În 2018, am încercat să fac pe cont propriu vaccinul anti-HPV. Infecția cu HPV este una dintre cele mai răspândite boli cu transmitere sexuală. Mai este și principala cauză a cancerului de col uterin, o boală la care România înregistrează printre cele mai mari rate de îmbolnăvire și mortalitate din Europa. În timp ce zeci de țări din lume au introdus vaccinul în programul lor național de imunizare, asigurându-l gratuit populației (în principal, preadolescenților), statul român nu l-a cumpărat decât o singură dată, în campania eșuată de vaccinare din 2009–2011. Tot de atunci, autoritățile nu au mai făcut nimic ca să informeze populația despre această injecție care protejează împotriva cancerului.
Anul trecut, când am eșuat în vaccinarea pe care mi-am organizat-o singură, am aflat pe (sub) pielea mea cât de rău ne costă indolența și tăcerea statului. Între timp, m-am mutat în Norvegia și am mai dat o șansă vaccinului. Anul ăsta pare că și statul român face o nouă încercare. Programul Național de Vaccinare prevede încă din 2013 că, teoretic, orice fată cu vârsta între 11 și 14 ani poate primi vaccinul gratuit, dacă părintele îl cere în scris de la medicul de familie. După 6 ani în care a ignorat zeci de mii de cereri ale părinților, Ministerul Sănătății organizează acum o achiziție ad-hoc de vaccin anti-HPV.
Mai jos, un bilanț personal și național despre vaccinul pe care, o vreme bună, statul meu și cu mine l-am ratat împreună.
Update, 5 august 2024: Ca parte dintr-o campanie de prevenire a cancerului de col uterin, pe 12 septembrie 2023, Ministerul Sănătății a emis un ordin prin care vaccinarea anti-HPV e gratuită pentru fetele și băieții cu vârste cuprinse între 11 și 19 ani. Vaccinarea este compensată 50% pentru femeile între 19 și 45 de ani.
Conform celor mai recente date, furnizate în 2022 de Sistemul European de Informații cu Privire la Cancer (ECIS) al Centrului Comun de Cercetare, România continuă să înregistreze cea mai ridicată incidență și mortalitate prin cancer de col uterin din Uniunea Europeană.
Vara trecută am vrut să fac vaccinul HPV. Aveam 27 de ani și nu mai făceam parte din categoria ideală de imunizare (preadolescenți care nu și-au început viața sexuală). Dar citisem că funcționează și la adulți cu vârsta până în 45 de ani și mai citisem și că în România aveam deja de un deceniu cea mai mare rată a cancerelor cervicale de pe continent, așa că am hotărât să pornesc în căutarea lui și a protecției mele.
La noi în țară vaccinul ăsta e mai degrabă un lux, din cauză că guvernul nu consimte să dea bani pentru el de la bugetul național – așa cum fac zeci de alte țări din lume –, iar costul unei doze în farmacii e foarte mare pentru un buget individual. Și, ca să funcționeze, e nevoie de două sau trei doze. Eu mi-am închipuit totuși că dacă voi găsi fondurile, voi găsi și structura în care să-l fac. Nu ar fi trebuit să mă surprindă faptul că în locul unei posibile structuri am găsit mai degrabă arhitectura imposibilității: farmacii care nu aveau vaccinul, medicul de familie care a refuzat să mi-l injecteze, call-centere de clinici private unde nu înțelegeau despre ce îi întrebam.
Vidul creat de lipsa specialiștilor la care să fi găsit înțelegere m-a transformat în artizanul singuratic al propriei mele sănătăți. Singură am ales un brand și o versiune de vaccin – Gardasil 9, convinsă că dacă e cel mai nou și mai scump trebuie să fie și cel de care am cea mai mare nevoie. Singură am mers la farmacie și singură mi-am scos cardul pe tejghea ca să-l plătesc și singură l-am dus la clinica pe care singură am găsit-o, și singură m-am simțit pe drum, pe Calea Victoriei, cărând într-o după-amiază fierbinte de vară coconul rece și singur în ghiozdanul meu, în care stătea împachetat vaccinul.
Singură am ales unde să îmi fie injectat (în picior, pentru că în prospect scrie că se poate și acolo, și în braț, și mai scrie și că poți face celulită la locul injectării); și singură am hotărât apoi că a fost o idee proastă. De fapt, aproape singură: a doua zi după vaccinare, când corpul meu nu-mi dădea încă niciun semn că ar fi recepționat vaccinul – nicio roșeață sau umflătură în jurul înțepăturii, niciun simptom de răceală și nici un alt efect advers dintre cele enumerate în prospect –, i-am trimis o poză cu pulpa mea unei cunoștințe care e medic. „[Înțepătura] e unde e plasturele“, i-am scris. „Am senzația că mi l-a făcut prea spre spatele piciorului și că n-a trecut de stratul adipos“, m-am lamentat înainte s-o întreb dacă crede că se poate ca vaccinul să nu fi ajuns la mușchi. (De parcă ai putea stabili eficiența imunizării într-o fereastră de chat, cum stabilești un loc de întâlnire.) Mi-a zis că, oricât de puțin, tot se va absorbi ceva și din pulpă. Doar că vaccinul e gândit pentru fetițe de 10-11 ani, mi-a explicat ea, și pentru corpurile lor micuțe. „Da, n-am luat în considerare diferența de țesut adipos“, i-am răspuns demn, în timp ce capul meu se oftica amarnic: Eu de ce căcat nu m-am gândit la asta?
