În ultimele săptămâni s-a discutat mult despre situația persoanelor în vârstă, considerate printre cele mai vulnerabile în fața pandemiei de COVID-19. Au apărut și nenumărate atacuri la adresa lor, pe motiv că aceștia ar fi ales să ignore recomandarea de distanțare socială și ieșeau din casă, la plimbare în parcuri sau la cumpărături. „Faptul că această categorie a ajuns în vizorul opiniei publice e rodul isteriei penetrante, generalizate”, spune scriitoarea Orsolya Karafiáth, descriind situația din Ungaria – acolo unde „bătrânica este noul imigrant”, după cum spune tot ea într-un articol. Știri cumplite au venit recent și din alte țări europene, unde militarii au găsit bătrâni abandonați în aziluri, mulți dintre ei morți.  

Pe de altă parte, s-au format diverse nuclee de sprijin, inclusiv în România, pentru persoanele în vârstă, sub forma unor inițiative civice, organizate sau individuale, prin care se fac cumpărături pentru bătrâni izolați acasă  și bolnavi (despre unele dintre ele am scris aici). Semn că pandemia nu scoate din noi doar tensiuni și conflicte, ci aduce și diverse forme de solidaritate. 

Am vrut să înțelegem cum se simte viața în izolare pentru cei vârstnici în aceste vremuri complicate, într-o țară unde oricum mulți dintre ei se luptă cu singurătatea și când nu e stare de urgență. Am stat de vorbă la telefon cu zece persoane din București și din țară, foști profesori, scriitori, economiști, electricieni ș.a. Ne-au povestit cu melancolie și umor, dar și cu optimism în unele cazuri, despre rutina lor zilnică, despre serialele și știrile la care se uită și despre cum ajungem să ne apropiem unii de alții de la distanță. 

Pe unii dintre ei îi și puteți asculta în fragmentele audio de mai jos.

„Tot timpul ai ceva de făcut”

Maria Bucatariu, 95 de ani, fostă croitoreasă, București

„Țin cont de aceste instrucțiuni și ies în jurul casei pentru cumpărături sau farmacie între orele 11.00 și 13.00, cam o dată pe săptămână. Iau căruțul cu mine până la Favorit (n.r. –  piață), care e la 100 de metri distanță. Îmi fac cumpărăturile, îmi țin casa în continuare curată, gătesc, duc o viață normală. Și așa mai mult de două ori pe săptămână nu ieșeam. 

În ultima vreme, chiar înainte să înceapă toate astea, am fost și la tratament, făceam raze pentru psoriazis, dar mi-au zis să nu mai vin. Doamnă, mi-a zis doctorița, nu mai puteți veni că nu e caz de urgență, sunt alte cazuri grave. Așa că stau în casă, mă gospodăresc. Tot timpul ai ceva de făcut, eu și spăl de mână, că n-am mașină de spălat, șterg praful și tot așa. Închei ziua cu seriale. Uite chiar acu’ începe un alt serial, Capri a fost mai devreme și acum este Sacrificii din dragoste, sau… din iubire, parcă așa îi zice. 

Mă uit și la știri zilnic. Cum mă trezesc dimineața, eu la 7 mă trezesc, dau drumul la televizor. Sinceră să fiu, nu mă sperii când mă uit la știri, pentru că dacă e să ți se întâmple ție, ți se întâmplă, deci nu am de ce să mă sperii. 

Multe persoane din bloc s-au oferit să-mi facă cumpărăturile, există și pe geam, la intrare, un anunț de la Primăria Sectorului 6 cu un număr la care putem apela pentru cumpărături. Dar mă descurc singură, ies o dată pe săptămână și îmi iau ce trebuie. Și mai am o vecină, care stă la etajul de sus, are 84 de ani, ea mă întreabă de fiecare dacă am nevoie de ceva înainte să se ducă la cumpărături. 

Vorbesc la telefon cu familia permanent, și am hotărât că de Paște nu ne vom aduna, pentru că nu se știe care dintre noi aduce cu el virusul ăsta nenorocit. Fiecare să stea la casa lui. 

