Războiul pe care Rusia l-a început în Ucraina durează de zece ani. În acest timp, mii de familii ucrainene au rămas cu inima frântă din cauza pierderilor grele pe care le-au suferit – n-or să-și mai îmbrățișeze niciodată tații, n-or să râdă cu surorile lor, n-or să-și sărute soții, iar copiii lor vor rămâne copii pentru totdeauna. Durerea și lacrimile oamenilor nevinovați nu sunt titluri aride de știri, ci realitate. Vă rog să citiți poveștile a trei tinere femei care și-au pierdut soții. A fost important pentru ele să le împărtășească și altora amintirile despre cei iubiți.
I
Ilona și Olexei s-au cunoscut la finalul lui 2021. S-au întâlnit pe instagram și au vorbit ca prieteni un timp îndelungat – vorbeau despre interese comune și au ajuns să se cunoască mai bine, dar, cu timpul, discuțiile lor au început să se transforme în ceva mai mult. În februarie 2022, Olexei s-a rănit la genunchi și n-a ieșit din casă înainte să se opereze. Au căzut de acord ca Ilona să vină să-l vadă și el să pregătească cina.
„Ne-am întâlnit pentru prima oară, am luat cina și ne-am dat seama că ne simțim confortabil unul cu celălalt, exista o simpatie reciprocă.”
Operația la genunchi era programată pentru 22 februarie, cu două zile înainte de invazia totală a Rusiei.
Olexei s-a dus la Vinița pentru tratament, iar Ilona a rămas la Kyiv. Pe 25 februarie, Ilona și familia ei au părăsit orașul pentru un sat nu departe de capitală.
Olexei și Ilona vorbeau mult la telefon, el își făcea mari griji pentru ea.
„Vorbeam încontinuu, iar în aprilie m-a întrebat dacă vreau să fiu iubita lui. N-am fost de acord chiar imediat”, râde Ilona. „Viitorul părea prea imprevizibil. Olexei încă era în spital după operație și voia să se întoarcă în serviciu cât mai repede cu putință, pentru că era militar chiar dinainte de invazia la scară largă. Era neclar unde avea să fie el și unde aveam eu să fiu, și dacă va mai exista, totuși un mâine. În plus, eu nu mai fusesem într-o relație de doi ani și nu-mi era ușor să-mi iau la revedere de la libertatea mea, așa că aveam dubii. Dar apoi m-am gândit – de ce nu? Nu știm ce ne așteaptă. M-am uitat atentă la Olexei, întrebându-mă dacă chiar e potrivit pentru mine, dacă perspectivele noastre asupra vieții și viitorului coincid. Și totul coincidea la noi. Eram în primul și-n primul rând prieteni, iar apoi a început să se transforme-ntr-o relație. Puteam să vorbim despre orice și mi-am dat seama că Olexei este omul pe care-l văd lângă mine. El n-a renunțat la intențiile lui, chiar dacă prima dată i-am zis că încă nu sunt pregătită. Și după o vreme i-am zis: «Da, hai să încercăm.»”
Ilona a stat în sat până când armata rusă a fost împinsă afară din Kyiv de ucraineni. La finalul lui aprilie s-a întors cu familia ei la Kyiv. Și Olexei s-a întors la Kyiv după ce i s-au scos copcile puse în urma operației. S-a alăturat imediat unității sale, fără să aștepte să-și revină complet. Dar din cauza activității fizice intense, a început să aibă iar probleme cu genunchiul și a fost forțat să se ducă la recuperare. Ilona l-a vizitat la spitalul din Kyiv și atunci a început oficial relația lor. Din aprilie până-n octombrie au avut timp să fie împreună. „Puteam să vorbim despre orice – fostele noastre relații, traumele noastre, ce ne dorim de la viitor. Mi-am dat seama imediat că am fost crescuți asemănător de familiile noastre – el își iubește toată familia, toate rudele, întotdeauna i-a ajutat pe toți. A crescut în iubire și și eu am crescut în iubire. Aveam capacitatea să arătăm și să oferim această iubire. El își dorea o familie și la fel și eu. Voiam același lucru. O casă, un câine, o pisică, o viață liniștită, la un moment dat copii. Eu ador să merg pe munte și la fel și el; ne plăcea tare mult să ne plimbăm cu bicicletele și să facem fotografii pe film. Aveam multe în comun și adesea asta mă surprindea. Mama lui Olexei a spus că încă din copilărie se îngrijea de animale – aducea acasă pisici, câini și șoareci. Și când a devenit adult aducea adesea câini de pe front, ca să-i salveze.