Cunoașterea despre vaccin e o marfă la fel de rară și de costisitoare pe cât e și seringa care-l conține și per total am simțit că am plătit foarte scump lipsa de informare a ecosistemului meu. Imediat după vaccinare, am început să scriu la un material pe tema asta, cu speranța că poate o să ajut ca alții, într-o bună zi, să plătească mai puțin. Voiam să fie ca o conversație intimă. Cred că până la urmă a ieșit ca un denunț colectiv.
*
Încă lucram la prima parte a materialului despre HPV când, câteva luni mai târziu, m-am mutat în Norvegia. Din noua mea cameră din Oslo am scris pe Google „HPV+vaccine“, curioasă ce-o să-mi apară. Căutasem și din București „am+făcut+vaccinul+HPV“, în limba română, pentru că aveam nevoie și de familiaritatea unui corp care l-a trăit, nu doar de generalitatea unor medici care l-au citit – dar nu găsisem niciun rezultat scris la persoana 1. În noua țară căutarea a scos din Google ca dintr-un joben structuri magic de simple sub primul link: „vaccinare gratuită HPV“ și „femei tinere“.
Asemenea multor alte state din lume, Norvegia derulează periodic campanii de vaccinare HPV a femeilor tinere, în completarea programelor permanente de imunizare a preadolescenților. Campaniile se numesc de catch-up, pentru că statul aleargă să prindă din urmă oameni care au ieșit din categoria de vârstă ideală pentru imunizare, dar care nu au ieșit din zona de risc a contaminării. (De fapt, noi oamenii nu ieșim complet din zona de risc a contaminării cu HPV aproape niciodată, pentru că e un virus atât de comun, roind în jurul nostru de-a lungul întregii noastre vieți sexuale și putând infecta același corp în repetate rânduri. Singurii factori care au șansa de-a scădea expunerea la HPV sunt prezervativul și relațiile monogame de lungă durată.)
Campania norvegienilor pe care mi-o găsise Google începuse în 2016, era gândită pe doi ani și oferea vaccinul HPV gratuit femeilor născute în 1991 sau mai târziu. Adică exact anul nașterii mele. Am simțit că-mi vorbește direct – pentru că chiar o făcea. „Uită-te aici“, începe un clip de pe contul de YouTube al Institutului de Sănătate Publică norvegian. Altul: „Salut, tu, femeie născută în 1991 sau mai târziu.“ Ultimul din serie începe cel mai abrupt: „TU!“, alături de silueta unei „femei tinere“, mai mică sau de aceeași vârstă cu mine. Are o coadă de cal și privirea întoarsă de la semnul de exclamare al autorităților, care, cu toate astea, nu încetează să îi strige în ceafă cu caractere de mărimea capului ei. Sunt toate clipulețe cu durata sub un minut, pe care Institutul de Sănătate Publică (INSP) le-a făcut în 2016, la debutul campaniei, ca să explice populației-țintă cum funcționează HPV-ul și cum funcționează vaccinul și de ce merită să îl faci.
Într-unul dintre ele, la brațul unui tip cu bretonul ridicat în vânt ca o virgulă pe cap se derulează o suită de tipe: una cu tunsoare bob și ochelari ovali, una cu mohawk și un lanț de zale, una cu o clamă în formă de fluture în păr. Când vine rândul femeii cu coada de cal, vine și explicația: „Te poți infecta [cu HPV] chiar dacă ai avut doar un partener“. Într-un alt clip, vine imperativul: „Vaccinul este recomandat indiferent de numărul de parteneri: zero, unul, multipli“.
În comunicarea din campania de catch-up a norvegienilor, oamenii sunt diverși și cuvintele sunt puține (într-unul dintre clipuri am numărat fix 60 de cuvinte). Și se pare că rețeta a funcționat, pentru că într-un articol publicat anul ăsta în mai, Institutul de Sănătate Publică raporta că a reușit să vaccineze 83.000 de femei tinere cu schema completă de vaccinare în 3 doze. Încă 40.000 de femei au fost imunizate parțial – cu una sau două doze – , și autoritățile le cereau „să se grăbească“, ca să primească gratuit și restul injecțiilor înainte de termenul de expirare a programului, în iunie 2019. Pe scurt, autoritățile au reușit să ofere protecție împotriva HPV unui număr de aproximativ 120.000 de femei. În numai doi ani, numai prin garnitura adăugată suplimentar la programul anual de vaccinare a preadolescenților.
În România, estimam -- în materialul meu din 2018 -- că autoritățile au imunizat în total cca 43.000 de femei în ultimii zece ani. În cifre brute, de trei ori mai puțin, pentru o populație de patru ori mai mare, pe o perioadă de cinci ori mai lungă.