„E o schimbare radicală care-mi face groaznic de rău”

Nora Iuga, 89 de ani, scriitoare, București

„Sunt niște grupuri de tineri care aduc acasă medicamente sau alimente, ne fac copiii ăștia un serviciu uluitor. Aveam impresia despre tineretul actual că nu vrea decât să se distreze, să câștige bine, să plece din țară, să călătorească cât mai mult, ceea ce este și normal când ești tânăr. Rămân uluită când văd tineretul acesta nou – pe care l-am văzut și la demonstrațiile de la #Rezist –,  cât este de angajat ca să putem să ne facem o țară ca afară. În afară de latura politică, văd cât pot să fie de umani, de săritori și, mai ales, mă miră faptul că îi ajută pe bătrâni și că își manifestă un fel de iubire și de grijă față de ei. Pentru asta, spun sincer că-mi fac mea culpa în fiecare zi și mă gândesc cât de nedreaptă am fost că am putut să-i văd numai sub aspectul unei frivolități și a unei lăcomii accentuate și nu am știut că au asemenea calități umane. 

E o schimbare radicală care-mi face groaznic de rău, pentru că înainte ieșeam foarte mult. Nu făceam drumuri lungi, dar în jurul blocului am o grămadă de magazine bune, unde găsesc tot ce-mi trebuie. Dar acum nu mai ies din casă deloc. Am ajuns la concluzia că noi, poeții, pentru că avem o imaginație foarte pronunțată, suntem înclinați spre a face fel de fel de psihoze, ajungând până la obsesii chiar periculoase. Am înclinații spre ipohondrie și asta îmi face rău. Stând în casă în acest timp, nu fac decât să îmi testez toate simptomele. Nu am temperatură, am impresia că mi se pune un nod în gât și că respir greu. Cred că au trecut vreo zece zile de când am ieșit ultima oară. Singurătatea asta forțată nu-mi place deloc, mă simt în arest la domiciliu. Mă uit la acest televizor nenorocit, dar mai rău îmi face. Mă simt bine în singurătate dacă mai pot să și ies un pic. Starea mea normală este de a fi în singurătate, pentru că nu prea mă mai vizitează nimeni de când am îmbătrânit atât de tare. Prietenii m-au cam părăsit. Ceilalți, de vârsta mea, au murit. Vrei să mă mai întrebi ceva despre coronavirus? Văd că m-ai adus într-o stare foarte veselă. Mi-ai făcut bine cu telefonul ăsta. Nu mă mai simt singură.”

„Mă bucur la fiecare floricică că o înflorit”

Maria Lăzărescu, 70 de ani, pensionară, satul Doroșcani, județul Iași

„Pentru noi aicea, un sătuc mai departe, nu pare să se fi schimbat prea mult. Așa nu s-o auzit să fie bolnavi pe la noi prin comună, dar eu bănuiesc că nici nu i-o controlat nimeni... Dar stăm izolați, ceea ce e foarte bine, că lumea-i îngrozită, tre să stai două-trei ore la poartă ca să vezi că trece cineva, nu mai merg autobuzele. Nu mai vedem copii care să se joace pe stradă, acum-s foarte cuminți și stau închiși în curtea lor acolo. Oamenii în vârstă - că nici nu suntem prea mulți - ies de la 11 la 13, iar eu cu vecina mea, cu prietena mea de o viață, servim cafeaua la gard, fac cafeaua și o pun pe stâlpul porții, eu stau în curte la mine, ea stă pe partea cealaltă, peste gard.

Avem magazinul la 70 de metri de noi, sunăm, îi zicem de ce avem nevoie și până ajungem noi, vânzătorul ne pregătește tot, nici nu intrăm în magazin. 

Așa e liniște în sat, nu se mai adună la crâșmă, fiecare își ia sticluța ca să aibă provizii. Dar doi vecini, cam la 50 de ani fiecare, cred că ei nici nu știu că există coronavirus că nu-i mai văd treji, beau tot timpu'.

