Romanul Valentina spune povestea familii românești Otescu din Arad, care se întind pe trei generații și care atrage în universul ei o mulțime de alte istorii mici și mari.
Volumul a fost nominalizat la Premiile Observator cultural pentru Proză, ediția 2024
Angela Martin este eseistă și traducătoare. A fost redactor de limbă spaniolă la Radiodifuziunea Română, redactor la Cartea Românească, director al Direcţiei Generale de Dialog Cultural Internaţional din Ministerul Culturii, vicepreşedintă a Fundaţiei Culturale Române şi a Institutului Cultural Român, redactor-şef al revistei Cultura. A publicat articole de presă, volume de convorbiri şi eseuri, poeme. A iniţiat şi a coordonat antologii de critică, a îngrijit ediţii definitive de opere. A tradus proză şi critică literară din limbile spaniolă şi franceză. A fost distinsă cu ordine naţionale în România, Brazilia şi Italia, precum şi cu premii ale mai multor reviste culturale din România.
Citește mai jos un fragment din roman.
Valentina căuta mereu refugiu în fosta cămăruță a lui Cezar, unde locuia acum Mama Mare. O chema dorul de amândoi în încăperea aceea pustie. Cezar era departe, iar Mama Mare era de mult plecată cu duhul, deși părea țintuită acolo pe marginea patului. Nu dormea și nu avea astâmpăr – bolborosea și bolborosea, mirare că nu ostenea! Îmbrăcată cu o rochie de‑a fiică‑sii, părea caricatura unei orășence în papuci de casă. Două cioturi, genunchii ascuțiți îi împungeau poala rochiei, iar mâinile – piele și os – curgeau pe lângă trup inerte. Buzele îi dispăruseră, îi rămăseseră pe obrazul pământiu două linii căzute înlăuntru peste gingiile știrbe. Zbârciturile arcadelor îi îngropaseră pleoapele, rareori câte o privire ranchiunoasă îi scăpăra dintre încrețiturile pielii și te șfichiuia dacă te nimerea. Golită de umanitate, ridica la răstimpuri o voce spartă, stridentă, dezarticulată, la fel de vulgară ca privirea țintă. Își pierduse de mult asemănarea cu Savita, totuși dârzenia și, poate, culoarea ochilor mai aminteau oarecum de cea care a fost. Fiică‑sa o spăla în fiecare dimineață ca pe un obiect, ea vocifera parcă din altă parte. La urmă venea Valentina și o pieptăna. O pieptăna, dar, într‑un fel, se juca: nepoata era mama, bunica, fetița.
— Stai cuminte, să te chicesc! îi șoptea la ureche Valentina, cu toate că, surdă, „fetița” era mai cuminte ca o stană de piatră.
Îi aduna părul din părți cu pieptănul – un dreptunghi din os cu dinți mărunți pe ambele laturi –, același cu care și Mama Mare o pieptănase pe ea când era copilă. Valentina îi despărțea părul cu vârful pieptănului în cărări și din trei șuvițe subțirele împletea o codiță gri‑verzuie pe care i‑o prindea împrejurul capului cu spelci, doar văzuse de atâtea ori în copilărie cum se peria Mama Mare la repezeală, n‑avea niciodată timp să se chicească în oglindă. Dar pe atunci era încă tânără și mâinile îi umblau orbește în părul bogat.
Era frumos, își amintea fără să vrea Valentina, mai ales vara, la Sânnicolau, când clocotea de viață întreaga gospodărie. Explodau în zori zgomote familiare, începând cu zornăitul lanțului – Mama Mare da iute din manivelă și slobozea vadra de metal în fântână, dar nu o dată, de zece ori, iar vadra goală se bălăngănea tot de zece ori în același fel, izbindu‑se cu ecou de pereții tubului din beton, apoi, când o ridica plină, se auzea manivela scârțâind anevoie, în timp ce lanțul se târa prin șanțul scripetelui și se înfășura scheunând pe tamburul de lemn. Mama Mare apuca vadra de mâner și o așeza pe buza fântânii, trăgand‑o puțin cu fundul spre ea, apoi o sălta să verse apa în vălău. Câte mișcări, atâtea sonorități solide, lichide, vaporoase! La ora aceea, ea încă dormea, dar somnul îi era înțesat de rezonanțe și mirosuri. Tata Mare dădea de perete ușa grajdului și scotea caii în curte ținându‑i de dârlogi, urmați de damful de băligar și de paie umede. Ea auzea întâi cum îi înhăma și, imediat, clămpănitul înfundat al potcoavelor, scrâșnetul nisipului strivit sub greutatea roților care‑l măcinau până ce căruța ieșea pe poartă și, din ce în ce mai îndepărtat, glasul lui Tata Mare, îndemnând caii la trap – „hai, Rudi!, hai, Negruț!” ; și, tot în somn, parcă vedea norul alburiu tresăltând pe mijlocul drumului pe muţeşte ca o minge ușoară, până când rămânea din căruță o dâră din ce în ce mai îngustă de praf. Izbucnea deodată cântatul cocoșului, zdrențuind văzduhul cu jetul lui răgușit, după care începeau cotcodăcitul găinilor, grohăitul porcilor, măcăitul rațelor, gâgâitul gâștelor, tocănitul pliscurilor dând iama în grăunțe, hămăitul câinelui, zarva rândunelelor zburătăcind din cuibul de deasupra ușii de la grajd, vocile vecinelor prin grădini.
