Ce s-a recuperat din povestea lui Eli Lotar, unul dintre reprezentanții avangardei franceze de început de secol 20 și fiul lui Tudor Arghezi, și ce a fost trecut cu vederea.
Expoziția dedicată fotografului și cineastului Eli Lotar, care poate fi vizitată până pe 14 iulie la Muzeul Colecțiilor de Artă din București, e deschisă de un portret al artistului, realizat în 1925 în Franța. Privirea e seducătoare și timidă în același timp. Are un păr negru și bogat, atât de bogat că ocupă un sfert din fotografie. Poartă o cămașă largă la gât, probabil una dintre cele două cămăși pe care le luase cu el când fugise din România în urmă cu câteva luni, în decembrie 1924.
Era a cincea fugă a lui Eli Lotar din casa tatălui său, poetul Tudor Arghezi. Dar și cea din urmă. Tânărul de 19 ani preferă să nu aibă ce mânca și unde dormi decât să se întoarcă acasă în București. Se stabilește în Franța și devine unul dintre cei mai importanți fotografi ai Parisului de început de secol 20. Face fotografie de stradă, fotomontaje inspirate din cărțile poștale umoristice din La Belle Epoque, publică în revistele de avangardă ale vremii, VU, Jazz, Arts et Métiers Graphiques și colaborează cu regizori ca Luis Buñuel, Alberto Cavalcanti, Pierre Prévert sau cu sculptorul Alberto Giacometti.
Eli Lotar este interesat inițial de centrul Parisului, de imagini abstracte, de oameni ca simpli pioni într-un peisaj urban. Treptat, artistul merge spre marginile orașului. Fotografiază abatoare, sărăcia de la periferii, problemele locurii. Stilul lui devine documentar, iar arta sa angajată politic și social.
Opera lui Eli Lotar a fost însă redescoperită târziu. Centrul Pompidou din Paris i-a organizat prima expoziție retrospectivă abia la începutul anilor ‘90, urmată de o alta în 2017. În România, fotografiile și filmele lui Eli Lotar au fost aproape necunoscute până la expoziția de anul acesta, organizată de Muzeul Național al Literaturii Române, în parteneriat cu Centrul Pompidou și Jeu de Paume. A fost recuperat în spațiul public ca „fiu ilegitim al lui Arghezi”, adică exact prin prisma acelei părți a identității lui de care a fugit.
„N-am niciun bagaj. Totul e pe mine: două cămăși, o flanelă, două izmene, 3 per. ciorapi, vreo cinci gulere, două pardesiuri (unul e impermeabil) etc. etc.”, scria Eli Lotar de pe drumul spre Paris, în dimineața de 6 decembrie 1924. Călătorea clandestin cu trenul, fără documente și cu foarte puțini bani. Fugea din București și mergea la prietenul său, Dinu Mereuță, care studia la un liceu din Paris și căruia îi adresa aceste rânduri.
Eli Lotar nu fugea doar de ceva. Fugea spre cineva. Iar partea asta a identității sale a fost aproape complet ignorată, deși i-a marcat traiectoria personală și profesională. Așa că am încercat să recuperăm acea bucată din povestea lui Eli Lotar peste care s-au tras obloanele.
Scrisorile lui Eli Lotar
Eli Lotar i-a trimis prietenului lui, Dinu Mereuță, zeci de scrisori între august 1924 și iunie 1926.
Din corespondența celor doi, s-au păstrat doar scrisorile lui Eli adresate lui Dinu, nu și răspunsurile acestuia. Epistolele au fost publicate în volumul bilingv „Scrisori/ Lettres 1924-1926”, apărut anul acesta la editura Muzeul Literaturii Române.
Sunt documente extrem de valoroase, pentru că Eli Lotar nu a ținut jurnale și nici nu a păstrat scrisori sau acte. În afară de negativele foto și câteva carnete Moleskine în care își nota detalii despre fotografii, au mai rămas doar aceste scrisori, pline de furie și pasiune. Furie față de familia lui, pasiune pentru Dinu.
Un aspect important, care nu a fost tematizat în volum, este că o parte dintre ele pot fi citite ca scrisori de dragoste.
„Eu am venit la Paris numai fiindcă erai tu aici. Dacă ai fi fost în China, aș fi venit în China. Deci ce-am făcut am făcut pentru tine”, îi scria lui Dinu.
„Trebuie să îți spun că în fiecare noapte visez Parisul și pe tine.”
„Eu aș fi în stare acum să îți fac o scrisoare de dragoste, fiindcă te ador, dar nu ți-o fac, fiindcă realitatea mă amenință cu un deget arătător lung, lung, lung peste măsură.”