Ilona spune că Olexei a avut o viață deopotrivă palpitantă și dificilă. În adolescență a suferit de un cancer grav. A fost supus unui tratament foarte greu; a stat un an întreg numai în spital. Olexei a supraviețuit și i-a spus mamei lui: „Dacă Dumnezeu m-a salvat, atunci eu trebuie să-i salvez pe alții”. După această boală a primit gradul II de dizabilitate.
Când a început războiul în 2014, n-a reușit să treacă de examinarea medicală ca să meargă la război. Așa că și-a rugat un prieten să-și facă analizele în locul lui. În 2015 s-a alăturat unui batalion de voluntari, iar în 2016 a ajuns oficial la Azov, unde a devenit medic. Avea de ales între a deveni mitralior sau medic, dar a spus că vrea să salveze vieți. A luat parte la bătălia pentru Svitlodarsk – a fost greu, a petrecut zece luni acolo. În 2019 i-a expirat contractul cu Azov și a hotărât să se întoarcă la viața de civil. S-a mutat la Kyiv, dar nici la Kyiv nu putea să stea locului și s-a dus la unitatea de grăniceri. Odată cu începerea invaziei la scară largă a Rusiei în Ucraina, Olexei s-a întors al Azov. A fost medic în timpul evacuărilor.
În timp ce Olexei se recupera la Kyiv, au reușit să locuiască împreună o vreme. Când se ducea în alte orașe pentru tratament, Ilona venea să-l vadă. După examinarea unei comisii militare, a fost evaluat drept parțial apt să servească, dar Ilona știa că asta nu-l va opri pe Olexei și că tot se va duce la război. Era nevoie de aptitudinile și experiența lui pe front. „Când s-a operat la picior și a început războiul, era foarte stresat și voia să se alăture băieților lui cât de repede cu putință, dar mi-am dat seama că fizic nu putea s-o facă. Asta l-a supărat foarte tare. A fost îndeosebi de greu pentru el când a început bătălia pentru Mariupol – îmi scria aproape în fiecare zi: «Azi a murit prietenul meu și azi a murit prietenul ăsta.» A luat-o foarte rău și a fost o perioadă grea și eram abia la începutul relației noastre. Eu am încercat să-l sprijin, i-am zis mereu că se poate baza pe ajutorul meu. Când și-a revenit și era gata să meargă la război, nici nu m-am gândit să-l opresc. I-am respectat alegerea. Am înțeles că era necesar. Cu toții speram că o să se termine curând. Olexei a fost un om de onoare și cu conștiință și întotdeauna făcea ce era necesar.
La finalul lui 2022, unitatea lui Olexei era în Donbas. Când a primit o scurtă permisie de șapte zile, a invitat-o pe Ilona la munte.
„Când ne-am dus în excursia asta, a început să se uite altfel la mine, special, cumva. Eu n-am înțeles ce însemna asta. El a ales muntele pe care să urcăm și a organizat toată excursia. De dimineață am început să urcăm pe munte, vremea era rea, iar când am ajuns în vârf a ieșit soarele. Cerul era albastru și era un pic de zăpadă – era decembrie. Când am ajuns sus, m-a felicitat că am cucerit muntele ăsta, mi-a zis să închid ochii și să-mi pun o dorință. Am închis ochii și când i-a deschis, era într-un genunchi, cu un inel. A fost un moment foarte frumos, eu am izbucnit în plâns și i-a curs și lui o lacrimă. Ne-am îmbrățișat în vârful muntelui. A spus că atunci când a ieșit soarele după o zi înnorată, a simțit că primește o binecuvântare pentru gestul ăsta și că face totul cum trebuie.”