După ce o pieptăna, nepoata se așeza în genunchi, lăsa capul în poala bătrânei – tânjea să fie mângâiată. Bătrâna nu mai avea, ca altădată, palmele scorojite de muncă, dar în zadar, mâinile nu se clinteau. Valentina își ridica descumpănită capul din poala ei. „Mamă!“, o ruga privind‑o în ochi, dar Mama Mare n‑o mai vedea, privirea ei era pierdută în depărtări, unde vorbea cu Strain, cu brata Ilie, cu Strain, cu Rozi, cu Strain, cu Măria, cu Strain, cu Persida, cu Strain, cu Aron, cu Strain și cu Strain și iar cu Strain… „Mamă, Mamă, Mamă!“, îi striga tot mai înverșunată nepoată‑sa, „sunt eu, Valentina!”. Dar degeaba o striga și o scutura, numele ei răsuna în gol, Mama Mare era plecată, nu se mai întorcea.
„S‑o îngropăm!”, i se arătase o dată Mami Valentinei în vis. „Nu se poate! De vie?”, se mirase Valentina. „Unde?”, o întrebase Laurian pe Mami. „În grădină, sub nuc”, îi răspunse Tati hotărât. „Nu e bine sub nuc“, îl contrazise Mami. „Nucul are rădăcini vătămătoare.” „N‑avem cu ce săpa groapa, de unde hârșeu?”, se indignase Laurian. „Avem, cum să n‑avem cu ce săpa? Cu mâinile”, îi arătă Mami cum, „că tot cu mâinile scormonea și ea prin cuiburi după cartofi. După «crumpiri», cum le ziceau bătrânii”. „Auzat‑ai, Straine? Adă hârșeu’ ăla dân colnă până nu‑i apucă sara pă copii”, îi porunci, peste capul lor, Mama Mare. Dar Tata Mare, care niciodată nu ieșea din cuvântul ei, de astă dată nu se supuse. „Copiii” ce să facă? Se apucară de treabă. Săpau pământul cu râvnă, săpau și sângerau pe măsura iubirii fiecăruia pentru Mama Mare. Deodată, Tati simți în palma stângă netezimea unei rotunjimi. „O piatră? Nu! Un cartof! Atât de mare? Nu se poate!”, se minună și începu să măture nerăbdător cu degetele de la mâna dreaptă pământul de deasupra. Cu cât îl mătura, cu atât cartoful se ivea mai mare. Ceilalți, care‑l vedeau cu fața spre ei, rămaseră muți de uimire: acesta avea frunte, sprâncene stufoase, ochi albaștri, nas frumos, mustăți albe, buze cărnoase. Îl recunoscură uluiți pe brata Ilie. „Stăi, brată, că vin șî io, numa să fac uruială la porci!“, se‑nțelese cu frate‑său Mama Mare. „Ce cauți la noi în grădină, aici nu‑i cimitir!”, îl luă pe brata la rost Laurian. „Ia lasă‑l în pace!”, sări să‑l apere Valentina. „Ori nu pricepi c‑a intrat în pământ toată gospodăria? Uite casa, uite fântâna, uite caii, găinile…!”, i le arătă colo și colo și colo Valentina. „În pământ e toată familia, numai noi am rămas pe‑afară. Asta‑i viața, mai avem de așteptat!”, oftă. Un muget sinistru se auzi atunci din grajd, ca și cum Tata Mare ar fi băgat în sfârșit furca în taurul acela care‑l jucase odinioară în picioare și taurul mugea și se zvârcolea, lovea cu copitele în dușumeaua de lemn, parcă bătea toaca. Sângele curgea în valuri, valurile îi luau pe sus și pe ei înecandu‑i pe toți, pe rând. Mama Mare îi aștepta în fundul grădinii, râdea acum în hohote. Era fericită cum nu mai fusese vreodată – în vis și dincolo de el. Valentina se deșteptă dârdâind. Era șapte ceasul.
— Mami, unde ești? strigă după maică‑sa, înfiorată.
Unde să fie așa de dimineață? Era acasă. O găsi, ca de obicei, în bucătărie, cu ceainicul în mână turnând în ceașcă ceaiul de tei pentru Mama Mare.
— Vai, Mami, dacă ai ști ce urât am visat cu Mama Mare!
Și îi povesti devastată visul.
— Nu te teme, draga mea, înseamnă că i‑a murit moartea, îi spuse Mami la urmă, ea însăși neîncrezătoare și foarte îngândurată.
Fotografie de deschidere preluată de pe Pexels.
