Am vizitat expoziția Văzând Istoria (1947-2007), care documentează o bună parte din istoria artei contemporane în România, și am hotărât să vă sugerăm șapte lucrări din colecție de la care puteți începe explorarea. Am decupat câteva detalii din cele șapte lucrări și vă invităm să le căutați și descoperiți integral pe cont propriu. Expoziția este permanentă și poate fi văzută la etajul I al muzeului.
Ca să ajungi la MNAC, trebuie să te înhami la un pelerinaj post-apocaliptic, pe un drum prăfuit și anevoios, înconjurat de o vegetație lăsată de izbeliște, survolată de zeci de ciori furioase. În acest context, în care arta e prinsă în menghina unor mari puteri (MNAC e găzduit de Palatul Parlamentului, iar vizavi, în aceeași curte, se ridică acum Catedrala Mântuirii Neamului) Văzând istoria (1947-2007) propune câteva teme de gândire care adresează raportul dintre instituții (culturale sau politice) și artă. Din capul locului, expoziția are mai degrabă un scop istoric, valorificând arhiva eclectică a muzeului. O problemă vizată chiar în textul introductiv al expoziției e procesul prin care a fost dobândită o parte din colecție, unele dintre obiecte fiind moștenite de la alte instituții publice care administrau arta contemporană în timpul comunismului și, ulterior, în perioada de tranziție.
Am mers la muzeu cu Sibi-Bogdan Teodorescu, artist și profesor de arte vizuale la două licee din București, ca să aflăm mai multe despre istoria artei autohtone, dar și despre tehnică și stil. Acest articol este rezultatul discuției noastre de pe terasa MNAC, într-o zi cât se poate de caniculară.
Sabin Bălașa, Județul Gorj în Epoca Nicolae Ceaușescu, 1988
Am ales lucrarea lui Sabin Bălașa, pictorul de curte al regimului ceaușist, pentru că, pe de-o parte, reprezintă arta de propagandă din România comunistă și, pe de alta, fiindcă ne-au sărit în ochi de la distanță nuanțele cosmice de albastru, neobișnuit pentru realismul socialist. Cei patru mineri glorioși din prim-plan, cu un fizic exagerat de robust, sunt poziționați în așa fel încât să indice existența unei ierarhii. Personajele țin în mână câte un cărbune sclipitor, ca un diamant — element ce sugerează prosperitatea pe care o aducea patriei mamă mineritul din județul Gorj. Tabloul are un aer futurist, întrucât prin fundalul industrial natura este în opoziție cu progresul tehnologic. O dată inscripționată pe rama picturii sugerează că tabloul ar fi fost un omagiu adus lui Ceaușescu pentru ultima sa zi de naștere: 26 Ianuarie 1989.
Anca Benera, The Red Rider, 2007
După ce a fost demontată în 1990 sub ochii unei mulțimi înflăcărate, statuia lui Lenin din Piața Scânteii (actuala Piață a Presei Libere) a fost pusă la naftalină pentru douăzeci de ani în curtea Palatului Mogoșoaia. Videograma The Red Rider e o sinecdocă a tranziției agitate și confuze, în care trecutul ocupă o poziție ambiguă. Lăsat de izbeliște în aer liber, Lenin se ridică lent de pe pământ, parcă de-abia trezit din somn. Ne-am întrebat dacă și pentru alți vizitatori trucul de animație a fost inițial mai mult un element comic decât o sugestie că fantoma lui Lenin ne-ar bântui încă. Instalația video a Ancăi Benera ne spune, pe scurt și caricatural, că monumentele au o relevanță istorică și socială nu numai prin personajele pe care le reprezintă, ci și prin modul în care apar și dispar de pe soclu. Din 2011, Anca Benera interoghează relația dintre spațiu și politică alături de Arnold Estefan. Mai multe despre cei doi aici.
subREAL, Dataroom, 1995-2012
Printul semnat subREAL ne-a atras pentru că e un soi de metaforă pentru toată expoziția: o arhivă sufocată pe pereți. Duo-ul subREAL, format din Călin Dan (actualul director MNAC) și Iosif Király (co-fondator al Departamentului de Foto-Video de la UNARTE), aparține unei generații de tranziție în arta românească. Probabil de aceea ni s-a părut foarte interesantă recuperarea arhivei Revista ARTA (1953-1993), ce stă la baza Dataroom. O reinterpretare contemporană a istoriei recente, lucrarea abundă în detaliu, iar motivul principal al lucrării - cele două paturi albe libere - se pierde în fundalul arhivă. Lucrarea-arhivă te prinde în universul alb-negru al Revistei ARTA, punând parcă în conversație prezentul postdecembrist cu trecutul comunist. Un alt lucru care ne-a plăcut la acest print e procesul care stă în spatele lui: o sculptură dinamică, realizată în Berlin, prin acoperirea totală a pereților și a tavanului unei încăperi cu imagini din Revista ARTA, intitulată Art History Archive. Dataroom e o lucrare emblematică pentru această expoziție, punctând importanța recuperării istoriei culturale din perioada comunistă.