Noi ne uităm la știri și când văd ce-i în nordul Moldovei îmi vine să plâng, sunt bătrână, am 70 de ani, nu știu dacă apuc să mai merg vreodată pe acolo, visam să mă duc în vara asta și în zona Bucovinei da uite... nici la copii nu ne putem duce. Stăm, ne vedem oleacă pe cameră cu nepoțeii și gata. 

Ne mai uităm și la altele, nu numai la știri, schimbăm canalul, vorba lui Iohannis. Dacă mă uit prea mult la știri, mă îngrozesc. Dar mai bine mai stăm afară, eu cu soțul avem treabă în curte, ies în grădină, mă bucur la fiecare floricică că o înflorit.”

„Mă uit și la știri, dar nu este cel mai bun remediu”

Livius Ciocârlie, 84 de ani, scriitor și critic literar, București

„Suntem izolați, Corina (n.r. – una dintre fiice) e la Luxemburg izolată, nepotul, la Londra, la fel. Numai Alexandra (n.r. – cealaltă fiică) trebuie să coboare să își cumpere mâncare. Locuiesc cu soția. N-am mai ieșit deloc, dar va trebui, din motive medicale. Prieteni de-ai Corinei ne ajută și ne aduc de-ale mâncării fără să intre în casă. Prin telefon și prin mail vorbesc cu prieteni mai aproapiați de vârsta mea. Mă uit și la știri, dar nu este cel mai bun remediu, pentru că deocamdată nu se aud lucruri bune și nu avem motive să fim optimiști.” 

„Războiul e altceva, e direct, dar ce trăim zilele astea este indirect, e ceva complet nou, dar tot o frică e”

Petruța Găzdaru, 89 de ani, fostă profesoară de matematică, București

„Noi oricum am hotărât să nu ieșim afară din casă deloc. Am pe cineva, dau telefon și vine o dată pe săptămână să-mi aducă tot ce i-am comandat. E mai complicat cu unele facturi, cum e la telefonul mobil, că nu vreau să mi-l taie. Ce pot să spun… e greu fără aer, dar îmi găsesc de lucru prin casă, fac ordine,  mai văd de florile din balcon. Și pentru aer deschid ferestrele. 

Aș vrea să citesc, dar nu pot decât cu lupa și e foarte greu, deși am câteva cărți pe care aș vrea să le reiau. Am câte un serial la care mă uit și stau până pe la 11 noaptea la televizor. Sunt câteva seriale polițiste pe DIVA și pe postul ăsta… AXN.

Urmăresc jurnalele la televizor, dar toată lumea spune același lucru, dar ce mă supără e că publicitatea ocupă mult timp și pe toate posturile e la fel. Că ai mai schimba de la unul la altul… Dar nu o să mă uit regulat la știri, că e prea mult. Și ajunge să te sperie, mai ales că de noi, cei de peste 80 de ani, nici nu se mai vorbește, se vorbește de cei de peste 65 de ani, dar noi suntem deja în altă categorie. Ne e frică că, dacă ne îmbolnăvim, nu o să se mai uite nimeni la noi. E îngrozitor. 

Eu am trăit războiul, am fost sub bombardament, eram copil, dar frica e tot frică și aia era așa o frică mare, că auzeai bomba vâjâind și te gândeai că mai e puțin și te atinge și pe tine. A fost îngrozitor războiul cu totul. Războiul e altceva, e direct, dar ce trăim zilele astea este indirect, e ceva complet nou, dar tot o frică e.”

„Îmi place să gătesc, acum nu am cui să-i gătesc”

Maria Popescu, 65 de ani, fostă economistă, București

„Locuiesc singură în București. În alte condiții, pe vremea asta aș fi fost în Scoția, în Edinburgh, la fiica mea, unde am și un nepoțel, pentru că urma să facem Paștele împreună. Mă bucur că au rămas din iarnă cuscrii mei acolo, deci au ajutor. Nu am mai ieșit din weekend afară (n.r. – de cinci zile); atunci am cumpărat câte ceva. Nu se poate să nu circulăm, să ne luăm de pe lângă casă câte ceva de-ale gurii. Din fericire, eu nu depind de un tratament, nu trebuie să merg să-mi iau rețetă. 

