Am fost în Italia la cea de-a 59-a ediție a Bienalei de Artă de la Veneția (23 aprilie - 27 noiembrie 2022). Ediția a fost amânată cu un an, din cauza crizei sanitare mondiale; ultima dată când s-a întâmplat asta a fost în 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 2022, Bienala aduce cea mai mare reprezentare feminină din istoria sa de 127 de ani și concentrează într-un singur punct pe harta Europei expoziții în 80 de pavilioane naționale, 30 de evenimente conexe prin diverse clădiri superbe din oraș și 1433 lucrări/obiecte expuse la Pavilionul Central (Giardini și Arsenale).
În dimineața când plec spre aeroportul din Otopeni, taximetristul mă-ntreabă încotro zbor. Merg la Veneția să scriu despre o expoziție internațională de artă. Apoi întoarce privirea spre mine, ridică din sprâncene și spune: Mai citește cineva despre artă? Zic da, și-apoi continuă: De Tzancă Uraganu ați auzit? Despre el ar trebui să scrieți. Am auzit de Tzancă, dar încă n-am scris despre el. Mă duc la Bienală să iau pulsul. Să intru în contact cu artiste&artiști din diferite colțuri ale lumii. Să văd cum gândesc și simt să răspundă prin arta lor, în vremuri de pandemie și război, la întrebările acestei ediții a Bienalei. Cum se schimbă definiția omului? Care sunt responsabilitățile noastre față de planetă, față de alți oameni și alte forme de viață? Sau cum ar arăta viața fără noi?
Ediția actuală a Bienalei, „The Milk of Dreams”, este curatoriată de Cecilia Alemani, directoare la High Line Art din New York. Titlul a fost preluat din cartea Leche del Sueño, a artistei suprarealiste Leonora Carrington, care combină scrisul fantastic cu ilustrațiile pentru copii. Alemani rostogolește firul narativ din cartea lui Carrington și împarte expoziția din Giardini și Arsenale, în trei arii tematice, sub formă de „capsule” istorice: reprezentarea corpurilor și metamorfozele lor, relația dintre indivizi și tehnologie, legătura dintre corp și Pământ. Ce urmează e un jurnal de călătorie prin arta lumii și inima ei, Veneția.
Ziua 1,
23 aprilie 2022
Am ajuns în Piazzale Roma la prima oră a dimineții. Nu iau un vaporetto, merg pe jos până la cazarea din Castello. Fac popas pe faimosul pod Rialto, și-n timp ce fotografiez Grand Canale, se așează întrebarea: oare cum o să mă schimbe experiența Bienalei în următoarele patru zile?
După ce las bagajul la apartament, prind o cafea din zbor și pornesc spre Giardini. La pavilionul României, artista și regizoarea Adina Pintilie prezintă proiectul „Tu ești un alt eu - O catedrală a corpului”, curatoriat de Cosmin Costinaș și Viktor Neumann. Expoziția este o continuare a cercetării începute de Adina cu filmul Touch Me Not (2018), despre poetica intimității și expresia corporalității, expus într-o instalație formată din nouă videouri cu o durată de 45 de minute. Mai mult decât o cercetarea propriu-zisă a acestor teme, pe Adina o interesează cu ce tip de limbaj poți transmite către un public o experiență atât de personală și senzorială, astfel încât și publicul respectiv să devină parte din procesul de autoreflecție.
Mă plimb prin spațiu și observ reacțiile vizitatorilor, prinși și surprinși într-o capsulă a intimității expusă prin conversații, atingere și dans, de protagoniștii Laura Benson, Hanna Hofmann, Hermann Müller și Dirk Lange. Între cei ce aleg să rămână în spațiu și cei care pleacă, sunt cercurile de priviri curioase în jurul brațului robotic, care susține cele trei telepromptere din încăperea căptușită într-un alb lucios. Atunci când proiecția se oprește în camera albă, brațul rămâne iluminat într-un verde turcoaz, iar vizitatorii se mută în încăperea alăturată, unde continuă proiecția. „De ce îți este frică?”, întreabă Laura, protagonista din Touch Me Not. Pe ecranul alăturat, Adina se uită fix în camera de filmat, cu ochii înlăcrimați, și răspunde: „De a fi privită, de a fi judecată.”