În presa românească, relația cu Dinu a fost aproape complet ignorată. Doar Vice a scris despre asta. În schimb se pomenește aproape în fiecare articol despre aventura lui Eli Lotar cu fotografa Germaine Krull, de la care Eli a învățat fotografie: „Povestea amoroasă dintre cei doi a explodat ca şampania” , „Amantul unei femei cu zece ani mai în vârstă” , „relație furtunoasă.”
Fugile lui Lotar
Eliazar Lotar Theodorescu, cunoscut ca Eli Lotar, se naște la Paris în 1905, în urma unei aventuri pe care Constanța Zissu, o profesoară de științe naturale, a avut-o cu Tudor Arghezi, care era pe atunci călugăr la Mănăstirea Cernica. Femeia își ia concediu de la școala unde preda și pleacă la Paris la sfârșitul lui 1904, pentru a-și ascunde sarcina. Arghezi renunță la călugărie și merge și el în capitala Franței, unde își asumă paternitatea lui Eli la câteva luni după nașterea fiului. Însă la scurtă vreme, Arghezi pornește într-o pribegie de câțiva ani prin Europa.
Eli își petrece copilăria și adolescența în București. Mai întâi stă cu una dintre bunici, apoi este dat în grija exclusivă a tatălui, care se recăsătorește cu Paraschiva Burdea.
„Tot timpul când se vorbea de Eli era așa, ca un paria al familiei. (...) Dar el s-a rupt cu totul de familie. Și din cauza celei de-a doua căsătorii a lui taică-său”, mi-a povestit într-un interviu telefonic Doina Teodorescu, nepoata lui Eli Lotar și fiica lui Baruțu, cel de-al doilea băiat al lui Tudor Arghezi.
Într-o scrisoare din 16 octombrie 1924 adresată prietenului lui, Dinu Mereuță, Eli Lotar face „un mic, foarte mic bilanț al activității” sale „aventuristice”, adică un inventar al fugilor lui de până atunci din apartamentul din București. Însă imaginea de aventurier, pe care Eli Lotar și-o croșează constant în scrisori, vorbind despre el ca fiind un „vagabond de rasă”, ascunde multe traume.
Prima fugă la 14 ani
„Prima dată când am fugit de-acasă eram în clasa a patra de liceu. Am fugit în ziua de 1 mai 1919. Motivul plecării: o bătaie cu cureaua mâncată de la un unchi al meu. (...) După 15 zile de peripeții interesante (cred eu) prin Constanța, Brașov și alte orășele, după 15 zile, zic, timp în care poliția, alarmată prin Tata, nu a putut să mă găsească, după cincisprezece zile, mai zic o dată, m-am întors acasă, dar nu acasă la unchiu’, ci la Mama (care pe atunci trăia).”
A doua fugă tot la 14 ani
„Această a doua fugă este de altfel cea mai nevinovată: un copil care fuge la maică-sa. E aproape duios, nu? Eziți, nu știi unde să te ștergi mai întâi: la nas sau la ochi, fiindcă, de duios ce e, lăcrimezi. O să-mi răspunzi, probabil, că tu nu te-ai șters nici la ochi, nici la nas și că te-ai șters pur și simplu la cur, fiindcă îmi citeai scrisoarea la privată”.
A treia fugă la 16 ani
„Începuseră să nu îmi placă multe lucruri acasă și am plecat hotărât să mă opresc în America. Pentru asta am deschis într-o bună zi un dulap, am luat 10 000 lei de-acasă și-am plecat. Mi se pare că ți-am spus că dorul de mama (iar e duios), care pe-atunci trăia, a fost singurul care m-a făcut să mă dau jos după vaporul pe care mă suisem. (...) Rămăsese ca să rămân definitiv cu mama, care era profesoară la Constanța. Prin mai însă mama s-a prăpădit și toate visurile luminoase despre viitor s-au întunecat mult pentru mine. Am pierdut în mama mea singurul sprijin sufletesc pe care l-aș fi putut avea.”
A patra fugă la 17 ani
„Această ultimă încercare (de-atunci m-am cam astâmpărat) a fost și cea mai tragică. (...) În ianuarie nu poți dormi în grădina publică decât la Nisa, și eu eram la Chișinău. Imaginația mea, cu toată căldura ei, nu a putut să suprime latitudinea. În ziua la care mă gândesc mai aveam în buzunar o hârtie de 25 de bani, în cap foarte puține și vagi speranțe și în stomac n-aveam nimic.”