Îmi lipsește mișcarea, mă plimbam foarte des, ieșeam zilnic. Dacă nu aveam neapărat de făcut ceva în oraș, ieșeam ca să fac pași. Mergeam și cinci-șase kilometri dimineața sau după-amiază, în zilele frumoase, din primăvară până în toamnă. Evitam mijloacele de transport pentru a merge pe jos. Mă simt bine, sunt cu gândurile mele și mă bucur, în același timp, și de ce văd în jur. Primăvara vezi copaci înfloriți, vara vezi tineri, te uiți cu drag la ei. Îmi plac, sunt haioși. Unii. Pe unii îi mai critic când sunt prea zgomotoși. Dar lumea e diversă și nu poate să fie toată lumea cum ești tu. Mai am două prietene din timpul facultății în București, chiar astăzi mă gândeam că ne-am cunoscut în anul în care s-a produs cutremurul din martie, în ’77. Acum nu putem să ne vedem, ultima dată ne-am întâlnit pe 1 martie, am fost la pizza toate trei. Îmi place să gătesc, acum nu am cui să-i gătesc. Obișnuiam să le invit pe fete sau să merg la una dintre ele să mâncăm împreună. Ne auzim, ne vedem pe WhatsApp, discutăm despre nepoței și trece timpul. Am început din nou să tricotez, ceea ce n-am făcut de peste 30 și ceva de ani.” 

„Mass-media îți atacă psihicul, oricât ai fi de tare”

Valentina Diaconu, 76 de ani, fostă învățătoare la o școală din Buzău

„Dacă stai în casă, te respecți în primul rând pe tine. Greu e pentru oricine. Citești, dezlegi integrame, găsești ce să faci. La ora actuală epidemia este puternică, mai ales pentru cei în vârstă, iar cei care nu înțeleg sunt inconștienți. Pentru că sufăr de inimă, medicul mi-a recomandat să fac mișcări multe în aer liber, așa că făceam doi-trei kilometri pe jos zilnic. Acum, dacă vreau, pot să fac mișcare de la un capăt în altul al casei. Altfel, ce să fac? Să îngrijorez mai mult copiii? Ei au destule probleme, le mai faci și tu ca om în vârstă? Este incorect. Ultima dată am ieșit pentru medicamentele compensate, am luat două rânduri, pentru că nu știi ce oferă viitorul. Normal că mă uit la știri, la ce spun autoritățile. N-am avut ce filme să văd în timpul zilei, în afară de Mândrie și prejudecată, care e vechi de când eram eu tânără. Dau numai filme cu crime. Să mai dea niște comedii, să mai schimbe starea de spirit a oamenilor. La un moment dat, mass-media îți atacă psihicul, oricât ai fi de tare. Mai bine mă uit la maimuțe și la elefanți.”  

„Pe noi cam ne uită, ne dau la spate”

Traian Scutariu, 81 de ani, fost electrician, Botoșani

„Eu cumpărăturile mi le fac singur, ies cam o dată pe săptămână între orele 11 și 13, în rest nu ies. Oricum ar fi, viața e cam nasoală, că suntem stresați. Înainte să înceapă asta ieșeam în fiecare zi, obligatoriu, în plimbări, cu treabă, îmi găseam ocupație eu.

Mă uit și la televizor și văd că treaba îi critică. Adică eu sunt optimist de felul meu, dar ceea ce se întâmplă și organele astea ale statului ce fac, mă uit la Suceava, pe aici, pe bătrâni nu-i bagă în seamă. Adevărul ăsta este la ora actuală, pe primul plan e tineretul, pe noi cam ne uită, ne dau la spate.