I-a spus Ilonei că e foarte fericit și că-și dorește o familie, trecuse prin multe, iar acum voia o viață liniștită.
„Voiam să locuim într-o căsuță cu grădină și să creștem legume. Voiam să fim împreună, dar el trebuia să lucreze mai întâi. Când eram pe munte și tocmai mă ceruse în căsătorie, el a început imediat să se gândească la când să ne facem nunta. Eram foarte fericiți și am mai petrecut câteva zile la munte. Pe drumul de întoarcere ne-am oprit la familia lui și ne-au felicitat cu toții. Toți prietenii noștri erau fericiți pentru noi. Când a murit, mulți dintre prietenii lui au zis că de când apărusem eu în viața lui, el arăta mai fericit, găsise ceea ce căuta.”
După munte, Olexei s-a dus din nou pe front, iar în martie s-au căsătorit.
„Ziua lui Olexei e pe 11 martie – a putut să vină la Kyiv. L-am întâmpinat cu un tort și-un cadou. Dup-aia s-a dus acasă și a plantat un stejar lângă casa în care voiam să trăim. Și după câteva zile s-a întors al Kyiv cu familia lui – pe 15 martie am făcut nunta. Erau doar apropiați acolo. După ceremonie ne-am dus la un restaurant. A doua zi era ziua mamei lui – i-am spus la mulți ani și imediat după aia s-a dus pe front.”
La aproape trei luni după nuntă, pe 8 iunie, Olexei a fost ucis. Se dusese să evacueze un soldat rănit – n-ar fi trebuit să se ducă de data aceea, nu era rândul lui, dar a hotărât să ajute. Vehiculul pentru evacuarea răniților era blindat. În față stăteau șoferul și un alt medic, iar Olexei era pe bancheta din spate. În timp ce se apropiau de linia focului, rușii le-au observat mașina și i-au lovit cu o rachetă antitanc. Racheta a explodat lângă mașină, iar fragmente din proiectil au reușit să pătrundă printre cele două plăci blindate care protejau mașina. Olexei era întotdeauna complet protejat – mereu purta o vestă antiglonț, protecție inghinală și la gât și nu-și scoatea casca. Un fragment a aterizat în osul lui mastoidian și i-a ajuns la creier. A murit repede; n-a existat nicio șansă să fie salvat. Avea 28 de ani.
„Când se zice că timpul vindecă, nu e adevărat. Trebuie pur și simplu să înveți să trăiești cu asta. Durerea asta, trauma asta – vor rămâne cu mine pentru tot restul vieții. La început nu puteam să fac nimic, dar acum încerc să trăiesc și să-i ajut pe alții. Am continuat să-i scriu mesaje mult timp, iar acum pot pur și simplu să vorbesc cu fotografia lui de la mine din cameră sau să mă duc la el la mormânt și să vorbesc cu el acolo. Eu și mama lui nu-l visăm, dar prietenul meu l-a visat. L-a rugat pe prietenul lui să ne spune că ne aude și ne vede. vreau să cred că e adevărat. E foarte ciudat să vorbești cu un om care nu mai e acolo.”
II
Chris și Ivanna s-au cunoscut într-o organizație de voluntari care ajută armata. A venit în Ucraina după ce a văzut știrile despre bucea. Avea deja experiență militară, pentru că servise în Irak și Kuweit.
„Am venit și-am văzut un soldat american care venise din America să slujească Ucraina. Ne-am privit în ochi și mi-am dat seama că n-aveam cum să evităm situația asta. Ne-am cunoscut în aceeași seară, am început să avem sentimente la prima vedere, iar eu am înțeles și la fel și el. Dar la început el nu dorea o relație, pentru că îi era frică că o să moară și o să-și rănească partenera. Asta s-a și întâmplat, avea dreptate 100%. Dar dacă mi s-ar fi zis asta de la început, tot asta aș fi făcut, pentru că, cu el, eram cea mai fericită femeie de pe Pământ. Nu sunt sigură că o să mai trăiesc așa bucurie și așa fericire vreodată în viață. Era început de toamnă în 2022, noi eram în Kyiv și pe-atunci rușii lansau des rachete asupra orașului nostru. Era ceva special, pentru că nu ne păsa de ce-o să se-ntâmple mâine – trăiam pentru azi. Nu mai fusesem niciodată atât de fericită înainte și nu o să mai fiu niciodată atât de fericită după. Ne-am mutat împreună imediat.”