„O singură și nedespărțibilă personalitate”
În tot acest context familial instabil, Dinu Mereuță, pe care îl numește „ilustre țicnit” sau „perpetue vagabond”, apare ca singurul punct stabil pentru Eli Lotar, singura persoană spre care își poate proiecta toate speranțele. „Orice tovărășie mă plictisește și nu trăiesc decât cu gândul la tine, la Paris”, îi scria pe 13 octombrie 1924.
Scrisorile către el, compuse în limba română, sunt un fel de jurnal intim. Îi descrie ce trăiește în București, cum își plănuiește fuga spre Paris, câtă furie îi trezește faptul că Paraschiva, soția tatălui, e însărcinată sau cum îl păcălește pe Arghezi că s-a înscris la Facultatea de Drept ca să poată evada fără să trezească suspiciuni.
Printre toate paginile presărate de furie față de contextul lui familial, apar momente de vulnerabilitate și chiar de pasiune pentru Dinu. Într-o scrisoare de la sfârșitul lui octombrie 1924, îi povestește un vis în care Dinu se întoarce în București și nu mai e interesat să își facă planuri de viitor cu el.
„Înțelegeam, mă înșelasem, tu nu mai erai dispus să fii tovarășul meu. Am rămas tâmpit. Eram atât de trist, atât de plouat astă noapte în vis cum nu cred să fi fost vreodată în realitate. Pentru prima oară în viața mea, astă noapte îmi vedeam viitorul în negru, lipsit fiind de tovărășia ta.”
Într-o scrisoare de peste două săptămâni, când e mai bine dispus, îi scrie „În sfârșit, de mai încoa’ și-ncolo, o să plec când mi-o veni, așa, când mi s-o scula [ceea ce mi se întâmplă foarte des, de ex. când mă gândesc la tine (asta nu înseamnă că trebuie să te crezi]).”
Eli sublinia mereu asemănarea dintre ei doi.
„În sfârșit, în tine m-am regăsit integral pe mine. Poți fi sigur că de azi înainte noi patru (tu și cu mine, eu și cu tine) nu facem decât o singură și nedespărțibilă (kilometrii nu contează) personalitate. Sunt convins (până acum aveam oarecari îndoieli) că ambii patru am aceleași, toate, calități necesare unor vagabonzi ideali.”
După mai multe ezitări, Eli Lotar, în vârstă de 19 ani, fuge la Paris pe 5 decembrie 1924. „Bună dimineața, Dinule. După cum vezi, s-a făcut. Am spălat putina ieri dimineață. Am ajuns la Timișoara.” O ia cu trenul pe ruta Timișoara - Ljubljana - Triest - Paris.
Cine a fost Dinu Mereuță?
Scrisorile originale ale lui Eli Lotar, adresate lui Dinu, i-au fost restituite în 1967, când artistul a venit într-o vizită scurtă în România. A scris chiar el acest detaliu în niște notițe personale, dar nu a menționat cine i le-a restituit. Scrisorile sunt păstrate acum în Fondul Eli Lotar, de la Centrul Pompidou din Paris.
Dar în afară de variantele originale, mai există niște copii. Scrisorile au fost transcrise în ianuarie 1948 de către un oarecare Mihai Sânzianu. Aceste versiuni dactilografiate au fost ulterior păstrate în arhiva Mitzurei Arghezi, fiica lui Tudor Arghezi, până în 2015.
Cercetătoarea Damarice Amao, care a scris prefața volumului epistolar apărut anul acesta și a cărei teză de doctorat este despre opera lui Eli Lotar, mi-a spus într-un interviu pe email că a consultat aceste copii ale scrisorilor din arhiva Mitzurei și că pe coperta transcriptului era o notă despre Dinu. Se preciza că după ce s-a întors de la Paris, acesta a lucrat ca profesor de matematică în România. Asta era singura informație despre el.
După moartea Mitzurei în 2015, arhiva, incluzând versiunile dactilografiate ale scrisorilor, a rămas la un apropiat al ei, Traian Radu. Acesta a donat-o recent către Muzeul Literaturii Române, dar nu poate fi consultată încă pentru că e în curs de arhivare. Va putea fi cercetată abia după sistematizare.
Folosindu-mă de unele informații din scrisori, am început o căutare pe cont propriu. Așa am aflat că deși i se spunea Dinu, numele lui oficial era Constantin. Tatăl lui se numea Cezar Mereuță și a fost director general la CFR între 1933 și 1936. Dinu a fost căsătorit și a avut un fiu, pe care l-a numit Cezar, după tatăl său. Am reușit să vorbesc la telefon cu fiul, în vârstă de 83 de ani, dar din motive de sănătate, a fost o discuție scurtă. Știa de prietenia tatălui său cu Eli Lotar, dar nu și amănunte.
