Am vorbit până acum la Tema lunii despre ce mănâncă românii în cifre, dar și-n amintiri. Mai întâi am fost la Obor ca gurmanzii, dup-aia la nutriționist, să slăbim sănătos. Mai întâi am mâncat o zi doar de la fast-food, așa că, pentru ultimul material de la Tema lunii octombrie, am mâncat și-am vorbit o zi întreagă despre mâncare vegetariană și vegană. Ca să vă povestim și vouă cum e viața fără carne, dar și fără fanatisme, aberații pseudo-științifice și fițe.

Pentru asta, mi-am sunat o prietenă. O cheamă Cristina Costea, e din Oltenița, o cunosc de 10 ani – și de 7 nu mai mănâncă produse de origine animală. Nici carne, nici lapte sau lactate, nici ouă. Scrie conținut pentru o companie de marketing online și traduce. E gurmandă și are un blog de gătit pentru hedoniștii fără carne. Am zis să facem o zi tematică din materialul ăsta și-am mers și la o conferință despre bazele gătitului vegetarian.

Am ajuns sâmbătă dimineața în sala de conferințe a unui hotel luxos din nordul orașului, printre smoothie-uri și ciocolățele raw vegane bio îndulcite cu stevia și-am așteptat să înceapă. Ca să ne treacă mai ușor timpul am primit o revistă despre gătitul vegan și vegetarian: pe una dintre primele pagini trona o poză cu un cub de jeleu galben-oranj, sub care scria prețios „aspic de apio”. „Ce-i aia «apio», puiu'?”, o întreb pe Cristina. „Țelină, puiu'”,  îmi zice ea. Care, însă, nu sună la fel de cool-aliterativ ca „apio” în combinație cu aspicul, iată.

Și-apoi a început conferința – care-a fost presărată, în cele 20 de minute cât am rezistat, cu toate clișeele despre vegetarieni pe care ți le poți imagina. Ni s-a povestit despre o doamnă care s-a vindecat de cancer în anii ’50, cu sucuri de legume. Ni s-a spus că trebuie să renunțăm la carne pentru că, nu-i așa, ca orice aliment, carnea are și ea o vibrație(?). Ar trebui, de altfel, să renunțăm și la fructe, pentru că au prea mult zahăr, iar zahărul e rău (Spoiler: articolul ăsta din American Journal of Clinical Nutrition îți spune că, da, fructoza e nasoală, dar în cantitățile nefirești în care e adăugată la sucuri, nu în concentrația naturală din fructe, care, în general, e de circa 5-10% din conținutul caloric). Când a început să ni se promoveze intens un robot de bucătărie cu care gătești totul apăsând pe 3 butoane și care costă 1.200 de euro, am decis că ăsta-i fix genul de vegetarianism care n-are nicio legătură cu mine. Și cu care nu vreau să am nimic de a face: pretențios, scump, excesiv de complicat și complet dubios dpdv științific.

Așa că ne-am ridicat și-am plecat. Ne-am dus la Cristina, unde am mâncat castane coapte, ea făcut ciorba din imaginea de mai sus, iar eu m-am jucat cu pisica și câinele - și-am vorbit despre felul celălalt de a fi vegetarian sau vegan. Ăla fără fanatism și accesorii de mii de euro, cu roșii din piață și fără pretenții de vindecări miraculoase. Și, da, e și asta o variantă.

În care încape, de exemplu, și un curry vegan cu vinete (via)

Povestea Cristinei cu veganismul*

*povestită Ioanei Pelehatăi

Treaba cu veganismul a pornit de când eram în liceu. Prietena mea Maria a fost vegetariană cam dintotdeauna. A renunțat la carne când era în generală, dar a tot fost forțată de ai ei să mănânce. Eu am fost mai interesată de treaba cu veganismul decât de vegetarianism. Mi se părea funky să mănânci chestii curate. Sună urât, „curate”. „Curate”, în sensul de „care să nu vină de la animale”. Chestia asta mi s-a părut dintotdeauna „necurată”.

Nu mi-ar mai trece niciodată prin cap să mănânc carne. E ceva dubios cu mirosul. Mirosul de friptură, să zicem, mi se pare în continuare miros de mâncare - nu e appealing, să zic „mamă, ce-mi lasă gura apă.” Dar îmi miroase în continuare a ceva comestibil. Sunt mulți vegetarieni cărora li se face rău de la miros și pentru care carnea nu mai miroase a mâncare. La mine miroase în continuare, dar n-am nicio poftă, nicio mânare, nimic.

