori un strat protector de libertate, care-o face mai greu, dacă nu imposibil de deturnat, astfel încât istoria ei devine o istorie paralelă a lumii văzute prin conștiințe subiective. În același timp, mare parte din ceea ce lăsăm în urmă devine, în cele din urmă, artă, obiect de muzeu sau trofeu de colecție, punct de plecare pentru teorii, speculații, explicații și conspirații. La un moment dat, vreun explorator o să dezgroape de la fundul oceanului munți de dispozitive ciudate, cu ecrane negre și translucide, rămășițe ale vieților noastre confortabile și artefactele care ne înconjoară acum. Până atunci, ne mai rămâne ceva timp ca să-ncercăm să înțelegem măcar fragmentar cum țesem împreună ficțiuni cu sens și cum ne-ajută ele să mergem mai departe. Iar asta poate să înceapă de la o expoziție.
Foto main: Descoperirea capului de ciclop la fundul oceanului - detaliu din expoziția lui Damien Hirst. Sursa: Flick/silkebaron