Ivanna recunoaște că, pentru ea, multe lucruri și-au pierdut din culoare după moartea lui Chris. Dar nu vrea ca povestea ei să fie despre nenoroc, ci vrea să fie una de succes.
„Multe femei care și-au pierdut partenerul în război se retrag în ele însele, lucrează mult timp cu trauma asta, multe nu apelează deloc la psihologi. Ajung să trăiască pentru ele. Iar gândurile despre sinucidere sunt foarte des întâlnite. Și înțeleg asta, pentru că am fost acolo. Știu cum e să vrei să te sinucizi. Nu e depresie, e mai rău decât orice depresie, pentru că a murit o parte din tine. Nu poți să bei, să mănânci, să respiri. Ieși pe stradă și te enervează totul – vezi un bărbat pe stradă și vrei să-l întrebi: «Tu de ce ești aici, dar bărbatul meu era acolo?»”
Chris a rugat-o pe Ivanna să-l îngroape în Ucraina dacă moare. Așa a și făcut, iar sentimentul că a realizat ceva a ajutat-o.
„A doua lui rugăminte a fost ca, în caz că moare, eu să continui să trăiesc. Acum trebuie să trăiesc cât pentru doi, trebuie să trăiesc așa cum ar fi vrut el. Să trăiesc cu demnitate. El era mai valoros decât mine, mai curajos decât mine, mai deștept decât mine. Încerc să-mi imaginez că e prin preajmă și încerc să trăiesc fericită. Dac-aș fi murit eu, n-aș fi vrut ca el să se întindă în sicriu cu mine și să înceteze să trăiască. Mi-ar fi plăcut să ne îndeplinească visurile. Și noi visam la o casă în Carpați, la mulți copii, la o sobă în casă. O să ajung acolo – încet-încet, dar o să ajung.
Din păcate, după stresul pe care l-a trăit, acum Ivanna nu poate avea copii – menstruația i-a dispărut și face tratament de mai bine de un an. Singura opțiune preconizată de doctori pentru ea e fertilizarea in vitro.
„Dacă Chris și-ar fi crioconservat sperma, poate că aș fi deja însărcinată acum – aș fi încercat să fac rost de bani pentru asta. Dar n-am avut timp să ne ocupăm. Am făcut asta cu actualul meu soț, pentru că există nu doar riscul de moarte, ci și alte motive – de exemplu, mulți soldați care se întorc de pe front nu mai pot avea copii. Dar eu vreau să trăiesc și vreau să-mi planific viitorul și vreau să am copii.
După moartea lui Chris, Ivanna s-a măritat cu cel mai bun prieten al lui, cu care fusese la război.
„N-aș fi putut să fiu cu altcineva. Avem o traumă în comun, am pierdut pe cineva drag. Doar cineva care a trăit aceeași pierdere ca și mine poate să împartă viața asta cu mine. Generația noastră se întâlnește în cimitire. Nu ne întâlnim la nunți, la externări din maternitate sau în vacanțe. Băieții și fetele se îmbracă frumos ca să se ducă la înmormântările fraților și surorilor și prietenilor lor. Am un raft acasă unde păstrez portretele prietenilor mei care au murit. Nu mai e loc pe el. Sunt convinsă că generația noastră ar trebui să se ocupe de alte lucruri, cele necesare pentru dezvoltarea civilizației, mai degrabă decât de război.”
Corpul lui Christopher a fost înapoiat Ivannei la o lună după moartea acestuia în Bahmut. În răstimpul respectiv, cadavrul s-a descompus. A fost important pentru ea să-l vadă mort, ca să accepte faptul că murise. Când se duce la mormântul lui, Ivanna nu-i simte prezența acolo.
„Nu l-am iubit pentru corpul lui, am iubit un bărbat, dar acum n-a mai rămas nimic din el. Nu vreau să-mi amintesc de corpul lui în coșciug, vreau să-mi amintesc cum am alergat pe sub fântâna arteziană, cum ne-am plimbat în parc, cum am făcut dragoste pe Insula Truhaniv.”