Pentru că n-am mai mâncat carne, cu timpul mi-a devenit străină și mi s-a făcut silă s-o mai și ating. Îmi aduc aminte că-i găteam pe la început prietenului meu o ciorbă. De pui. Am gustat atunci din zeamă și am scuipat-o. N-am putut s-o înghit. Am făcut asta. Acum n-aș mai face-o, pentru că e scârbos. Eww. Dar cu timpul, vine dezobișnuirea. Și cred că e valabil pentru orice: tu, dacă ți-ai propune să nu mai mănânci struguri toată viața, după 5 ani probabil că ți-ar fi scârbă să te-atingi de ei. La mine n-a fost vreo chestie religioasă, sau de niciun fel. E strict din obișnuință.

Inițial, a pornit ca o treabă legată de sănătate. Am citit tot felul de chestii, cum că n-ar fi deloc bună pentru om carnea, că laptele n-ar fi deloc bun, mai ales laptele de vacă. Și-am zis, ok, haide să încerc, c-am tot vrut s-o fac dintotdeauna – și-acum 7 ani am zis că vreau să fiu vegană timp de două săptămâni. Și-am fost vegană timp de două săptămâni. Și dup-aia nu m-am reapucat deloc. Cred în continuare că nu suntem făcuți să mâncăm așa ceva. Și-acum, na, fiecare mănâncă fix ce vrea, dar cred că e mai bine-așa și pentru planetă (asta o cred mai nou, de câțiva ani) și pentru animale, evident.  

Inițial, a fost o chestie strict pentru mine. Pentru corpul meu și pentru sănătatea mea. Inițial, în alea primele două săptămâni m-am simțit extraordinar, simțeam că tot corpul meu e mai ușor. Stomacul, tot – tot corpul era, așa, mai fericit.

Veganismul e: o cură de slăbire/ceva sănătos

Tot atunci, m-am apucat și de o cură de slăbire. A ajutat mult și veganismul, dar nu, n-aș recomanda nimănui să slăbească prin a deveni vegan. Nu așa se face. Vegan ești dacă vrei să faci ceva pentru sănătatea ta, pentru animale, sau pentru planetă. Dar nu ca să slăbești. Ca să slăbești poți să ții cură, să te duci la sală, să faci o grămadă de alte chestii.

M-am lăsat atunci și de gluten, ca să slăbesc. Na, știam că pâinea nu e bună pentru greutate și nu puteam să mă las de pâine, dar să mănânc covrigi sau paste. Așa că am zis „hai să includem toate astea sub umbrela de gluten”. Regret acum c-am făcut-o, pentru că observ că atunci când m-am reapucat de gluten am dezvoltat un fel de intoleranță. Ori, eu n-avusesem nicio problemă. Acum mi se pare că mă balonează și încerc să evit. Și, da, cred că este un fad. Dacă n-ai nicio problemă medicală, e bine să-l mănânci. Dacă ai o problemă, cum am eu acum, cred că e mai bine să-l eviți – na, ca pe toate porcăriile care-ți fac rău de pe lumea asta.

Mai puțin fudge-ul. Fudge-ul e bun - da, chiar și fără unt și/sau ou. (Foto via)

Acum, oriunde te-ai uita, există zeci, sute de studii care zic că omul e făcut să mănânce carne și există zeci, sute de studii, care zic că, „băi, e ok să fii vegan și e ok să nu mănânci”. Așa că depinde unde te uiți. Eu chiar cred că e bine pentru planetă și e bine pentru trup. Și mă bucură foarte mult decizia World Health Organization, care a declarat că toate mezelurile sunt cancerigene. Nu neapărat pentru că conțin carne, ci pentru că conțin nitriți și toate porcăriile. Sunt oameni care țin cont de decizia aia. Sper că-ntr-o sută, două sute de ani o să renunțăm cu toții la carne.

Veganismul e: scump/o fiță/ceva rău

Nu mi se pare scump să gătești așa. Bine, nici când mâncam carne nu-mi luam niciodată carne să gătesc, pentru că nu mi-a plăcut niciodată s-o manipulez – și mi se părea scump. Carnea e scumpă. Poți să-ți iei un kilogram de linte, care e mult mai ieftină decât unul de carne, și e mai sățioasă.