*
Dacă pe sfârșit de primăvară INSP-ul norvegian număra public câți oameni a ajutat cu vaccinarea în ultimii doi ani, INSP-ul românesc număra pe ascuns câți oameni le-au cerut ajutorul în aceeași perioadă.
Pe scurt, în timp ce la o conferință medicală ministra Sănătății Sorina Pintea dădea vestea-eveniment că au finalizat licitația pentru cumpărarea vaccinului HPV (prima din ultimii 10 ani în România), instituțiile subordonate ei abia puneau cap la cap niște cifre firave pentru nevoia populației din teritoriu.
La final de mai, Centrul Național de Supraveghere și Control al Bolilor Transmisibile (CNSCBT), din cadrul INSP, trimitea direcțiilor de sănătate publică din toate județele țării o scrisoare unde achiziția vaccinului era formulată ca fiind abia „în curs” și unde solicitau „reevaluarea necesarului” de vaccin înregistrat pe 2017 și 2018. Practic, CNSCBT-ul voia să afle -- din nou! -- câți oameni au cerut vaccinul HPV în ultimii doi ani și le cerea medicilor de familie să verifice încă o dată dacă părinții care l-au cerut chiar vor să-și protejeze fiicele de cancer sau între timp s-au răzgândit.
În România, treaba cu accesul la vaccinul HPV stă cam așa: este inclus în Programul Național de Vaccinare încă din 2013 și, teoretic, orice fată cu vârsta între 11 și 14 ani are dreptul să-l primească gratuit. Pentru asta, părinții trebuie să facă o cerere scrisă la medicul de familie. Medicii de familie transmit apoi cererile la direcțiile de sănătate publică din județ (DSP), DSP-urile le transmit trimestrial la CNSCBT, CNSCBT-ul trage linie, le adună și apoi raportează la Ministerul Sănătății câte doze să cumpere. Numai că, deși medicii strâng cereri de 6 ani încoace, niciuna dintre solicitări nu a fost încă rezolvată, din cauză că în ultimii 10 ani ministerul nu a mai cumpărat nicio doză de vaccin HPV. Tot de atunci, ministerul nu a mai derulat nicio campanie națională de informare cu privire la virus și la vaccin, așa încât decizia părinților de a solicita vaccinul este o chestiune de noroc (un medic de familie care să-i informeze din proprie inițiativă) sau de documentare personală.
Acum pare că ministerul și-a amintit de zecile de mii de solicitări adunate în ultimii ani și că vrea să cumpere ce i s-a cerut. Însă în loc să se uite în cifrele pe care le avea deja centralizate, a hotărât să mai facă o numărătoare complicată, și să oblige pe toată lumea să mai treacă de două ori prin același circuit birocratic stufos. O dată dus -- CNSCBT-ul întreabă din nou DSP-ul, DSP-ul întreabă din nou medicii din teritoriu, medicii întreabă din nou părinții --, și întors: medicii să raporteze noile cifre la DSP, DSP-ul la CNSCBT, CNSCBT la minister.
Am vrut să văd textul scrisorii în care autoritățile centrale dau personalului din teritoriu instrucțiuni despre cum să navigheze protocoalele lor alambicate, și am sunat la CNSCBT ca să le-o cer (pe website nu au un email de contact pentru presă). Mi-au zis că ei nu au birou de presă și să contactez Ministerul Sănătății, căruia le sunt subordonați direct. Când am scris ministerului să-mi trimită documentul, mi-au răspuns că „nu a fost identificat“ la nivelul instituției lor.
În cele din urmă, dintr-un joc al purei întâmplări, o verigă de pe lungul lanț care se întinde între cabinetul ministerial și cabinetele medicilor de familie mi-a transmis o copie după document. Asta m-a lăsat să înțeleg unde se corupe comunicarea în acest telefon fără fir și, cu adevărat, care capăt poartă responsabilitatea pentru eșecul vaccinării HPV în România.
Când am deschis prima dată scrisoarea, am scrollat rapid prin ea și m-am oprit abia la un tabel atașat textului. Tabelul era evidența inițială a cererilor de vaccin înregistrate în 2017, respectiv 2018, pe care CNSCBT le cerea acum medicilor să o reverifice. La nivelul fiecărui județ era trecut numărul de doze solicitate, iar suma lor se presupune că ar reprezenta „necesar vaccin HPV 2017-2018“.
