Valentina Rusu Ciobanu este cea mai cunoscută pictoriță din Republica Moldova, însă primele sale expoziții din România au loc abia acum, când artista a împlinit 100 de ani. Până pe 29 noiembrie, îi puteți vedea lucrările la Palatul Suțu și la Galeria Arbor din București.
Auzisem de mult timp de minunata casă din centrul vechi al Chișinăului, în care locuiește pictorița, împreună cu fiul său, artistul Lică Sainciuc, și soția lui, Irina Șleahu, profesoară de muzică. Cum am intrat pe poartă, o explozie de verdeață m-a izbit în față: s-a deschis parcă de nicăieri o grădină mare, cu copaci bătrâni, meri cu roadă, colibe și mai ales o casă albă, cu un singur etaj și prispă lungă, unde Valentina Rusu Ciobanu se așază în timpul zilei să-și admire grădina. O casă tipic orășenească de la sfârșitul secolului 19, îmi explică Lică, din care, atunci când au luat sovieticii Basarabia, socrul artistei a vândut o parte, pentru a evita naționalizarea. Familia a reușit să răscumpere abia acum un an partea lipsă din casa unde a trăit o viață. Pentru Chișinău, unde mai întâi războiul, apoi neglijența și interesele comerciale de după anii '90 au distrus atâta arhitectură, casa Sainciuc-Rusu Ciobanu e un monument istoric. Pe pereți, între ferestre, sunt atârnate măștile create de soțul acesteia, artistul Glebus Sainciuc, care a murit acum opt ani.
Ce mă fascinează la lucrările Valentinei Rusu-Ciobanu e senzația de prospețime pe care mi-o dau și azi. Fie că a pictat vizita medicului acasă, fie că a realizat portrete ale țăranilor, muncitorilor sau ale unor personalități culturale din Republica Moldova, a reușit să creeze o imagine a epocii sovietice din perspectiva unui spirit liber, hrănit atât de realitățile din jur, cât mai ales de istoria artelor, care i-a servit drept câmp de experimentare.
De pe la 70 de ani, când a lăsat-o vederea, Valentina Rusu Ciobanu a încetat să picteze. Asta i-a schimbat și relația cu lucrările sale și cu pictura. „Acuma nimic nu-mi mai e drag, eu nu le mai văd… Dar când lucram, atunci îmi erau dragi ele toate,” mi-a spus artista, într-o înregistrare făcută de fiul său. Din cauza coronavirusului, nu m-am putut apropia să vorbesc direct cu ea, așa că am comunicat de la distanță. Totuși, cât am stat în grădină de vorbă cu Lică, am putut s-o observ pe Valentina Rusu Ciobanu de departe, vorbind cu nora sa despre gherghinele pe care i le adusesem și pe care Lică le așezase într-un borcan de trei litri. Din pragul ușii, în baston și cu pași lenți, artista a traversat apoi grădina ca să așeze, cu mișcări exacte, rufele pe ață, în aer liber. Când s-a întors spre casă, m-a țintit cu o privire curioasă, de parcă încerca să înțeleagă dacă mă cunoaște.
Înainte de toate, Rusu Ciobanu a fost și este un spirit liber. Nici disidentă, nici conformistă, pictorița a rămas fidelă explorărilor sale artistice, care i-au adus renume, dar și critici din partea aparatului politic. Pe de o parte, a avut multe comenzi de la stat și a pictat teme pe placul regimului sovietic, în care a și trăit și lucrat — muncitori, colhoznici, mulgătoare, crescători de vite. Chiar și pe Vladimir Lenin și soția sa, activista Nadejda Krupskaia, i-a pictat, dar nu propagandistic și grandios, ci în contexte domestice, cu o carte în mână. De exemplu, în Portretul Mariei Mălai, din 1949, cultivatoarea de tutun apare gânditoare, îmbrobodită, cu obraji rumeni și cu steluță sovietică în piept, așezată la o masă roșie, într-un interior cu pereți întunecați. Tabloul e realizat în tușe nefinisate, caracteristice pictoriței în anii '40-'50. Pe parcursul carierei sale, stilul i-a adus reproșuri din partea birocraților de la Chișinău: ba că ar fi formalistă, ba, mai târziu, că ar face fotorealism, stiluri „burgheze” în ochii nomenklaturii, motiv pentru care i-au fost respinse comenzi, a fost certată la adunările Uniunii Artiștilor Plastici și nu a putut participa câțiva ani la expoziții. În același timp, când mai soseau reprezentanți de la Moscova, artista era promovată pentru a participa la evenimente internaționale.