Să fac cumpărăturile la supermarket e foarte ușor, găsesc cam tot ce vreau. Am găsit și-n Oltenița, cât am stat. Am fost chiar surprinsă. Dar în Oltenița oamenii țin post și găsești cam tot, de la broccoli, la cârnăciori de post. Sigur, la Amsterdam, de exemplu, găsești o găleată de iaurt vegan. Aici găsești o linguriță de iaurt vegan și costă cam 4 lei. Cu mâncatul la restaurant e greu. Am de ales între zacuscă, fasole bătută și salată de vinete. Cartofi prăjiți... Am pățit-o și cu niște cartofi, care sigur aveau unt pe ei, la un restaurant la mare. Orez nu, pentru că foarte multe restaurante pun Delikat și alte mizerii, ca să nu mai zic de zeamă de carne. În ciorbă n-am încredere, știu că o fierb cu carne și scot carnea. Sunt foarte, foarte puține lucruri.

Da, e mai simplu să mănânci carne, evident. Dar eu m-am obișnuit așa de repede cu treaba asta, încât nu mi s-a părut niciodată o corvoadă. Știu că mulți dintre vegetarieni renunță mai întâi la carne, apoi la brânză, apoi la lapte, apoi la ouă – fac în etape treaba asta. Eu n-am fost niciodată genul ăsta de om. Ori renunț dintr-odată, ori nu renunț. De brânză, de exemplu, am fost super dependentă – eram genul de om care mânca brânză până și la ciorbă. Brânză cu tot! Dar m-am lăsat și n-am avut nicio treabă.

Mi-ar plăcea, la modul ideal, o grădiniță – dar nu sunt în stare să am grijă de ea. Am avut în balcon, la Oltenița, niște busuioc. În ultima lui lună de viață l-am abandonat. Mi-aș pune chestii de-astea, pe care le pun românii în grădină – și-ai mei: roșii, castraveți, ardei, ardei iuți, vinete... Ai mei pun bame, cred că sunt printre puținii oameni pe care-i știu că pun bame. Am pus kale într-un an și-a fost un mare succes.  Când sunt în piață, tind să aleg lucrurile care arată mai bătute de soartă. Am luat odată niște ardei, care erau cei mai amărâți ardei din lume și-a ieșit un peperoncino delicios. Mă uit să fie cât mai amărâte pentru că știu că alea nu sunt excesiv fertilizate.

Legume mai mult sau mai puțin amărâte, care zac fericite într-o salată turcească - via

Am avut o problemă la-nceput și cu organismele modificat genetic și mă gândeam, „uu, soia este rea”. Am avut o perioadă în care nu mâncam soia. A fost o perioadă tristă. Acum încerc să fiu mai relaxată cu ce mănânc. Simt că deja am restricții destule și e ok câte am. Nu vreau să adaug pe listă altele, pentru că dup-aia e ușor să cad în altă extremă... Bine, mulți oameni ar spune că veganismul este o extremă foarte periculoasă.

„Răul” ăsta, pe care zic unii că mi-l fac singură, nu prea se vede. Sunt vegană de 7 ani și, nu, n-am avut mari probleme din cauza asta. Trebuie să-mi aduc aminte să iau vitamina B12, pe care trebuie neapărat s-o iei dacă ești vegan. Așa că n-am cum să-mi fac rău, dacă totul e ok. În afară de B12, proteinele, sau orice alte vitamine sau Omega-ce-vrei-tu, poți să ți le iei exclusiv din surse vegetale.

Cred că există un stigmat împotriva vegetarienilor și veganilor pentru că oamenii nu cunosc. Atunci când nu știi foarte multe despre ceva, ți-e frică de ceva-ul ăla. Am auzit și pe la radio – n-ascult radio, dar sunt forțată, când stau prin mașini de oameni – pe X-ulică spunând, „Vai, nu poți să nu mănânci carne mai mult de două săptămâni!” Hai, dă-o-ncolo, că nu e chiar așa. Chiar și asta cu B12-le, e o chestie știută că rămâne în ficat vreo doi ani după ce nu mai mănânci. Și abia după doi ani începi să ai, dacă e să ai, vreo deficiență sau ceva de genul. După doi ani trebuie să-ncepi să te gândești „băi, hai să m-apuc să-mi iau și eu B12-le.” Până atunci, poți să stai chilleanu.