Vreau să notez aici care este sensul cuvântului „necesar“, așa cum îl folosesc autoritățile în comunicările lor interne și în răspunsurile pe care mi le-au formulat mie. Dacă ar fi să te iei după cifrele din tabelul CNSCBT-ului, pe care ei îl numesc „necesar“, ai crede că de vaccinul ăsta au nevoie maxim 10.000 de fete cu vârsta între 11 și 14 ani, pentru că doar atâtea solicitări au înregistrat autoritățile. Dacă te iei însă după datele demografice reale și după comunicatele Organizației Mondiale a Sănătății, o să vezi că intervalul ăsta de vârstă cuprinde, de fapt, o populație de peste 500.000 de fete și că nevoia de protecție din corpul fiecăreia dintre ele este la fel de stringentă -- indiferent dacă ajung să dea în scris la medicul de familie, sau nu. Când guvernele fabrică un termen care pune un semn de egal între numărul oamenilor care au cerut vaccinul și numărul oamenilor care au nevoie de el -- între totalul populației vulnerabile la virus și populația care își cunoaște atât această vulnerabilitate, cât și dreptul de a-i cere statului să o combată -- nu e doar un truc discursiv, e o letală mutilare a adevărului.
În plus -- ca și cum prin acest șiretlic juridic nu ar fi hăcuit deja îndeajuns cotele populației de a cărei vaccinare e responsabil --, guvernul mai mătură sub preș și cererile exprimate cu subiect și predicat și colectate de medici în anii 2013--2016, pe care solicitarea de reevaluare a necesarului de dinainte de 2019 le omite cu totul. Cu alte cuvinte, statul a scuturat oameni de pe listele lui de așteptare cu ușurința cu care scuturi firimituri de pe un șervețel, iar fetele care i-au cerut atunci ajutorul și care au acum în jur de 18-20 de ani au fost lăsate complet expuse la virus.
Și, chiar și-așa, devizul ăsta firav, pentru puținii oamenii care au reușit să iasă la suprafața hățișului legal, încă pare prea mare pentru stat. În scrisoarea sa, CNSCBT formulează ghidul după care medicii de familie trebuie să numere din nou cererile pe care le-au numărat cu doar doi ani înainte. „Reevaluarea necesarului de vaccin HPV“ se face după trei criterii, pe care autoritățile le aranjează cu liniuțe în ordinea priorităților lor: dacă părinții au renunțat la vaccinare; dacă n-au mai stat după vaccinul gratuit și l-au cumpărat din banii lor; și, în fine, dacă pentru unele fete e nevoie de mai multe doze decât inițial. (Cea din urmă este din cauză că, conform unui ordin din 2017, ministerul este dator să cumpere vaccinul tuturor persoanelor care aveau între 11 și 14 ani la momentul depunerii cererii. Iar dacă între timp unele fete trec de 14 ani, li se va administra o doză în plus față de schema din două doze destinată persoanelor sub această vârstă, pentru a le asigura o producție suficientă de anticorpi.)
Mi se pare interesantă ordinea în care sistemul își antrenează oamenii să sondeze direcțiile de evoluție a obligațiilor lui neîndeplinite: mai întâi să afle dacă nu cumva datoria lui față de populație a scăzut, și abia apoi dacă a crescut. Statul începe să-și facă treaba încercând să înțeleagă unde ar putea să nu mai facă treabă.
De lucrul ăsta au încercat să se asigure două săptămâni mai târziu după prima scrisoare, când CNSCBT-ul a revenit cu un email de clarificare: reevaluarea necesarului de HPV „se va face DOAR de către acei medici de familie de la care DSPJ a primit solicitări în anii respectivi“. Cuvântul „DOAR“ e în majuscule, în bold și subliniat: un reminder ferm al statului că medicii nu ar trebui să vorbească decât cu cei care știu deja și, în rest, să păstreze pactul de muțenie impus de autorități.
Același email detaliază și cum trebuie să procedeze medicii de familie: să telefoneze tuturor părinților care au depus cereri „pentru a se stabili dacă acele solicitări se mențin sau nu“. Dacă cineva ar face din emailul ăsta o bandă desenată, îmi imaginez că ar fi cu statul la un capăt al telefonului, omul de rând la celălalt, iar primul ar întreba: Alo, bună ziua, sunteți sigur că vreți să faceți acest vaccin despre care noi nu v-am zis niciodată nimic?
*
„Încrederea pacienților [în vaccinul HPV] a scăzut și noi am încetat să le mai propunem, văzând că [acesta] nu mai vine“, mi-a scris într-un email Sandra Alexiu, medic și membră a Grupului de Vaccinologie din Societatea Națională de Medicina Familiei. Grupul de Vaccinologie este un grup de profesioniști care are ca obiectiv promovarea și informarea medicilor și a publicului larg despre procesul de vaccinare în România. Le-am scris câteva emailuri în vară, pentru că voiam să înțeleg cum percep medicii din teritoriu travaliile ministerului pentru o posibilă nouă campanie de vaccinare HPV. „Mie nu mi se pare foarte clară comunicarea primită în ceea ce privește DOAR actualizarea numărului de doze“, a continuat Alexiu, „și de ce ar trebui să furnizăm informații doar pentru cererile trecute“.
Îmi place să văd felul în care aceleași majuscule își modifică intonația la distanțe diferite de pacient. Autoritățile, din birourile lor, spun: DOAR! Medicii, din cabinetele lor, spun: DOAR?