Deși s-a născut și a locuit în Chișinău cam toată viața, Valentina Rusu Ciobanu a trăit în trei țări: s-a născut în România, și-a petrecut tinerețea în Uniunea Sovietică și de 30 de ani trăiește în Republica Moldova. A început să picteze inspirată de fratele său, artistul, graficianul și autorul de romane istorice Victor Rusu Ciobanu, care s-a stabilit la Tulcea în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și pe care pictorița a continuat să-l viziteze pe parcursul vieții. Având același profesor la Chișinău, pe pictorul de origine franceză Auguste Baillayre, stilurile inițiale ale celor doi frați se aseamănă, dar mai târziu au luat direcții diferite. În primele lucrări care au consacrat-o, încă din anii '50, La joc și Fată la fereastră, Rusu-Ciobanu folosește mai degrabă tușe impresioniste, à la Grigorescu — un rezultat al formării sale la școala de arte din Chișinău și apoi la Academia de Arte Frumoase din Iași, în clasa în care îi preda Corneliu Baba, pe atunci tânăr asistent.
„Era cuminte”, îmi spune Lică la un moment dat despre mama lui, pentru ca imediat, în alte împrejurări, să și-o amintească cu totul diferită: „era o luptătoare, amazoană”. Artista încă ezită între felurile ei de-a fi. „Câteodată mă gândesc la ceva… mi-aduc aminte… eram proastă… Dar câteodată înțelegeam câte ceva… cumințenie… Nu știu dacă eram cuminte. E interesantă nu atât atitudinea mea, ci atitudinea sălii,” istorisește pictorița, amintindu-și o întâmplare de la o adunare a Uniunii Artiștilor Plastici, când a inspirat întreaga audiență să voteze împotriva numirii unui funcționar lipsit de integritate.
Dar lucrurile nu au mers mereu la fel. De exemplu, pentru tabloul său din 1961, Plantarea pomilor, în care Rusu Ciobanu a reprezentat o fată și un băiat sădind un copac, cu batiste de pionieri la gât, artista a fost certată că a reprezentat tinerii desculți: „Ce, tinerii sovietici nu au cu ce se încălța?” au întrebat-o atunci fost reprezentanți ai Partidului. Consecințele au fost mai degrabă sociale. Unii prieteni au încetat să îi mai viziteze pe ea și pe soțul ei după astfel de episoade, de frică să nu fie considerați „dușmani ai poporului”.
În ciuda provocărilor, artista și-a continuat, găsindu-și vocea în anii '60-'70, când destalinizarea a adus o mai mare libertate artistică. Într-o serie de portrete stilizate create pentru Muzeul Național al Literaturii din Chișinău, reprezentând scriitori basarabeni, de la Grigore Vieru la Ion Druță, Valentina Rusu Ciobanu a experimentat atât cu elemente suprarealiste și naive, cât și cu tușe efervescente de culoare. Cea mai îndrăzneață lucrare din această perioadă este Citate din istoria artelor, din 1978, care prezintă o femeie (scriitoarea și una dintre liderii mișcării de eliberare națională Lidia Istrati) și un bărbat (diplomatul american Henry Kissinger, al cărui mandat ca secretar de stat s-a încheiat puțin înainte de realizarea acestei lucrări) la o cafea și țigară. Pe talger li se servește capul sfântului Ioan Botezătorul, iar personaje pictate de mari maeștri, de la Giotto la Holbein, li se perindă pe la picioare. În Citate din istoria artei apar scene și nume de pictori ai Renașterii (cu precădere celei italiene și germane), pentru că de arta occidentală s-a simțit mereu legată, explică Victoria Nagy-Vajda, curatoarea și managerul expozițiilor din București. „Acum, că știm cine sunt aceste două personaje, putem doar presupune despre ce se discută la cafea (în atelierul artistei, căci atât ceașca de cafea, cât și puținele piese de mobilier sunt din atelierul artistei). Mai mult, putem observa pardoseala reprezentată ca o tablă de șah, un element important în opera artistei, pe care îl reprezenta doar în cazul unor personalități despre care considera că aveau de jucat un rol important în viață,” susține Nagy-Vajda.
Tot în această perioadă, Valentina Rusu-Ciobanu preia elemente din fotorealism, curent dezvoltat în America anilor '60-'70, dar și în URSS, prin opera unor artiști precum Elena Romanova sau Dmitri Zhilinsky, care se concentrau pe reprezentarea vieții private a individului. Ambele influențe sunt vizibile în lucrarea Micul dejun, din 1980, în care apare sora artistei, privind în gol. Lângă ea se află o masă mică de bucătărie, pe care stă o farfurie cu ouă, căni și un ceainic de porțelan. Pe fereastră se vede un peisaj albăstrui. Controlul asupra mijloacelor și formelor, culorile electrizante, compoziția și gândirea riguroasă vin în contradicție cu spontaneitatea pe care o asociază artista cu această lucrare. „Tu credeai că așa [va arăta un tablou], dar iese altfel,” își amintește pictorița cum a surprins-o varianta finală a Micului dejun.
Relația ei complicată cu puterea politică a continuat până la destrămarea Uniunii Sovietice. După prima sa mare retrospectivă din 1983, de la Muzeul Republican de Arte din Chișinău, care s-a bucurat de mare succes, autoritățile au interzis publicarea recenziilor despre expoziție în presa națională, din cauza stilului său „burghez”. După ce mai multe personalități culturale ale timpului au luat atitudine, denunțând nedreptatea, a apărut totuși un material în Literatura și Arta, dar fără imagini care să însoțească articolul.