Veganul, postul și românul ominvor

Am avut noroc că am devenit vegană când nu mai eram acasă. Mai avusesem tentative prin liceu, de-o săptămână, două, și n-au decurs bine, deși nici ai mei nu sunt înnebuniți după carne. Mâncam de 2-3 ori pe săptămână carne, în rest mama făcea ciorbă de „bolbotine”, cum le zice tata. Legume. Ierburi. Când au aflat, în schimb, au început. Că o să mor, că o să fac osteoporoză. Practic, că o să mor – în chinuri groaznice, probabil. I-am lăsat în plata domnului. Le-am zis să mă lase-n pace: eu nu mă iau de ce mănâncă ei, ei să nu se ia de ce mănânc eu. Amândoi sunt ok cu chestia asta acum. Lui tata îi era mai degrabă frică să nu slăbesc, pentru că dacă sunt slabă sunt bolnăvicioasă. Am avut perioade în care eram slabă și perioade în care eram mai rotunjoară – de câte ori eram mai rotunjoară, parcă creștea inima-n tata.

Nu m-am luptat prea mult cu ai mei, pentru că știam că nu au ce să-nțeleagă. Nu voiam să le explic, în mare, de ce nu e rău să faci asta, ci să le explic de ce fac eu chestia asta. Dar nici măcar atât, pentru că nu credeam că ar înțelege. Și nu înțeleg, am vorbit cu ei de-atâtea ori. Dar nu mai e o sursă de conflict. Doar când mai zice tata: „hai, ia și tu o guriță de brânză, că n-o să mori.” Atunci explodez. (Râdem.) Între timp, cât am stat în Oltenița, mama a ajuns să-mi facă lapte de soia odată la câteva zile. Nu e deloc greu să faci lapte de soia, știu să fac și eu.

În România e încă relativ simplu să mănânci „de post”, dar sunt și multe chestii de post delicioase, care nu sunt deloc sănătoase. Bine, mie nu-mi place deloc chestia asta, cu alimentele „sănătoase”. Dar, da, pot să-nțeleg de ce un crenvurșt de post n-ar fi chiar cea mai bună alegere pentru oamenii care țin la sănătate. Au o tonă de sodiu, o tonă de căcaturi băgate în ele. Cașcavalul de post, la fel. E 80% ulei și-n rest amidon. E o obscenitate care n-ar trebui să existe. Mi-am luat o singură dată, am vrut să văd cum e, și mi s-a făcut rău – și eu mănânc toate căcaturile din lume. Îmi place să mănânc și mi-a plăcut dintotdeauna. Încerc de toate.

Românului îi place ciorba „de burtă” (doar că asta e din ciuperci, via); și cartoful (salată cu maioneză vegană via)

Nu am avut niciodată nicio problemă cu oamenii care mănâncă carne de față cu mine. Știi că e gluma aia, „Cum afli dacă e un vegan în aceeași încăpere cu tine?”. „Don’t worry, they’ll tell you!” Eu n-am fost niciodată așa, pentru că m-a deranjat tot timpul să vorbesc despre asta. Nu vreau să aud părerea nimănui despre alegerea mea alimentară. Nu-mi pasă. Nu mi-ar păsa nici dac-ar veni acum un studiu care-ar zice, „băi, nu e chiar deloc ok să mănânci vegan”. I don’t really care. Eu sunt, c-așa vrea mușchiu’ meu. C-așa vreau eu.

Dacă un prieten s-ar apuca să gătească produse animale în bucătăria mea, acum n-aș mai avea o problemă. Am avut o perioadă în care am vrut să-mi țin bucătăria destul de curată. N-aș putea să mai locuiesc într-o casă, să împart o bucătărie cu un om care mănâncă carne. Tu, acum, de exemplu, ai putea să gătești așa – și-aș spăla foarte bine după (Râdem.).

Am lucrat în corporație doi ani și jumătate și mâncam de față cu oamenii. Ajunsesem să nu vreau să mai mănânc, pentru că toată lumea mă-ntreba: „Da’ tu ce mănânci acolo? Da’ de ce nu mănânci aia?” Eu, ca și restul populației, vreau să mănânc – și-atât. Nu vreau să vorbesc despre mâncarea pe care-o am în față, atunci, sau niciodată. Îmi place să gătesc, dar nu-mi doresc neapărat să vorbesc despre asta. Ajunsesem să am o mică fobie să mă duc la masă, sau să urmăresc cine se duce la masă și să mă duc după. Nu-mi plăcea să mă mai duc să mănânc. Ori, mie-mi place foarte mult să mănânc, pentru mine mâncarea e o mare bucurie.