Tot Alexiu mi-a trimis și un tabel, pus cap la cap împreună cu alți medici din țară, care își propunea să contorizeze județele unde DSP-urile au dat (sau nu) solicitarea de reevaluare de la CNSCBT mai departe, către cabinetele medicilor de familie. Documentul număra doar 27 de județe în care DSP-ul și-a înștiințat medicii, 8 în care nu și 7 despre care nu aveau informații. Mai număra, într-o coloană separată, diverse absurdități întâmplate pe parcurs: în București DSP-urile nu ar fi informat în niciun sector până când societatea profesională din care face parte și Alexiu nu ar fi intervenit telefonic la directoarea CNSCBT; în Constanța medicii ar fi primit informarea pe 3 iunie și li s-ar fi cerut să revină cu cifra 2 zile mai târziu, pe 5 iunie; în Timiș ar fi avut timp de pe 3 pe 10 iunie. (DSP Timiș mi-a confirmat că au lăsat medicilor din județul lor doar intervalul de o săptămână pentru a reevalua cererile, în timp ce reprezentanții DSP Constanța mi-au declarat că medicii lor ar fi avut la dispoziție aproape două săptămâni, între 30 mai și 12 iunie.)
Tabelul l-am primit pe 10 iunie, deci cu 11 zile înainte de termenul la care DSP-urile trebuiau să raporteze cifrele finale la CNSCBT. Nu știu dacă în cele din urmă au reușit și alte direcții județene să își informeze medicii înainte de deadline, așa cum nu știu cu certitudine nici dacă datele din Excel-ul lui Alexiu reflectă perfect realitatea. Tot ce știu este că, văzând tabelul, mi s-a părut că descrie un haos suficient de plauzibil încât să nu-i pot intui finalul, dar să vreau să-l aflu. Așa că am dat mail fiecărei DSP din țară, ca să aflu cât au raportat la deadline-ul de pe 21 iunie, și să văd ce-au devenit vechile cifre.
Privite în ansamblu, cifrele n-ar sugera că părinții care au depus cereri în 2017 și 2018 și-ar fi schimbat drastic opinia la reevaluarea de anul ăsta: dacă în urma cererilor înregistrate în 2017 și 2018 necesarul de vaccin HPV totaliza 18.151 de doze în cele 42 de județe ale țării, în urma reevaluării de anul ăsta necesarul – pentru aceiași ultimi doi ani – a devenit de 18.216 de doze în 41 de județe. (DSP Vrancea este singura care nu a răspuns solicitării mele de informații.)
La nivel local, însă, preschimbările sunt drastice și greu de înțeles. Am centralizat într-un tabel (disponibil aici) datele primite de la DSP-uri, iar situația arată cam așa: la reevaluare, 5 județe au raportat înapoi către CNSCBT exact același total de doze necesare pe care-l raportaseră cumulat în 2017 și 2018; 17 județe au raportat cifre mai mari decât cele declarate în anii anteriori, iar 19 județe au raportat cifre mai mici.
În unele județe, diferențele sunt discrete – câteva doze sau zeci de doze la un necesar de câteva sute. În altele, însă, cifrele s-au mărit astronomic, dincolo de DOAR-ul impus de autorități. De exemplu, județul Covasna, care avea un total de 61 de cereri înregistrate pe anii 2017 și 2018, la reevaluare a raportat un necesar de 530 de doze, aproape de 10 ori mai mare. Cam la fel și în Constanța, unde necesarul de 269 de doze pe cei doi ani s-a metamorfozat într-unul de 2505. Oltul a raportat un necesar de 600 de doze, adică de 50 de ori mai mult decât cele 12 doze declarate anterior pe cei doi ani.
Aerul îmbucurător pe care îl pot avea creșterile vertiginoase din unele județe se rarefiază când ne uităm la scăderile masive din altele. În județul Brașov, necesarul inițial de 1225 de doze a devenit, după reevaluare, de 338 de doze, aproape un sfert. Cam aceeași proporție și în Gorj (579 de doze au devenit 116) și în Neamț (374 de doze au devenit 56). În Mureș, 2867 de doze s-au redus la 1674.
E greu de zis – în contextul unei comunicări atât de sincopate și de distorsionate între vârful sistemului de sănătate cu cei de la baza lui, și al unei comunicări atât de opace a sistemului cu societatea și cu presa, deopotrivă – de unde răsar în hârtiile statului neconcordanțele astea enorme, care pot face diferența dintre salvarea și pierderea unor vieți. Scenarii plauzibile sunt multe. De exemplu, e foarte posibil ca, acolo unde necesarul a crescut brusc, DSP-urile să fi împachetat sub același număr cererile din 2017 și 2018 laolaltă cu cererile mai noi, din prima jumătate a lui 2019. (Pentru că familiile persoanelor eligibile pot depune în continuare cereri pentru vaccinul HPV, în virtutea unui ordin de ministru încă în vigoare, iar raportările DSP-urilor la CNSCBT se fac, în continuare, trimestrial.) În schimb, acolo unde numărul a scăzut e posibil ca unii medici să nu fi avut niciun răgaz liber în timpul orelor de lucru ca să își resune toți pacienții, sau măcar pe vreunul. Unii dintre ei au trimis, poate, la DSP exact numărul inițial de cereri, cu încrederea că pacienții lor nu și-au schimbat între timp opinia.