După pavilionul României, ajung în Piazza Ucraina. O expoziție în aer liber în Giardini, realizată de echipa curatorială a pavilionului ucrainean (Borys Filonenko, Lizaveta German, Maria Lanko), proiectată de artista și arhitecta ucraineană Dana Kosmina. Piazza Ucraina a fost construită în jurul unui monument acoperit cu saci de nisip – o practică răspândită încă din Primul Război Mondial, cu scopul de a proteja arta publică împotriva bombardamentelor. În jurul monumentului sunt expuse pe niște structuri de lemn, arse cu o torță de suflat, afișe cu ilustrații realizate de artiști ucrainieni după invazie. Noi imagini vor fi adăugate pe parcursul Bienalei de Wartime Art Archive, prin Ukrainian Emergency Art Fund – o fundație care sprijină artiștii și lucrători culturali pe timp de război, aflu de la curatorul Borys Filonenko.
În vremuri de războaie brutale, precum cel din Ucraina, pare aproape imposibil să ne gândim la artă, spune Cecilia Alemani. Dar poate ceea ce ne-a învățat lunga istorie a Bienalei este că această instituție poate funcționa ca un spațiu de conversație, o piazza în care dialogul poate continua și unde arta poate servi ca instrument pentru a contesta însăși noțiunea de identitate națională și politică.
În pavilionul Finlandei, instalația video Close Watch pornește de la propria experiență a artistei Pilvi Takala, care a lucrat ca paznic undercover, timp de șase luni, în cel mai mare centru comercial din Finlanda. Sunt interesată de modul în care este impus controlul în cadrul industriei private de securitate și de modul în care, în cele din urmă, ne guvernăm reciproc comportamentele, spune Takala. Lucrarea video prezintă momente din atelierele de lucru unde Takala, împreună cu foștii colegi de muncă și câțiva actori, redau studii de caz extrase din cercetările de teren ale artistei. După ce ies din pavilion, un vizitator mă-ntreabă dacă știu unde e pavilionul Japoniei sau cel al Singapore, și dacă nu sunt cumva artista Pilvi Takala (probabil de la tunsoare). Mi se confesează că nu-i place expoziția și nu are timp să stea să vadă o lucrare de lungă durată într-un context cum e Bienala. Curatorul ar trebui să se gândească la asta. Sunt furios pe curator. Apoi aflu că e artist și îmi oferă un flyer cu o invitație la expoziția lui NFT de la Palazzo Giustinian Lolin, unde nu m-am dus.
Our message is, please do not buy our land, buy our art instead. Într-o premieră istorică, la pavilionul nordic, s-au instalat trei artiști Sámi, un popor indigen care trăiește în Norvegia, Suedia, Finlanda și în Peninsula Kola din Rusia. Pavilionul Sámi este reprezentat într-un discurs despre schimbarea climatică, trecutul colonial al Suediei, drepturile și existența indigenilor. În picturile-instalație ale artistului Anders Sunna, sunt incorporate documente ale conflictului pe care familia lui o duce de aproape 50 de ani cu guvernul, pentru a-și apăra practicile ancestrale de creștere a renilor. Una din sculpturile artistei Máret Ánne Sara este compusă din tendoane de ren (!) – o experiență olfactivă puternică: un miros pentru frică, iar celălalt pentru speranță. Cea de-a treia lucrare este instalația video de Pauliina Feodoroff, care propune modalități de protejare a ultimelor păduri rămase și de a lăsa zonele exploatate să aibă timp să se vindece.