Mi-am luat atunci un mare prag, pentru că nu-mi imaginam că așa sunt oamenii. Nu-mi imaginam că cineva poate să mănânce de față cu tine ceva și tu, ca om care, la fel, mănâncă, să te iei de celălalt. Mi se pare nesimțit să-i zici: „Da’ tu de ce mănânci așa?” Ok, există vegani pe filmul de „A, carnea e crimă!”, whatever. Eu n-aș face niciodată așa ceva. Nu că sunt eu cel mai bun om din lume, dar chiar cred că fiecare e cu treaba mă-sii.

Veganul în bucătărie

Influențe & influenceri

Pe stil de gătit: e un fusion, baby. Aș zice că bucătăria indiană a fost o influență importantă – acolo am descoperit eu condimentele. E nenea ăsta de pe YouTube, pe care l-am descoperit acum vreo șase ani. Îmi place atât de mult de el, e-atât de entuziasmat de tot ce face, atât de happy. De-acolo am învățat cum faci un sos ca lumea de roșii, un sos de fenicul, cum se prăjesc condimentele înainte, în ulei încins. Chiar am învățat treabă de la el.

De la el și de la Jamie. Care m-a învățat cum să tai. Am învățat să tai o ceapă fără să mă uit.

Ceea ce vă dorim și dvs.

Cred că cel mai important lucru, atunci când gătești, e ordinea în care pui lucrurile. Rădăcinoasele intră primele și-așa mai departe. Multă lume nu ginește ordinea asta. Mie mi se pare, așa, un dans al legumelor, cum intră ele în oală când e timpul lor: nu mai devreme, nu mai târziu. Cam atât. Să ai chestia asta, de bun simț.

Esențialele în bucătărie

Un cuțit bun. Trebuie să ai două: un chef’s knife și un paring knife. Paring knife ca să tai coada de la ceapă, moțurile de la castravete, de-astea. Cuțitul cu care toci e celălalt, chef’s knife. Pe-ăsta poți să dai 100 de euro, poți să dai 800 de euro; eu recomand unul de 100. E enorm, așa e. Mie... mi l-ați luat voi, prietenii mei (râdem în hohote), că altfel nu știu dac-aș fi avut bani. Dar îl am de cinci ani și e ca nou și probabil o să mă țină toată viața, doar dacă nu-l pierd. Dar n-am cum să-l pierd, pentru că-l țin legat de gât. Ca Angelina.

Cuțitul bucătarului trebuie să fie subțirel. E unul de la Ikea, pe care l-am primit de ziua mea – pentru că, iată, ce primesc de ziua mea – și e mai grosuț. E nașpa rău de tot. Nu intră ca lumea-n roșie. Partea cu care taie e subțire, dar nu atât de subțire pe cât ar trebui să fie și cea de sus e foarte groasă, îți faci vânătaie dacă te lovești cu el. Cuțitele de la Ikea sunt prost echilibrate. Mai găsești cuțite bune de bucătar cu 100 de lei – știu că e mult, dar, repet, pe mine mă ține ăsta de cinci ani.

Pe-asta cu cuțitele n-am luat-o pentru că sunt vegană, ci pentru că-mi place să gătesc. Îmi gătesc de două, chiar de trei ori pe zi, și dacă cineva își gătește de trei ori pe zi, trebuie să-și ia un cuțit bun. Dacă nu gătești de trei ori pe zi, e ok. Dar mie-mi place să mănânc, deci îmi place să și gătesc. Mă plictisesc să mănânc și la prânz și seara același lucru. Așa m-am obișnuit. Cred că-mi place așa mult să gătesc, încât gătesc des.

Mi-ar plăcea un VitaMix, nu mint – dacă cineva vrea să sponsorizeze un suflet (râdem), dar se poate și fără. Am un robot obosit de șase ani care-și face treaba. Face și smoothie-uri, de toate. Un robot ca lumea merge. Mi-ar plăcea și-un deshidrator, pentru biscuiți raw, mi-ar plăcea multe. Dac-ar fi să fie, următoare achiziție ar fi o mașină de paste.