Ivanna spune că văduvelor n-ar trebui să le fie rușine că sunt în viață. Din contră, societatea ar trebui să le sprijine.
„Ar trebui să ni se spună: «Dragă, du-te, vezi, trăiește, machiază-te, fă copii, iubește». Soții noștri mor pentru ca noi să putem face asta, nu ca să murim odată cu ei. Procesul doliului e diferit pentru fiecare. Iar sarcina societății e să ajute și să sprijine. Să fie confortabilă pentru femeile care sunt în doliu. Dacă te roagă să-i fii alături, fii-i alături. Dacă vrea să fie singură, las-o-n pace. Și dacă o fată se duce la discotecă sau se dă cu ruj, bucură-te pentru ea. Nimeni nu știe ce e în spatele acestui ruj – cel mai probabil, femeia asta ajunge acasă și urlă și hohotește cum am urlat și eu. De exemplu, am primit comentarii super dubioase de la prietenii mei când m-am recăsătorit. Cum? Îl înșeli pe Christopher? Oamenii ăștia nu înțeleg prin ce trec eu – pierdem ucraineni în fiecare zi. Nu mă pot devota morților. Vreau să mă dedic celor vii. Cu asta rămânem. Zelenski a spus de curând că am pierdut 30.000 de soldați. Pentru mine și celelalte familii care au pierdut oameni iubiți e atât de dureros și nedrept. E și Christopher al meu printre cei 30.000? Înțelegem că numărul ăsta e mult mai mare.”
Ivanna e convinsă că văduvele ar trebui să continue să trăiască și să-și facă familii noi. Pentru că e imposibil să-ți ajuți soțul mort.
„În amintirea lui, trebuie să aduci pe lume un copil. Și să trăiești cât de fericită poți, deși e evident că e imposibil să trăiești fericită după așa ceva. Dar măcar să simulezi fericirea pentru copii. Copiii sunt totul pentru noi. De-asta luptăm. Altfel, vom fi terminați ca nație. Nu trebuie să-i asculți pe oamenii care-i învață pe alții să țină doliu. Rujul roșu e o formă de doliu. Plantatul florilor și grădinăritul sunt tot procese de doliu. La fel și dansatul, scrisul de cărți, înotul – am înotat în piscină și am plâns.”
Ivanna a aflat de moartea lui Christopher de la actualul ei soț. El i-a zis mai târziu că nu mai auzise niciodată așa un urlet. Ivanna spune că în clipa aia aproape și-a pierdut mințile.
„Am urlat cu o voce sălbatică. Nu mai trăisem atâta durere în viața mea și nu sunt sigură dacă o să mai trăiesc vreodată așa ceva din nou. Femeile sunt foarte puternice. Mă inspiră Ilona, mă inspiră toate fetele care și-au pierdut iubiții și mai ales cele ale căror soți sunt dispăruți. Ele îi așteaptă. Le sunt recunoscătoare pentru că continuă să trăiască și să arate societății că existăm.”
III
Daria și Kirilo s-au cunoscut pe Instagram în noiembrie 2022. El a invitat-o la o cafea. Daria nu știa că el e în armată. La prima întâlnire, au reușit să se deschidă și s-au plăcut reciproc. S-au văzut trei zile la rând – după aceea, Daria a plecat într-o călătorie cu munca, iar Kirilo s-a întors pe front. El a condus-o la gară, s-au sărutat de rămas bun și s-au hotărât să devină un cuplu.
„După moartea lui am vorbit mult cu prietenii și familia lui și, în tot acest timp, n-am aflat nimic nou despre Kirilo. Pentru că în răstimpul cât am fost împreună, am reușit să aflăm totul unul despre celălalt. Știam totul despre copilăria lui, despre toate bolile lui – în copilărie a suferit de leucemie, deci a devenit complet inapt pentru serviciul militar. Zicea că mulți bărbați au dat șpagă ca să nu meargă la război, pe când el a dat șpagă ca să fie luat pe front.”