„Dinu Mereuță a fost un tip mai boem, era foarte inteligent, a fost profesor de matematică, a studiat și la Sorbona, după care a terminat facultatea de aici, era prieten cu tot felul de intelectuali, cu Grigore Moisil, cu matematicieni”, mi-a spus soția lui Cezar.
„Dinu era un intelectual rasat. A suferit în viața lui, în ultima parte a vieții lui, foarte mult”, a adăugat fiul lui.
Dinu a fost membru al Partidului Social-Democrat (PSD) al lui Constantin-Titel Petrescu. În 1945, când cei mai mulți delegați ai partidului au decis să participe la alegerile parlamentare pe liste comune cu Partidul Comunist Român (PCR), Constantin-Titel Petrescu și susținătorii săi au părăsit partidul. Au format Partidul Social-Democrat Independent (PSDI). În 1948, când PSD a fuzionat cu PCR în Partidul Muncitoresc Român, liderii PSDI au fost arestați, iar partidul a dispărut din viața politică.
Atunci Dinu Mereuță a fost dat afară de la Politehnică, unde era conferențiar. „L-au trimis profesor la o școală tehnică de chimie, dar a avut foarte multe greutăți, care bineînțeles că s-au repercutat foarte tare în facultate, la mine”, mi-a povestit Cezar.
Ruptura
După ce a ajuns la Paris pe la mijlocul lui decembrie 1924, Eli Lotar a stat câteva săptămâni la Dinu, dar apoi s-a mutat ca să nu strice prietenia.
Îl anunță de mutare printr-o scrisoare trimisă pe 28 decembrie 1924. „Dinule, ești pe punctul să îți pară rău de tot ce-ai făcut pentru mine. (...) Doi tipi care se adoră, când sunt la distanță unul de altul se iubesc, când se revăd însă devin reci și la nevoie se și ceartă. Nu vreau să fie ăsta cazul nostru și evit cât pot. (...) Și fiindcă vreau ca prietenia noastră să continue și să înfrângă toate piedicile, care se înmulțesc cu cât civilizația progresează, de-aia aș vrea ca noaptea asta să fie ultima pe care o petrec la tine. Să nu crezi că mâine seară am unde să dorm. (...) Vreau însă să te convingi că n-ai de-a face cu un vagabond ordinar, vulgar, ci cu unul de rasă.”
Prietenia lor continuă, dar scrisorile sunt mai rare. La începutul lui 1926, la distanță de un an și câteva luni de la sosirea în Franța, Eli îi scrie din Nisa. Îi povestește că a avut un „mic rol” într-un film și că în alte două săptămâni urmează alte două „mici roluri într-un alt film”. Îl întreabă de România, dacă s-a întâlnit cu cineva din familia lui.
„Vino, dragă, dacă rămâi mai mult pe-aici, vara asta, poate ai ocazia de tourner toi aussi în vreun film. Și acum du-te dracului și lasă-mă să îmi beau liniștit ceaiul cu lapte.
Tout à toi et à la prochaine,
Elly”
Apar mai multe reproșuri în scrisori, și ideea că ei doi sunt foarte asemănători, prezentă în alte scrisori, dispare treptat. Eli și Dinu văd viața diferit, și prin prisma mediului din care vin.
„Ești sătul de viața bună, sigură întotdeauna. Te simți legat de oameni și situații și vrei să ieși din toate astea”, îi scrie Eli. În schimb, el e sărac și liber. „Eu însă sunt liber ca vântul, și vreau să mă folosesc de această libertate ca să ajung acolo unde vreau. Vei zice că nu sunt liber din moment ce am o țintă - CINEMATOGRAFUL- o țintă, o pasiune.”
Ruptura se produce în mai 1926, când Eli Lotar află că Dinu și-a trimis toate lucrurile, printre care și scrisorile de la el, la familia lui în România.
„Am primit azi o scrisoare neiscălită, scrisă pe hârtie de la căile ferate și plină de înjurături și de amenințări fără sens. Scrisoarea vine probabil de la doamna Mereuță. (...) Maică-ta e convinsă că te-am zăpăcit, că te-am stricat, că ți-am întors capul pe dos.” Iar într-un P.S., adaugă „Dacă chestia cu babacii tăi merge prea departe, mă voi vedea probabil obligat să le trimit corespondența ta către mine în care se vede clar că nu sunt eu acela care te-a zăpăcit.”