Herbs vs. Spices

Pentru oamenii cărora le place să gătească, e importantă distincția între herbs și spices. Cred că la herbs trebuie să le ai pe-astea:

• busuioc – nu trebuie să existe casă fără busuioc;
• cimbru;
• rozmarin;
• dafin;
• neapărat să nu-ți iei niciodată mărar și pătrunjel uscate, n-au niciun gust;
• măghiran – dar și ăsta își pierde destul de mult din aromă.

La spices:

• Mai nou, m-am îndrăgostit de sarea neagră, care conține sulf și are gust de ou împuțit (râdem) și pe care o folosesc la omleta din făină de năut sau la cartofi prăjiți, care-s minunați cu sarea aia.
• Mai este amchoor (pudră de mango), care e acrișor, și cu care poți să acrești supe. Treaba e că, fiind o pudră, îți mai și îngroașă un pic un sos, sau așa ceva.
• Curry – dar nu la plic, de la firmele românești. E foarte, foarte prost. Există mărci importate din Marea Britanie, aduse, la rândul lor, din India. Și sunt ieftine: ai o ditamai pungă de curry la 4 lei, la 8 lei.
• Garam masala – care este cel mai bun lucru din lume. O supă de linte nu e supă de linte fără garam masala.
• Boia de ardei afumat, care se numește pimenton, și care se găsește într-un supermarket de la noi. În orice l-ai pune, dă gust de afumătură. Dacă vrei să faci o fasole afumată fără porc mort, pui acest pimenton și este magic.
• Chimen și vărul lui de la oraș, fenicul.
• Turmeric, dar ăsta e deja super banal.

Clar poți să gătești vegan fără toată panoplia asta de condimente. A fost un moment când puneam un exces de condimente la orice, dar am descoperit că, pe ce pui mai puțin, pe-atât iese mai bun. La o supă de linte obișnuiam să pun și garam masala și puțin curry și puțin turmeric și toate verdețurile pe care le-aveam prin casă, și-aia, și-aia. Ieșea bun, dar nu ieșea cine-știe-ce. Cred că poți să faci și-o mâncare obosită de cartofi, care să-ți iasă minunată doar cu un mănunchi de mărar.

Rețete & experimente

Am crezut c-am găsit rețeta pentru cel mai bun falafel din lume. Apoi am mâncat un falafel din Centrul Vechi și falafelul meu e acum cel mai trist falafel din lume. Deci se schimbă. Am și perioade în care mă plictisesc și reinventez.

Am încercat să fac tofu și-a fost cel mai mare fail din lume. În primul rând, pentru că am încercat să-l fac fără presă de tofu și erau bucățele mici de tofu peste tot. Mi-am făcut presă de tofu, împreună cu prietenul meu, care-i arhitect – și a durat o vreme s-o facem, am găsit pe net... Long story short, mare fail și ăla. Pentru că, în primul rând, am rugat-o pe mama să-mi facă o tonă de lapte de soia. Și din două kile, un amar de lapte de soia, mi-a ieșit cât un tofu gros de cam două degete. 100-150 de grame. Ce-i asta? Păi, pe-ăla respir și l-am mâncat! Nu pot să mă zbat atât de mult pentru o bucățică de tofu.

Dacă pui ce trebuie, inclusiv la drob de post, sau sarmale de post, au gustul la care se-așteaptă lumea când zice sarmale sau drob – minus textura de carne. Peste care poți să sari din cam orice.

Îmi plac rețetele dintr-o singură oală: ciorbe, tocănițe. N-aș zice niciodată nu la o mâncărică de năut, sau de linte. Am o rețetă de mâncare de linte verde care-mi place și pe care probabil o s-o fac până la bătrânețe.

Îmi plac chestiile simple. Cred că cel mai bun lucru din lume e sosul meu de paste făcut din roșii proaspete de la ai mei din curte. Sunt niște roșii foarte dulci, pentru că tata le udă de mai multe ori decât trebuie. Roșiile, pe căldura aia mare, trebuie udate cam o dată la 2-3 zile, numai că tata le udă în fiecare seară, le bagă multă apă și sunt foarte foarte zemoase, foarte dulci și de-un roșu mai spre portocaliu. Sosul de roșii, făcut foarte simplu, din ăstea, cu o ceapă călită și foarte puțin usturoi, scăzut bine și cu paste. That’s, like, the best shit ever.

Fotografie principală de Ioana Pelehatăi.