Sunt și medici care au crezut în vaccinul ăsta și care s-au zbătut pe uscat pentru el timp de aproape un deceniu, iar când au primit vestea că ministerul îl cumpără în sfârșit au dat-o mai departe la cât mai mulți pacienți, fără să mai țină seama de birocrația labirintică a autorităților – cum a făcut, de exemplu, medicul ăsta din Iași care share-uia public pe Facebook vești despre vaccin noaptea la 10, și apoi în miezul zilei posta ca să-și cheme cât mai mulți pacienți la cabinet și să-l ceară în scris, și apoi seara la 7 lăsa comentarii părinților care aveau întrebări. Mă gândesc la medicii plini de abnegație, mi-i imaginez stând peste program, răspunzând non-stop la telefon, sprintând înainte de deadline-urile DSP-ului, cu singura speranță că o să poată ajuta cât mai mulți dintre oamenii care li s-au dat în grijă. Pe unii dintre ei i-am întâlnit, pe alții încă nu, dar știu că undeva acolo, nevăzuți, ei există și fac bine în jurul lor și că, dacă sistemul le-ar da o mână de ajutor, ar putea face revoluții.
Mă gândesc și la medicii de familie care au încetat de mult să mai creadă că vor putea oferi vreodată vaccinul ăsta, medicii care și-au pierdut speranța și, odată cu ea, interesul, și cărora le-a fost mai confortabil să dea din umeri sau să-și descurajeze pacienți care râvnesc la el, și mi se pare nedrept că pentru atâția oameni ăsta e singurul sfat pe care-l pot primi, iar dacă medicul de familie nu îi ascultă, nu există nimeni altcineva la care să se ducă. Apoi, mai sunt cei în situații atât de disperate, încât nici măcar nu au un medic de familie, trăind complet în afara medicalizării. Nu caut neapărat să înțeleg de ce în unele zone urmează să se vaccineze de 50 de ori sau de 10 ori sau de 2 ori mai multe fete decât era planificat inițial, dar aș vrea să aflu de ce în alte zone lăsăm pe dinafară atâția oameni care știu și vor și cer, și de ce, pe lângă ei, lăsăm peste tot pe din-afară atâția oameni care nu știu și nu vor și nu cer (din cauză că nu știu). Mă întreb când a devenit sănătatea publică o ruletă publică și cum putem face să ieșim toți câștigători la ea.
*
A trecut mai bine de un an de când am început să întreb Ministerul Sănătății dacă are de gând să cumpere vaccinul HPV pentru populație. Anul trecut în septembrie îmi scriau că vor demara procedura de achiziție în „perioada imediat următoare“. În octombrie îmi scriau că s-au hotărât s-o lase pe 2019, când vor începe o întreagă campanie de vaccinare.
Nu știu ce înseamnă pentru minister „perioada imediat următoare“, dar e din nou septembrie și vaccinul încă nu e accesibil fetelor care au dreptul la el. Nu știu ce înseamnă pentru minister „campanie de vaccinare“, dar știu că e 2019 și că ce se întâmplă acum nu arată ca o campanie de vaccinare, pentru că în campaniile de vaccinare din alte țări autoritățile persuadează populația de urgența injecției și în România populația trebuie să persuadeze autoritățile și asta e o situație complet răsturnată căreia nu știu să-i dau un nume.
După manevrele de descurajare a părinților pe care autoritățile le-au încercat la renumărarea cererilor de vaccin de pe ultimii doi ani, ministerului i-au ieșit, în cele din urmă, cam aceleași cifre pe care le avea de la bun început. Unii oameni au avut norocul să fie strecurați miraculos în schemă, alții, deși își formulaseră explicit nevoia de vaccin, au căzut printre crăpăturile sistemului. Nu se vor mai trimite 2000 de doze la Mureș, ci se vor trimite la Constanța, dar astfel de alternanțe geografice nici nu contează așa de tare, atâta timp cât barca asta de salvare rămâne încă atât de mică încât continuă să lase majoritatea strivitoare a populației complet expusă, complet vulnerabilă.
Într-un email recent, Ministerul Sănătății mi-a confirmat că în momentul de față stă la aprobat un contract de achiziție pentru 20.000 de doze de vaccin HPV. Suficient cât să-și acopere restanțele de pe ultimii doi ani, insuficient pentru cererile de anul ăsta și complet infim față de necesarul real din corpurile a aproape jumătate de milion de fete aflate la vârsta ideală pentru vaccinare la noi din țară.
Și totuși, în ciuda acestui cinic joc de a supraviețui sistemului, se pare că un pic, un pic începem să ne facem bine.
HPV Information Center a publicat anul ăsta noi rapoarte pe țări cu privire la cancerul cervical. Dacă până anul trecut ne declarau numărul unu în Europa atât la incidența, cât și la mortalitatea acestei boli, anul ăsta am trecut pe locul 7 pe continent – iar incidența a scăzut de la 28,6% la 19,5% din totalul populației la risc.