Din mijlocul unei scenografii cosmice, continui spre pavilionul Japoniei. Intru într-un spațiu gol și întunecat, unde mai multe voci șoptesc prin difuzoare parametrice rotative textele proiectate pe pereții pavilionului, extrase dintr-un manual de geografie din 1850: “What is geography” / “On which continent do we live” / “What country furthest north” / “What is an island” / “What is a mountain” / “What is a river”. În contrast cu discursurile care te înconjoară, centrul camerei este un spațiu gol, un loc care nu există nicăieri, dar în același timp un loc care ar putea fi oriunde. Trăim într-o epocă a post-adevărului și a spațiilor liminale. Centrul este gol. – spun Dumb Type, colectivul din spatele acestui proiect, format din artiști care vin din arte vizuale, muzică, video, dans, design, programare etc.
Ziua se termină la pavilionul Canadei, acolo unde artistul Stan Douglas prezintă 2011 # 1848. Patru fotografii sau „diagramele unor revolte”, de mari dimensiuni, reconstitute digital din surse diferite, care marchează evenimente istorice din timpul revoltelor globale de-a lungul anului 2011. Occupy Wall Street și protestatari arestați pe New Brooklyn Bridge (10 octombrie), protestele de la Londra în urma uciderii lui Mark Duggan și ciocnirile dintre tineri și poliție în cartierul Hackney (9 august), Primăvara Arabă și protestatarii adunați pe bulevardul Habib Bourguiba, în Tunis (23 ianuarie) și revoltele în urma înfrângerii echipei Vancouver în Cupa Stanley (15 iunie).
Seara, când ajung la apartament, primesc un mesaj pe Whatsapp: Vezi că e un cuib de porumbei cred, chiar în gaura de la ventilație. Și se aud destul de tare, mai ales când plâng după mâncare. Să nu te sperii.
Ziua 2,
24 aprilie 2022
Prima parte a dimineții mi-o petrec la Complesso Dell'Ospedaletto, o arhitectură hibridă între un fost spital construit în 1517 și biserica Santa Maria dei Derelitti. Aici este găzduită expoziția Penumbra, organizată de Fondazione In Between Art Film, care prezintă opt lucrări video pe tema comunităților globale/ locale. O mențiune specială merge către instalația video Pantelleria (2022), a duo-ului de artiști Masbedo, care povestesc despre operațiunea Corkscrew (1943) – bombardarea insulei Pantelleria de trupele aliate în prima operațiune de recucerire a Italiei, printr-un proces participativ de redescoperire a memoriei istorice împreună cu localnicii.
Deși am vizitat singură Bienala, nu prea ai cum să te simți singur. Uneori ajungi să treci prin expoziții cu aceleași grupuri de oameni, mai ales dacă aveți același ritm de mers, observat, analizat. La pavilionul Belgiei n-aveai loc să arunci un ac. Era plin de vizitatori de toate vârstele, încărcați cu ghiozdane, apă într-o mână, în cealaltă un telefon și-o baterie. Toți se uitau hipnotizați la expoziția artistului Francis Alÿs, The Nature of the Game. O arhivă de filme scurte cu jocuri de copii de pe patru continente diferite, adunate două decenii la rând, care surprind puterea imaginației colective în spațiul public. Fragmente din Slakken, o competiție de melci în Belgia, sau Pandemic Games în Mexic, unde un copil cu o mască roșie încearcă să îi prindă și îi contaminează treptat pe restul, și Papalote, un zbor cu zmeul în Afganistan.
Catalogul expoziției conține idei și schițe, adunate de artist pe parcursul pregătirii acestei serii de filme – un gest de generozitate, îmi spun, în timp ce răsfoiesc publicația. Dar generozitatea nu se oprește aici pentru că toată seria de filme se pot vedea la liber online. Pentru cine poate și are ocazia, expoziția lui Francis Alÿs o să călătorească și la WIELS Belgium, în 2023.
Fondul Mondriaan a invitat anul acesta Estonia să expună ca oaspete în pavilionul olandez. Custozi-performeri care mă întâmpină la intrare: „Bine-ai venit la pavilionul Estoniei”, poartă niște veste cu imprimeuri și motive florale, concepute de designerii Tuuliki Peil și Cärol Ott.