Daria spune că, înainte de începerea războiului la scară largă, el a înțeles că vine un război mare. Iar cu două zile înainte de invazie, deja își strânsese lucrurile, ca să fie pregătit să se ofere voluntar. Mai întâi a intrat în apărarea teritorială, iar apoi a devenit sergen în Brigada 3 de Asalt. Înainte de călătoriile în Bahmut, iar mai apoi la Avdiivka, Kirilo era entuziasmat – sentimentul de datorie împlinită era important pentru el. Daria i-a susținut întotdeauna decizia.
„El nu voia să moară. Voia să fie erou și este un erou absolut. Pentru că, datorită lui, o întreagă garnizoană a părăsit Avdiivka și mulți oameni au supraviețuit.”
Pentru sora lui e greu să accepte moartea lui Kiril, iar Daria îi spune adesea că trebuie să continue să trăiască, pentru că n-o să-i devină mai ușor. Daria a muncit din primele zile de după moartea lui, strângând donații pentru armată, comunicând cu oamenii.
„Mă uit adesea prin fotografii și citesc mesajele noastre. Nu mă trigger-uiesc mirosurile, mâncarea sau hainele. Părinții lui spun că de-acum înainte o să bea doar cafeaua lui preferată. Nu văd rostul.”
Daria și-a propus să se trezească devreme dimineața, să vorbească cu Kirilo, să plângă și să sufere, iar apoi să se pregătească de muncă și să muncească. O ajută în timpul zilei.
„Am construit o relație pe bază de încredere și ne-am atașat foarte puternic unul de altul. Nu ne certam niciodată și, dacă aveam perspective diferite asupra unei situații, atunci trebuia să ne punem de acord până la finalul zilei respective și să nu cărăm după noi dezacordul până a doua zi. L-am urmat peste tot – dacă era trimis pentru instrucție la Jîtomîr, atunci mă duceam la el. Dacă pot să mă duc la Konstantinivka când el nu e pe poziție – mă duc. Am stabilit să ne vedem o dată la o lună jumate. De mai multe ori ne-am gândit să ne punem viața pe pauză și să ne amânăm planurile până la finalul războiului. Dar apoi ne-am dat seama că trebuie să ne trăim viața din plin, pentru că ce ne așteaptă e neclar.”
Kirilo i-a spus Dariei că e pregătit s-o ceară în căsătorie în a treia lor lună de relație, dar s-a decis că s-ar putea ca Daria să nu-l ia în serios. Și la șase luni după ce s-au cunoscut, Daria i-a spus că vrea să se mărite cu el. Imediat el a început să caute inele. La scurt timp, a cerut-o-n căsătorie. I-a pregătit o surpriză și și-au petrecut toată ziua împreună, cu telefoanele închise. Iar la două luni după ce a cerut-o, s-au căsătorit. Și-au petrecut luna de miere în Carpați, plimbându-se prin munți. Și când erau la distanță Kirilo îi trimitea mereu flori Dariei și-i scris bilete de dragoste.
Pe 15 februarie 2024, Kirilo a murit.