Pentru persoanele din comunitățile dezavantajate din șapte județe ale țării, Institutul Oncologic de la Cluj are în pregătire un program de prevenire a cancerului cervical, cofinanțat din granturi SEE și norvegiene. În cadrul proiectului, institutul își propune să vaccineze 1.000 de fete și să deruleze o campanie de informare din ușă în ușă. În iulie mi-au scris că au semnat contractul pentru primirea grantului, că au început să caute colaboratori locali pentru campania de informare și că în septembrie se apucă să cumpere vaccinul.
Iar pentru oricine vrea să fie la zi cu știrile despre vaccin și să dea și de alți oameni care s-au confruntat cu același subiect, există HPV-Awareness. Este o pagină de Facebook înființată de Patricia Cîmpean, una dintre cititoarele noastre, pe care situația vaccinării HPV a înfuriat-o destul de rău, dar a și ambiționat-o destul de bine cât să fondeze comunitatea asta, care crește constant de la înființare.
*
Anul trecut încheiam materialul despre vaccinarea mea eșuată cu concluzia că lumea nu mă poate ține mai sănătoasă decât e ea însăși. Prin asta voiam să zic ceva cum că, deși am făcut tot ce am putut, nu am reușit să fabric pe cont propriu uneltele perfecte ca să mă trag în afara unei boli de care suferă un sistem. Adevărul e că cu concluzia asta în minte încheiam nu doar materialul, ci și vaccinarea eșuată în sine.
Apoi, într-o lume care cel puțin în statistici apare mai sănătoasă, am început o complet alta.
De data asta, nu am mai inventat eu regulile din mers, ci am urmat mișcările de baghetă după care s-au mai ghidat odată cu mine și ani întregi înaintea mea sute de mii de corpuri, cohorte întregi de necunoscuți. După ce m-am mutat în Norvegia, am abandonat proiectul meu individual de vaccinare cu Gardasil 9 și am aderat la programul lor național de vaccinare a femeilor tinere, cu Cervarix. Am renunțat la vaccinarea cu cel mai performant vaccin într-o societate unde oamenii din jurul meu nu știau prea multe despre el, ca să o iau de la capăt cu cel mai elementar vaccin într-o societate unde, după un deceniu întreg de imunizare sistematică, mai toată lumea din jurul meu îl poartă în corp.
Dar știu că, mutându-mă altundeva, nu am găsit soluția imunității noastre. Nu putem dezmembra o țară întreagă și s-o trimitem pe toată, în colete, către alte țări mai sănătoase, ca măsură de protecție împotriva bolii. Cred că singura soluție ca să ne mutăm toți într-o lume mai sănătoasă e să o facem noi așa. Și de-asta vreau să schițez cum a fost acolo. Nu din tentația ierarhiilor, ci din convingerea posibilității.
Uite cum e la ei. Uite cum poate să fie și la noi:
Ies de la muncă și mă duc la dispensarul meu. Sunt o femeie tânără născută în 1991 sau mai târziu. În orașul în care locuiesc sunt 20 de astfel de centre comunitare, majoritatea de sănătate pentru tineret, unde femeile ca mine se pot duce săptămânal, câteva ore pe sfârșitul amiezei, ca să își facă vaccinul HPV. În cartierul meu, programul e joia, de la 3.30 la 6.30. E iunie și mă duc pentru a treia și ultima doză – la șapte luni după prima, la cinci luni de la a doua. Sala de așteptare și holul recepției sunt înțesate de alte femei tinere născute în 1991 sau mai târziu. Lanțurile de magazine și-au scos noile colecții, în eternele culori safari care umplu vitrinele vară de vară: beige, khaki, culoarea untului. Imprimeul de leopard se poartă în draci: pe mătăsuri supraelastice, pe jerseuri sintetice. Arătăm ca o junglă.
Mă duc imediat la recepție și-mi rup un bon de ordine dintr-un carnețel trandafiriu. Bonurile stau lângă o urnă cu prezervative gratis. Bonurile au o literă de la A la Z, și fiecare literă are 100 de numere. Bonul meu este E1. Apoi completez un formular în care bifez că nu am febră, nu sunt răcită și nu sunt însărcinată, că doza pe care o fac azi e a treia. Îi dau formularul femeii de la recepție. Mă așez în sală. Văd: o tipă atletică în șorturi și maieu albastru-cobalt, cu crochiul unui ochi de femeie tatuat deasupra cotului. O tipă în fustă-sirenă de satin roz. O tipă rasă în cap, cu panglici de tuș la ochi și două degete sudate între ele la mâna stângă. Din când în când, o asistentă se oprește în prag cu un mănunchi de formulare și își strigă la vaccinare următorul calup, mereu câte cinci bucăți: D70, D71, D72… Oamenii sunt diverși, cuvintele sunt puține.