Când am întrebat-o cum simte că i s-a schimbat viața odată cu momentele de turnură ale istoriei în care s-a aflat, pictorița mi-a spus că, indiferent de provocările politice, viața cotidiană a continuat. „Oamenii... rămân,” a zis ea. Seninătatea și curiozitatea artistei sunt, poate, trăsăturile care continuă să iasă în evidență și azi, în privirea și zâmbetul său, chiar dacă aceasta se mișcă, aude și vede mai greu.
Ultima etapă din pictura Valentinei Rusu Ciobanu împrumută mult din lumea viselor — Anno Domini, de exemplu, un tablou dinamic din 1990, încearcă să surprindă schimbările majore ale acelei perioade. Suprapune proteste, motocicliști, tineri, muzicanți, oameni de toate vârstele, fragmente de arhitectură urbană, dar și scene bucolice, ale căror contururi se pierd, ca în vise.
„Arta Valentinei Rusu-Ciobanu a fost de factură post-modernă, prin urmare curajoasă și originală pentru acele timpuri în spațiul sovietic,” spune Victoria Nagy-Vajda. Într-adevăr, ce o distinge pe pictoriță de alți artiști basarabeni este versatilitatea ei, deschiderea către experiment și exactitatea cu care a explorat atâtea subiecte — portrete, scene de viață cotidiană, natură moartă — și stiluri. De la clarobscurul anilor '40-'50, la culorile îndrăznețe și elementele naive, suprarealiste și expresioniste din anii '60-'70, până la fotorealismul din anii '80 și apoi picturile-colaj din anii '90. Tot acest parcurs e foarte vizibil în seria de autoportrete, toate distincte, pe care artista le-a pictat de-a lungul timpului.
Valentina Rusu-Ciobanu l-a cunoscut pe Glebus Sainciuc, viitorul ei soț, când erau în facultate. Împreună au pictat în primii ani două lucrări. Glebus, povestește fiul lor, Lică, era un extrovert mereu pe drumuri. Vizita ba o redacție de presă, ba alta, făcându-le tuturor interlocutorilor schițe de portrete. Lucrările care l-au consacrat însă pe artist sunt sutele de măști din papier-mache, unele mai satirice decât altele, reprezentând personalități culturale și politice din Republica Moldova. Ideea lor i-a venit la un bal mascat organizat de revelion acasă.
Spre deosebire de soțul ei, Rusu Ciobanu era o introvertă. Lucra mai mult acasă sau în atelier, unde primea totuși vizite din partea altor pictori, scriitori și regizori ai vremii.
Deși fiul lor, Lică, spune că toți cei trei artiști din familie au avut propriul drum și nu s-au influențat reciproc, în lucrările lor vezi cum călătoresc trăsături apropiate. Culori puternice, joc de perspectivă, același spirit liber și deschidere către experiment.
Născut în 1947, Lică Sainciuc e cunoscut mai ales datorită ilustrațiilor sale pentru Albinuța, abecedarul scris de Grigore Vieru, pe care îl are poate fiecare casă din Republica Moldova. Până la mijlocul anilor 60, când URSS nu a mai permis circulația literaturii române în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, casa Sainciuc-Rusu Ciobanu era plină de reviste românești, ca Secolul XX. Până au apărut protestele anti-regim din Polonia anilor 70 și s-au interzis și publicațiile varșoviene, studiau tustrei reviste poloneze de artă. Mai mult, Lică povestește că în copilărie nu a văzut filme sovietice. În schimb, Valentina Rusu Ciobanu mergea cu el la cinematografe mici din Chișinău unde vedeau filme străine, ca Sinbad Marinarul sau Robin Hood, obținute ca pradă de război de la nemți. Lică ține minte o iarnă când era încă mic și urma să iasă în oraș cu mama lui. Valentina Rusu Ciobanu a văzut atunci o sanie trasă de cai pe lângă casă: „Hai s-o luăm, că cine știe când o să mai vedem una," i-a zis feciorului. Au mers împreună cu brișca până la gară și înapoi acasă. Dincolo de complicațiile pe care i le-a creat regimul politic, în viața de zi cu zi din Chișinăul sovietic, Valentina Rusu Ciobanu și-a creat cu fiecare ocazie un aer de poveste.
Azi, viața Valentinei Rusu-Ciobanu se desfășoară în jurul relației cu familia și cu natura.
„Îmi plac plantele, pentru că pe ele când le tai, nu le doare, ci se bucură, cresc mai mult,” i-a spus vara asta fiului ei. „În jur totul e viață, grădina mea e plină de viață, plantele, copacii, iarba, florile, totul înseamnă viață. Chiar dacă tai un copac, în locul lui cresc doi. Chiar dacă frunzele îngălbenesc și cad, primăvara apar alte frunze, proaspete, verzi. Viața nu poate fi nimicită, lucrurile, ființele trăiesc și vor trăi mereu.”
De la operația de cataractă, artista distinge mai puternic culorile. E prima din familie care observă viorelele când răsar primăvara.