„O națiune mică, aflată de obicei la periferie, pășește în pavilionul olandez - dezvăluind o istorie profund legată de colonialism, botanică și imperialism.”, citesc undeva la intrarea în pavilion. Artistele Kristina Norman, Bita Razavi și curatoarea Corina L. Apostol, au cercetat pentru expoziție viața și opera lui Emilie Rosalie Saal (1871 - 1954), o artistă estoniană care a trăit 20 de ani în Indonezia olandeză, și a adus în țara sa natală așa-numitele specimene de plante exotice, orhideele. Istoria din spatele expoziției Orchidelirium — An Appetite for Abundance, e la fel de încurcată ca istoria geopolitică.
După „delirul orhideelor” intru în pavilionul Central, pentru expoziția „The Milk of Dreams”, curatoriată de Cecilia Alemani. Urmează să văd o parte din lucrările celor 213 de artiste/artiști din 58 de țări diferite. S-a vorbit mult despre numărul de artiste prezente în expoziție care se identifică ca femei și despre bărbații puțini – 21, mai exact –, toți prezenți la Arsenale, în fostul șantier naval despre care se știe că a ținut una dintre primele fabrici de arme din lume.
„Milk of Dreams va deveni cunoscut sub numele de the women’s show sau „spectacolul cosmologiilor indigene și al tehnologiilor de gen". Va deveni un fel de vis – acea formă pe care suntem normalizați să o uităm – predat de profesori feminiști unor studenți absolvenți atent selectați, redescoperit de cercetători la fiecare două decenii.”, scrie Quinn Latimer, într-un fragment din cel mai mișto text pe care l-am citit despre Bienală.
Anul acesta, singura acțiune performativă din expoziția internațională de artă „The Milk of Dreams” este lucrarea Alexandrei Pirici, Encyclopedia of Relations (2022 – ongoing). La mezaninul pavilionul Central, în peisajul unei atmosfere calme, vizitatori stau pe jos sau în picioare, în jurul celor șase performeri. Traversez încet, pe lângă printurile de mari dimensiuni ale artistei Louise Lawler, și caut strategic un loc ca să-i pot cuprinde cu privirea într-o imagine de ansamblu. Conceptul din spatele Encyclopedia of Relations pune sub semnul întrebării noțiunea de „enciclopedie” ca formă de clasificare sistematică și de separare a disciplinelor, și-aduce împreună elemente aparent fără legătură, inspirate din biologie, botanică sau inteligență artificială. Timp de aproximativ o oră, mișcările delicate ale performerilor m-au scos complet din propria temporalitate, și-am fost pentru un moment mai aproape de-o plajă, junglă, mai aproape plante, animale, sau mai aproape de mine. Simt că am participat la cea mai umană, și generoasă experiență posibilă de la Bienală.
La pavilionul Poloniei, expune Małgorzata Mirga-Ta, prima artistă romă care a reprezentat vreodată un pavilion național la Bienala de la Veneția. Titlul expoziției, Re-enchanting the World, este inspirat din cartea Silviei Federici: Re-enchanting the World: Feminism and the Politics of the Commons (2018) – o istorie detaliată și o critică a politicii bunurilor comune dintr-o perspectivă feministă.
Fațada pavilionul, înaltă cât două etaje, este acoperită cu panouri de țesături cusute manual. În interior sunt expuse douăsprezece tablouri textile, la o scară monumentală, câte una pentru fiecare lună din calendar, cu reprezentări ale culturii romilor, cea mai mare minoritate europeană. Instalația este o reinterpretare a frescelor astrologice vechi de 500 de ani din Palazzo Schifanoia, unde artista a folosit eșarfe, fragmente de fuste, sau bucăți din garderoba oamenilor portretizați în momente cotidiene: o femeie care spală rufele, un grup de femei care joacă cărți, sau un grup de bărbați care poartă pe umeri un sicriu.