„Eu eram într-un alt oraș cu munca. De Kirilo nu puteam să dau. Am început să înțeleg că se întâmplase ceva, mă simțeam foarte rău. În ziua aia am avut patru ședințe la muncă și, între ele, m-am dus la toaletă să urlu și să plâng, m-am aranjat și m-am dus din nou la ședințe. A doua zi, m-am întors acasă la 6 dimineața. Am făcut o baie și-am început să mă gândesc la ce-o să fac dacă moare Kirilo. După aia, soldatul cu care servea Kirilo a venit să mă vadă. Am înțeles că dacă ar fi fost rănit, m-ar fi sunat. Aproape că nici n-am plâns. Am întrebat ce s-a întâmplat. Kirilo era sergent și nu era nevoie să fie în tranșee. Dar linia de la Avdiivka era grea și toți soldații de pe poziții aveau nevoie de întăriri – a fost nevoie să li se aducă kituri de luptă. A fost nevoie să se adune un grup și era noapte. Kirilo s-a oferit să ajute – un alt sergent și soldatul care mi-a spus de moartea lui s-au dus. În timp ce ei purtau kituri de luptă, rușii bombardau totul în jurul lor. Părea că n-or să supraviețuiască. Kirilo a reușit să-l evacueze pe soldatul rănit și l-a cărat până la punctul de evacuare. Și a continuat să aducă muniție. A început o bătălie foarte grea – un grup super profesionist de ruși lupta împotriva lor, nici nu putea să-i auzi. Mitraliorul care îi acoperea pe-ai noștri a fost ucis de un lunetist rus. Kirilo i-a luat locul și a reușit să îndepărteze inamicul. Dar, la scurt timp, un lunetist l-a ucis pe Kirilo. A fost ucis cu un singur glonț în cap și n-a putut fi salvat. Corpul lui n-a putut fi evacuat. Mi-am dat seama că s-ar putea să nu reușesc niciodată să-i recuperez cadavrul. Dar, după două luni, cadavrul lui a fost returnat într-un schimb. Am murit de trei ori – prima dată când mi-au spus că e la morgă în Donețk. A doua oară m-am dus să-i identific corpul. Și a treia oară a fost când ne-am luat la revedere de la el. De fiecare dată am sperat că nu e adevărat. Știam că e adevărat, dar mi-era foarte greu să trăiesc cu asta și nu voiam să cred.”
Daria și Kirilo voiau să aibă copii, dar n-au avut timp s-o facă. În zilele dinaintea morții lui, când nu putea să dea de Kirilo, Daria ar fi vrut să vorbească cu el despre crioconservarea spermei lui. Deși relația lor era bazată pe încredere, nu îndrăznise să poarte conversația asta înainte.
„Voiam copii cu el și încă-i mai vreau. Voiam ca el să-și crească copiii și dacă dacă aș fi avut ocazia să le dau eu naștere, ar fi fost minunat. Dar nu am ocazia asta. Și ăsta e cel mai greu lucru. Simt că el mă protejează, dar nu mai sunt iubita lui soție. Adesea îi mulțumesc pentru că a spus unei lumi întregi că mă iubește – acum toți prietenii lui mă sprijină.”
Trecuse prea puțin timp de la moartea lui Kiril și Dariei i-a fost greu să-și stăvilească lacrimile când vorbea despre el. În fiecare zi a războiului pe care Rusia l-a pornit împotriva Ucrainei mor oameni – tineri, bătrâni, copii. Ucrainenii poartă povara durerii acestor pierderi, iar aceste trei povești sunt doar o mică parte a întregii tragedii în care mor oameni nevinovați.
IV
Eu, cea care semnează acest material, nu-mi pot compara experiența cu cele ale acestor femei care și-au pierdut soții. Dar mi-am pierdut și eu prietenul și încă mă doare.
L-am cunoscut pe Arthur în 2022 și mult timp doar am vorbit pe Instagram – uneori era suprarealist.
Eram în Bahmut, într-un oraș pentru care se dădeau lupte grele, iar Arthur se afla într-o poziție pe granița dintre regiunile Lugansk și Donețk. Am stat în subsol, pentru că era cel mai sigur loc cu putință, și am vorbit despre filme, muzică, literatură. Arthur s-a înrolat voluntar în război în 2015 și s-a întors în armată după începerea invaziei ruse la scară largă în Ucraina. A luat parte la luptele de la Kyiv, iar brigada sa a eliberat regiunea Harkiv de sub ocupația rusă.
Arthur era din Donețk și visa să se întoarcă în orașul natal unde să ridice steagul ucrainean. Tatăl lui a decis să rămână în Donețk după ce rușii au preluat controlul asupra orașului. Avea păreri pro-ruse și mai târziu a început să lupte împotriva armatei ucrainene. Adică a luptat anume împotriva fiului lui.
Am vorbit despre multe lucruri și diverse, ne-am certat adesea, ne-am susținut reciproc. Era un om bun și foarte inimos. Într-o noapte, mă simțeam anxioasă, așa că i-am scris un mesaj lui Arthur și l-am întrebat dacă e bine. A doua zi dimineață, mi-a scris și m-a întrebat: „Ai simțit că suntem bombardați cu obuze cu dispersie?” Uneori, conversațiile noastre la telefon erau întrerupte de fraze de genul: „Trage un tanc în noi, trebuie să mergem să ne adăpostim”. Sau unitatea lui era nevoită să lupte împotriva atacurilor rusești în toiul nopții.