Mai urmează o singură scrisoare, trimisă din Monte Carlo, în care Eli îl invită acolo pe Dinu și îi spune „Maică-tii n-am să-i trimit scrisorile tale, fiindcă nu simt nevoia să mă dezvinovățesc nefiind vinovat întru nimica.” Corespondența încetează în 1926.
„Doi egoiști”
În același an, Eli Lotar o cunoaște pe fotografa Germaine Krull, care îl introduce în lumea fotografiei și a suprarealismului parizian. Cei doi sunt și iubiți timp de câțiva ani. Născută în Germania, Krull era deja o fotografă renumită și o femeie extrem de independentă, care se îmbrăca uneori în haine de bărbat și care a avut relații atât cu femei, cât și cu bărbați.
În 1929, Eli Lotar publică cel mai cunoscut reportaj al său „Aux Abattoirs de la Villette” (La abatoarele din Villette) în revista Documents. Deși realizate în niște abatoare din Paris, fotografiile au ceva crud și intens, o vitalitate care își face loc în ciuda morții: un tânăr îmbrăcat la costum, cu o geantă pătrățoasă și cu pumnii strânși, care se uită curios la o grămadă de mațe, portrete ale unor măcelari tineri, cu brațe musculoase și cu cuțite la cingătoare, carcase de animale așezate ordonat pe caldarâm.
În anii ‘30, artistul călătorește foarte mult, se apropie de cercurile de socialiști ale vremii și începe să realizeze filme documentare, colaborând cu cineaști ca Joris Ivens sau Luis Buñuel. În 1945, Lotar regizează filmul Aubervilliers, despre condițiile mizere de locuire dintr-o localitate din apropierea Parisului. Este nominalizat la categoria documentar social la Festivalul de la Cannes.
Despre viața lui personală se știu mai puține detalii. În 1938, s-a căsătorit cu fotografa și pictorița de origine rusă Elisabeth Makovska. Cei doi s-ar fi despărțit ulterior, mi-a spus Doina Teodorescu, nepoata lui Arghezi. Eli Lotar nu a avut copii și a murit la Paris, în 1969. Un bust al lui din 1965, realizat de sculptorul Alberto Giacometti, înfățișează un bărbat slab, cu o privire tristă și încordată. Arhiva lui Eli Lotar, incluzând scrisorile lui către Dinu, a fost donată Centrului Pompidou în 1993, de către fiica fostei sale soții, Elisabeth Makovska.
„Povestea cu Eli era așa, un subiect tabu [în familie, n.m.]”, a adăugat Doina Teodorescu în interviul telefonic.
„Din cauză că fugise în Franța sau și din alte motive?”
„Probabil că existau și alte motive. Iar unul dintre motive sunt chiar aceste scrisori, din care reies multe lucruri. În special chiar această, eu știu, poate o bisexualitate a lui. Cam asta ar reieși din aceste scrisori scrise foarte frumos, i-a moștenit [tatălui, n.m.] talentul literar”, a mai spus aceasta.
„Câteva cuvinte [din scrisorile lui Eli Lotar către Dinu Mereuță, n.m.] sunt cu adevărat pasionale, dar dacă citiți câteva scrisori ale adolescenților din acea vreme, au aceeași intensitate”, a precizat cercetătoarea Damarice Amao. „Nu am pus accentul pe relația de dragoste pentru că nu am putut găsi o aluzie clară în cuvinte și nu am avut nicio dovadă. Poate că va apărea mai târziu. Dacă nu există fapte, nu speculez, altfel în opinia mea, sunt doar bârfe. Dar cititorul este liber să citească ceea ce dorește, de aceea oferim aceste surse publicului.”
Indiferent de natura relației dintre cei doi, pentru câțiva ani, Dinu Mereuță a fost cel mai important om din viața lui Eli Lotar. Confidentul, prietenul și depozitarul mărturisirilor lui. „Eu am venit la Paris numai fiindcă erai tu aici. Dacă ai fi fost în China, aș fi venit în China. Deci ce-am făcut, am făcut pentru tine.” Poate că dacă Dinu nu locuia la Paris, Eli Lotar nu s-ar fi mutat în capitala Franței și nu ar fi devenit unul dintre cei mai importanți fotografi ai avangardei franceze de început de secol 20.
În decembrie 1924, Eli îi scria lui Dinu:
„Dar altceva vreau să-ți spun: că a existat prietenie între noi, doi egoiști.
Și nu numai că a existat, dar că există, și că va exista.
Prezentul este foarte normal.”
Expoziția Eli Lotar de la Muzeul Colecțiilor de Artă din București, organizată de Muzeul Național al Literaturii Române, în parteneriat cu Centrul Pompidou și Jeu de Paume, poate fi vizitată până pe 14 iulie.