Intrăm câte una în cabinet, celelalte patru așteaptă la ușă. Toate ușile sunt deschise pentru un pic de aer, o briză subțire mătură toate suprafețele. Când îmi vine rândul, nimeresc la asistenta care mi-a făcut și doza anterioară. Ea nu mai ține minte, eu da. Mă cheamă într-o cameră mare, cu trei birouri așezate în triunghi. La fiecare birou sunt două scaune, și la fiecare o asistentă vaccinează un număr. Când mă așez, mă întreabă dacă am venit să fac ultima injecție și dacă au trecut cinci luni de la precedenta. Într-o tăviță în formă de rinichi are un mănunchi de ace în sigilii filiforme, de hârtie și plastic. În alta are plasturi de lungimea unei sprâncene. Numără până la 3 în norvegiană – en, to, tre –, mă înțeapă în braț. Cred că la prânz au mâncat pizza – pe pervazul ferestrei care dă înspre grădină se văd cutiile. Injecția e gata, dar încă nu-mi dă drumul. Îmi ține brațul în palma ei și îmi ține privirea în ochii ei. Mă întreabă dacă studiez, dacă mă antrenez la limba norvegiană, dacă mă simt bine în Norvegia. Mă ține de parcă ar urma să mă redea pe mine mie însămi și-ar vrea să se asigure înainte că mă pot primi înapoi. Un singur lucru însă nu-l ține asistenta: nu mai ține minte că data trecută, cu cinci luni în urmă, m-a întrebat fix aceleași chestii. Nici nu ar avea cum. Eu sunt doar una dintre zecile de fete pe care le ține în mână în fiecare joi. Eu sunt doar una dintr-un infinit de femei care au, toate, nevoie de ajutorul lor.
Sfat important:
Așa cum reiese din material, în încercarea de a mă imuniza împotriva virusului HPV, am făcut 4 doze de vaccin. Una dintre ele am făcut-o pe cont propriu, în România, cu vaccinul nonavalent Gardasil 9, la doar câteva luni de la lansarea lui în țară. Celelalte trei doze le-am făcut cu vaccinul bivalent Cervarix, în urma unei decizii personale de a mă înrola complet într-o campanie gratuită de vaccinare, organizată de statul norvegian, unde s-a întâmplat să locuiesc ulterior primei vaccinări.
Povestea mea cu vaccinul HPV – unde am primit patru doze de vaccin, de la două branduri diferite – este rezultatul conjunctural al combinării traiului în două țări diferite (una în care vaccinarea nu se poate desfășura decât pe cont propriu, respectiv alta în care te poți încredința unei rețele de specialiști în sănătate publică) și este, totodată, în afara oricăror protocoale medicale.
Pentru Gardasil 9, singurul vaccin HPV autorizat la ora actuală pe piața românească, Agenția Europeană a Medicamentului recomandă următoarele scheme oficiale de vaccinare: 2 sau 3 doze pentru persoanele între 9 și 14 ani; 3 doze pentru persoanele peste 15 ani. În România, Programul Național de Vaccinare prevede că vaccinul HPV se asigură gratuit fetelor cu vârste între 11 și 14 ani, iar, în sensul ăsta, părintele sau tutorele legal trebuie să depună o cerere scrisă la medicul de familie. În cazul în care medicul tău de familie nu este informat cu privire la procedura legală pentru obținerea vaccinului, poate cere informații suplimentare de la Direcția de Sănătate Publică căreia îi aparține. De asemenea, medicul tău mai poate cere lămuriri, prin email, și din partea Grupului de Vaccinologie din cadrul Societății Naționale de Medicina Familiei. Datele lor de contact sunt disponibile aici.
Persoanele peste 14 ani care vor să se vaccineze pe cont propriu trebuie și ele să se adreseze medicului de familie, întrucât în România vaccinul nu se eliberează decât cu prescripție medicală. Prospectul românesc al Gardasil 9 menționează că siguranţa şi eficacitatea „la femei cu vârsta de 27 ani şi peste nu au fost studiate“, cu toate că în alte țări din lume (de exemplu, Statele Unite) acesta a fost aprobat atât pentru femeile, cât și pentru bărbații cu vârste între 27 și 45 de ani. Dacă ești în afara grupei de vârstă indicate în prospectul românesc și medicul tău de familie are dificultăți în a stabili dacă să-ți recomande vaccinul, dar vrea să luați împreună o decizie informată, acesta se poate adresa direct producătorului, MSD România, pentru a cere detalii suplimentare despre produs. Ionuț Popescu, reprezentantul medical al MSD România, mi-a declarat într-un interviu din vara trecută despre filiala companiei în România că „asta e una dintre activitățile noastre: să răspundem întrebărilor medicilor“.
Le mulțumesc medicilor Sandra Alexiu și Gîndrovel Dumitra, din Grupul de Vaccinologie al Societății Naționale de Medicina Familiei. Prin lungile lor emailuri, m-au ajutat să înțeleg părți din procedura legală de obținere a vaccinului HPV care înainte îmi erau complet obscure. Mulțumesc reprezentanților DSP Cluj și DSP Suceava pentru deschiderea și claritatea din răspunsurile pe care le-au formulat solicitărilor mele de informații și pentru transparența instituțională pe care mi-au arătat-o.