Ziua 3,
25 aprilie 2022
Pavilionul Italiei este unul dintre pavilioanele unde aș vrea să revin dacă m-aș întoarce la Veneția. Artistul Gian Maria Tosatti a creat o instalație site-specific, în spațiul Tese delle Vergini, de 6.500 de metri pătrați, care pornește de la istoria Italiei și declinul industriei în secolul XX. History of Night and Destiny of Comets este o reflecție asupra destinului umanității, construit pe dualitatea dintre om și natură, dezvoltare durabilă și teritoriu, etică și profit. Pe parcursul vizitei, te plimbi prin ateliere, spații industriale și depozite; ajungi într-un apartament sumbru și slab iluminat, cu vedere spre o fabrică de textile cu zeci de mașini de cusut – probabil cea mai impresionantă parte vizuală a instalației. Un mesaj sub formă de anunț îți cere să păstrezi tăcerea, ceea ce face ca liniștea din spațiu să devină un element în sine al cadrului distopic. Momentul culminant, care o să rămână cu mine mult timp de acum încolo, a fost când am intrat într-o încăpere imensă, complet întunecată, pe o platformă deasupra apei, iar din depărtare se vedeau niște lumini de licurici, sugerând că cineva ar putea fi acolo. Această scenă a fost inspirată din articolul „The vacuum of power” (1975), publicat de scriitorul și regizorul Pier Paolo Pasolini, pentru Corriere della Sera. O analiză care denunță simbolul unei umanități eșuate, a unei societăți hipertehnologizate care, prin poluarea mediului înconjurător, a condamnat licuricii la dispariție.
„În ultimele trei zile nu am făcut decât să conduc și să dorm, să conduc și să dorm, pentru c-am promis echipei mele să scot din Kiev fragmente din lucrarea lui Pavlo Makov pentru pavilionul ucrainean. Nu pare să aibă prea mult sens, totuși, în condițiile în care cei mai dragi prieteni și familia mea își petrec zilele și nopțile în subsolurile din Harkiv, Cernihiv și Kyiv, sub atacuri aeriene continue.”, scria Maria Lanko, una dintre curatoarele pavilionului ucrainean, într-o postare pe instagram, pe 27 februarie 2022.
Când Rusia a invadat Ucraina, nu era deloc sigur dacă pavilionul Ucrainei va putea participa la Bienală cu lucrarea artistului Pavlo Makov, Fountain of Exhaustion. Aqua Alta. Curatorii Borys Filonenko, Lizaveta German și Maria Lanko au încercat împreună cu organizatorii să se asigure că participarea pavilionului lor la Bienală va putea fi posibilă.
Kiev, Hrebinky, Khmelnytskyi, Yaremche, Mukachevo, Pavshyno, Budapesta, Viena și Milano, sunt orașele prin care Maria Lanko a condus cu mașina personală, bucăți din lucrarea lui Makov. Fountain of Exhaustion este versiunea actualizată a unei sculpturi realizate de artist în 1995, construită din 78 de pâlnii identice din cupru, montate pe un perete într-o formă piramidală, prin care apa curge în mod constant, înainte de a fi reciclată. O lucrare extrem de semnificativă și simbolică despre schimbarea climatică, relațiile sociale, sau pur și simplu despre „epuizarea societății și voința de a continua”, după cum a spus Makov într-o conferință de presă.
Pavilionul Rusiei e închis anul acesta. Cei doi artiști, Alexandra Sukhareva și Kirill Savchenkov, precum și curatorul Raimundas Malašauskas, au anunțat public retragerea lor din expoziție, la scurt timp după începerea războiului.
Din lista expozițiilor de la Arsenale, aș mai menționa două pavilioane care prezintă pentru prima dată în istoria Bienalei, două echipe de artiste-curatoare formată numai din femei. Singapore cu proiectul Pulp III: A Short Biography of the Banished Book, al artistei Shubigi Rao, care timp de 10 ani a cercetat istoria distrugerii cărților și a mers pe urmele celor care persistă să protejeze viitorul cunoașterii. Și Albania, care aduce un omagiu artistei Lumturi Blloshmi (1944-2020), dispărută în pandemie. Expoziția Lumturi Blloshmi. From Scratch prezintă autoportretele, picturile și fotografiile artistei în contextul politic și social din 1960 până în 2010.