La începutul lui aprilie 2023, am convenit că voi veni la unitatea lui, ca să scriu despre ce fac. Arthur era comandant de companie, era artilerist. De mult plănuisem să vin la ei, dar vizita mea s-a amânat de mai multe ori. Pe 5 aprilie, într-o miercuri, am discutat detaliile călătoriei mele, mi-a zis că o să mă ajute să-mi organizez munca. Eram pregătită să vin săptămâna următoare, marți. Sâmbătă seara Arthur mi-a scris și m-a întrebat ce mai fac. A doua zi dimineața i-am răspuns că mi-am pus totul în ordine și îmi împachetam rucsacul ca să merg pe front cu el. Arthur nu mi-a răspuns toată ziua. Rareori dispărea timp îndelungat, dar am presupus că era ocupat. Când luni nu aveam mesaje de la el, am început să mă îngrijorez.
Marți, devreme dimineață, aveam tren spre Kramatorsk, orașul cel mai aproape de front, unde convenisem să ne întâlnim. Deși Arthur nu-mi răspunsese la mesaje, tot am hotărât să merg. M-am trezit la timp și m-am dus în gară, dar din cauza ambuteiajelor de pe drum am ajuns la gară exact în clipa în care pleca trenul meu. Am rămas în gară cu o vestă antiglonț și un rucsac și am început să-mi fac din ce în ce mai multe griji pentru Arthur. M-am întors acasă, m-am așezat pe un scaun și, cu mâinile tremurânde, am făcut lucrurl de care îmi era frică. Am intrat pe pagina lui de Instagram și am început să citesc comentariile de sub cea mai recentă poză a lui – cu fiecare minut apăreau din ce în ce mai multe comentarii. Oamenii scriau: „Nu pot să cred că s-a întâmplat asta”, „Vă mulțumesc că ne apărați”, „Veșnică amintire unui Erou”. M-am întins pe podea și am început să urlu. Am plâns și nu voiam să cred că prietenul meu a fost omorât. Nu-mi venea să cred și chiar în acel clipa aia am înțeles tot. Știam că Arthur a murit din cauza rușilor. Tocmai împlinise 28 de ani și n-avea să-și va mai vadă niciodată familia, prietenii, n-avea să mai zâmbească sau plânge niciodată. Mesajul lui de sâmbătă seara a fost ultima dată când am vorbit și încă îmi pare rău că nu i-am răspuns la timp. Acum vorbesc des cu el în gândurile mele.
Trupul tău a fost îngropat într-un sicriu închis. Uneori vin la mormântul tău și mă uit la fotografia ta, în care zâmbești. Stau la pământ lângă tine și-ți spun povești, ultimele știri. Am cunoscut-o pe mama ta. Ea zâmbește același zâmbet pe care-l aveai tu. Uneori te văd în vis noaptea și mereu te întreb – cum ai reușit să supraviețuiești, ai putea să supraviețuiești? Și tu rămâi viu, tânăr, calm și glumești. Mă trezesc ușurată și cred că moartea ta a fost un vis urât și, de fapt, ești în viață și sănătos. Câteva clipe mai târziu îmi amintesc tot și bucuria dispare. După ce te-am pierdut, mi-a fost și mai frică de moartea celorlalți prieteni care sunt acum la război. Ți-am spus de multe ori cât de recunoscătoare îți sunt că ne-ai apărat, dar moartea ta m-a învățat să vorbesc și mai des despre recunoștință. Aș vrea ca moartea ta să nu fie în zadar și ca oamenii să aprecieze mai conștient libertatea pe care o au datorită ție și oamenilor ca tine.
Nu cred în viață după moarte, ceea ce face pierderea ta și mai dureroasă. Dar îmi place să vorbesc cu tine și să-mi amintesc de tine. Pentru că nu ne mai rămâne decât amintirea.
Traducere din limba engleză de Ioana Pelehatăi