Vlad Nancă, Dacia - 30 Years of Social History, 2003
O altă lucrare reprezentativă pentru etosul expoziției, video-ul lui Vlad Nancă ne-a pus pe gânduri cu privire la ce a însemnat Dacia în imaginarul colectiv românesc. O emblemă atât pre- cât și post- Revoluție, Dacia 1310 e aici prezentată ca un prototip. Are mereu aceeași formă, într-o gamă restrânsă de culori, unde diferă, de la cadru la cadru, doar micile intervenții negociate de Vlad Nancă. Video-ul e format dintr-o înșiruire de fotografii cu diverse Dacii, adunate de prin Bucureștiul de după ‘89. Nancă a studiat fotografie și video la UNARTE, iar prima parte a carierei sale abundă în astfel de referințe privind istoria recentă a României, pe care o explorează prin schimbările din București. Dacia o descoperim aici atât ca autoturism personal, cât și ca taxi sau mașină de poliție, potențând universalitatea pe care a avut-o mașina asta cândva. Ne-a plăcut subtilitatea cu care Nancă ne-a introdus în economia politică a României din perioada de tranziție. Universalitatea Daciei 1310 s-a născut din restricțiile privind influențele străine, dar mașina pătrățoasă a rămas prezentă în viața românului de rând mulți ani după Revoluție, fiind atât accesibilă, cât și un simbol al industriei auto românești.
Ioana Nemeș, Diorama_29.02.2005
E aproape imposibil să nu te oprești în fața dioramei Ioanei Nemeș, handbalistă devenită artistă, care a călătorit cu proiectele sale prin toată lumea, până la moartea ei în 2011. Detaliile realiste și sobre ale dioramei sunt încununate de mesajul dur de pe piatra de mormânt: He tried to cut her throat with a kitchen knife. Chiar și-n lipsa totală a contextului, cvasi-sculptura lovește tare, îți aduce aminte de zecile de femei care mor anual în România din cauza violenței domestice.
Diorama_29.02.2005 face parte din seria Monthly Evaluations (2005-2010), un proiect personal în care artista își evalua fiecare zi după cinci criterii (fizic, emoțional, intelectual, financiar și factorul de noroc). Apoi, o culoare și un citat erau atribuite zilei respective. Fiecare expoziție a fost, astfel, o ocazie să treacă prin arhiva personală și, implicit, să redescopere parcursul ei identitar. Diorama a fost prima ei încercare de a introduce sculptura în această inițiativă. Prima dată când a fost expusă, la o galerie de artă din Viena, lucrarea a fost încorporată într-un perete fals, pentru a da impresia că e o fotografie în alb și negru. „Pentru mine, diorama este strămoșul fotografiei”, declara Ioana într-un interviu.
Vlad Iacob, Barbie pentru toate ocaziile, Barbie - Nama, Barbie Boom, 2002
Printurile lui Vlad Iacob ne-au captat atenția pentru că se află într-un registru diferit față de majoritatea lucrărilor din arhiva proaspăt valorificată a MNAC. De la o ușoară ironizare a fenomenului capitalist, la culorile vii ca element al sincerității artistice, Barbie devine un simbol al noilor influențe vestice. Ne-a atras îmbinarea jucăușă dintre critic și tehnic. Critica legată de feminitatea artificială și super-idealizată promovată de păpușa Barbie nu e nouă. Dar goliciunea lui Barbie în lucrările lui Vlad Iacob atrage atenția și asupra hiper-sexualizării contemporane. Ca tehnică, ne-a plăcut cum artistul se joacă atât cu ideea de kitsch al pieței libere, dar și cum combină detalii în acuarelă cu mai multe straturi de fotografie, diminuând din realismul imaginii.
Ecaterina Vrana, Winnie și patul de spital, nedatat
Față de celelalte lucrări, Winnie și patul de spital e o lucrare personală, autobiografismul fiind un motiv recurent pentru Ecaterina Vrana, care declara, printr-o expoziție de la Galeria Nicodim din 2017, că nu are secrete. Pe când păpușa Barbie din colajele lui Vlad Iacob ne-a sugerat un mesaj anti-consumerist, CD-ul cu Winnie The Pooh, soarele de deasupra patului de spital, nu e decât o referință dulce-amară la copilărie. Într-o lumea goală, macabră, Winnie ne dă un pic de încredere, dar nu întărește complet speranța că vidul camerei de spital poate fi umplut. Winnie și patul de spital e despre traumă și recuperare, o temă care apare des în lucrările ei, alături de referințe la moarte. Ecaterina Vrana a murit de cancer anul ăsta, după o bătălie lungă cu boala.
Ceva din stilul naiv și ludic al Ecaterinei Vrana, care te lasă totuși consternat și încremenit, ne-a adus aminte de artă brută, un termen pe care Jean Dubuffet îl folosea ca să descrie arta celor neinstruiți sau a marginalilor societății, cum ar fi prizonieri, copii, sau pacienți din spitale de psihiatrie. Arta brută se opune artei educate sau cultivate prin faptul că e neconvențională, neputând fi încadrată cu una, cu două într-un curent. În comunicatul de presă pentru o expoziție a Ecaterinei la Los Angeles, criticul de artă Erwin Kessler scria despre studenția artistei: „Zi de zi devenea și mai naivă, și mai lipsită de experiență. Educația o făcea sălbatică. Nu citea jurnale de artă, nu vizita muzee, nu se ducea la conferințe”.
Expoziția a fost curatoriată de o echipă de istorici, cercetători și critici de artă, formată din Cristina Cojocaru, Călin Dan (directorul MNAC), Sandra Demetrescu, Mălina Ionescu, Adriana Oprea, Magda Predescu și Irina Radu.