Ziua 4,
26 aprilie 2022
În ultima zi la Veneția, am văzut expoziția colaterală bienalei, This is Ukraine: Defending Freedom (de vizitat până pe 15 august), la Scuola vecchia della Misericordia. Fosta școală construită în 1310 este acum acoperită cu banner albastru și galben, pe care este inscripționat mesajul scris de mână al președintelui Volodymyr Zelenskiy: Ne apărăm libertatea. Pregătită și instalată în mai puțin de patru săptămâni, expoziția prezintă lucrări noi ale artiștilor care continuă să trăiască și să lucreze în Ucraina.
Scriitoarea Yevgenia Belorusets expune fotografiile și jurnalul ei încă de la debutul războiului. Artistul Nikita Kada a construit o instalație Difficulties of profanation II (2015-2022), care conține fragmente de metal adunate din conflictul din Donbas din 2015, cât și o selecție de imagini de arhivă și obiecte adunate de pe străzile Kievului în martie 2022. Artista Lesia Khomenko expune patru tablouri uriașe Max Is in the Army series (2022), cu civili îmbrăcați în haine normale, ținând arma în mână. Intervențiile celor trei sunt prezentate în dialog cu lucrările Mariei Prymachenko, una dintre cele mai apreciate artiste ucrainene din secolul XX. Picturile Boxers (1977) și Ancient Wolf (1987), au fost salvate din Muzeul Ivankiv, de un localnic, înainte ca acestea să fie incendiate de forțele rusești.
În partea a doua a expoziției, expun șase artiștii internaționali care au fost invitați să răspundă, printr-o lucrare, la războiul actual din Ucraina. Aici aș menționa contribuția Marinei Abramović, și lucrarea video Count on Us (2003), legată de războiul din Balcani, în care artista explică, printr-un text scurt, dificultatea unui răspuns imediat într-o situație de război. „Am nevoie de timp pentru a procesa și sunt întotdeauna interesată să creez ceva care nu se referă doar la războiul din acel moment, ci este transcendental, și care are un mesaj ce poate fi folosit pentru războaie oriunde și oricând. Astăzi, adevărul și libertatea sunt atacate de Rusia și trebuie să ne ridicăm cu toții împotriva ei, pentru că aceasta este o crimă împotriva întregii umanități.”
Înainte de-a părăsi Giardini, intru în librăria din Giardini, pentru catalogul pavilionul ucrainean. Nu l-am găsit, dar am luat cu mine patru insigne, detaliu dintr-o pictură a Ceciliei Vicuña și a artistului mexican Felipe Baeza. La ieșirea din grădină a pornit o ploaie suficient de puternică cât să spele oboseala din ultimele zile. Am folosit ca scut de protecție unul din panourile publicitare care anunță Bienala, guvernată de metafora ochilor – un fragment din pictura Ceciliei Vicuña, Bendigame Mamita (1977). Ochii mamei sale.
În patru zile la Veneția, am parcurs 43.8 km pe jos, la care se adaugă un buchet cu 600 de imagini și întrebarea: ce experiență ar fi rămas cu mine dacă aș fi ales să nu fac nicio poză?
Probabil seria de fotografii Mama (2018), unde artista Aneta Grzeszykowska explorează limita dintre prezență și absență, pornind de la relația dintre mamă și fiică. Aneta inversează rolurile cu fiica sa, Franciszka, în vârstă de opt ani, care interacționează prin joacă și afecțiune cu imaginea corpului artistei – o păpușă-sculptură hiperrealistă din silicon, trunchiată sub talie. Artista nu face neapărat din identitatea ei subiectul lucrărilor sale, ci mai degrabă se îndepărtează de ea, și își folosește propriul corp ca material de lucru. „Arta este un proces modelat de viață - și nu invers", spune Aneta.
Mama este o lucrare care te mângâie și te cutremură, și un exemplu ce surprinde perfect tema celei de-a 59-a ediție a Bienalei de Artă de la Veneția – o lume în care viața este în mod constant reimaginată și unde oricine se poate schimba, transforma, deveni altceva și altcineva.