Au trecut trei ani de când a murit soția și eu, eu stau singur, dar îmi găsesc activitate, îmi fac mâncare, fac curat. Și cu băiatul meu, Sergiu, vorbesc în fiecare zi. Dar îmi lipsește ieșitul la aer, asta e problema, dar asta e treaba, respectăm legile. Și mai e și un proverb din ăsta din bătrâni: paza bună trece primejdia rea”. 

„Mă informez și trec mai departe”

Aspazia Rusu, 75 de ani, a lucrat ca operator mașini de calcul, Botoșani

„Am o nepoată care stă lângă mine și ea îmi face toate cumpărăturile, că uite ghinonul meu e că acum m-am și operat și nu mă simt prea bine. Măcar m-am operat când era perioada liberă, că acum nu mai prindeam.

Eu cred că măsurile astea de urgență sunt normale, noi trebuie să prevenim, să ne păzim noi ca să-i păzim și pe ceilalți de lângă noi, eu așa gândesc. 

Mă uit mai puțin la televizor în perioada asta, noi suntem în vârstă și pe mine mă impresionează. Așa să fiu informată, da, dar nu stau cum stă fratele meu la știri de dimineață până noaptea. Mă informez și trec mai departe. La o anumită vârstă nu tolerezi orice. Eu am stat într-o seară așa la știri și n-am putut să dorm toată noaptea. Când vedem tineret bolnav, tineret murind, ne impresionează tare.

Eu cred că și autoritățile locale de aici, din Botoșani, s-au mișcat, adică văd că n-au dormit, au luat măsuri și oamenii le respectă. Dar nu e vorba de conșțiință la români, amenda doare, asta e conștiința la români. Să recunoaștem că așa e. 

Eu sunt optimistă, am toată încrederea și certitudinea că depășește România momentul ăsta. Și văd că lumea ia în serios, și la magazine, și la farmacii, văd cum se respectă măsurile astea. Ce să zic, eu sunt optimistă.”  

„Nu ne îndepărtăm”

Tița Manea, 77 ani, fostă învățătoare la o școală din Mizil 

„Locuiesc singură, din păcate, sunt văduvă de 30 de ani. Pentru mine nu este nicio schimbare în comportament, în programul zilnic, oricum stăteam în casă. Îmi petrec timpul la televizor, pe tabletă, ascult muzică, am de citit o groază de cărți pe care mi le-am procurat vara trecută. Că mai făceam și câte o plimbare când era vreme bună era altceva, dar acum nu mai fac și asta e. Pe mine acest program nu mă deranjează cu nimic, dar nu pot nici să fiu nepăsătoare: mă conformez regulilor. Dacă se spune să ies între 11:00 și 13:00, numai atunci ies. Lucrând în învățământ, am o groază de foști elevi pe aici. M-am simțit copleșită când m-am trezit cu telefoane și m-au întrebat dacă am nevoie de ajutor. Eu sunt în putere, dar sunt persoane dispuse să mă ajute. Am constatat că, totuși, nu e pierdut totul, adică mi se pare că relațiile interumane se strâng în perioade din astea. Nu ne îndepărtăm. 

Îmi găsesc atâtea de făcut în casă și nu mă vait, alții, într-adevăr. Poate că au motive să se vaite. Cei care au câte doi-trei copii mici care se zbenguie întruna în casă. Nu e cazul la mine, nepoții mei sunt mari. Copiii sunt plecați: fata, în America, băiatul, în București, deci, nu sunt cu mine ca să mă ajute. Chiar înainte de telefonul ăsta ascultam o melodie care m-a sensibilizat așa de tare – Bate vântul dorului, a lui Nicolae Sabău, și eram chiar cu lacrmi pe obraz. M-am obișnuit cu singurătatea, o pot duce, dar nu e plăcut. Când mai sunt momente de sănătate un pic mai dificile mă tem. Mă înspăimânt! Așa e când ești singur. Tot timpul e televizorul deschis, el e prietenul meu de 20 de ani – oriunde aș fi, în orice cameră, știu că e cineva cu mine.”

Foto main: Arhiva Boston Public Library.