Când cauți pe Google „am făcut vaccinul HPV”, nu găsești niciun rezultat scris la persoana 1.
Asta poate pentru că, acum zece ani, statul român a eșuat în singura sa campanie de vaccinare împotriva HPV și a cancerului de col uterin. Și poate pentru că de atunci nu a mai făcut nimic împotriva unui virus care, ignorat, lovește la noi în țară mai brutal ca oriunde în Europa: avem cea mai mare rată de îmbolnăviri și decese prin cancer cervical de pe continent.
Vara asta, am eșuat și eu când am încercat să-mi fac vaccinul pe cont propriu. Aici povestesc, la persoana 1, despre cum eu și statul în care trăiesc am ratat, împreună și pe rând, același vaccin.
Update, 5 august 2024: Ca parte dintr-o campanie de prevenire a cancerului de col uterin, pe 12 septembrie 2023, Ministerul Sănătății a emis un ordin prin care vaccinarea anti-HPV e gratuită pentru fetele și băieții cu vârste cuprinse între 11 și 19 ani. Vaccinarea este compensată 50% pentru femeile între 19 și 45 de ani.
Conform celor mai recente date, furnizate în 2022 de Sistemul European de Informații cu Privire la Cancer (ECIS) al Centrului Comun de Cercetare, România continuă să înregistreze cea mai ridicată incidenţă şi mortalitate prin cancer de col uterin din Uniunea Europeană.
Într-o seară de iarnă am ieșit cu un tip de pe Tinder și mi-a părut că-mi spune că are HPV. Singura mea reacție a fost să mă bucur, în sinea mea, că nu-mi plăcea de el.
Stăteam la o masă de lemn într-un bar din Piața Rosetti cu pian și ferestre înalte, pe sub care frigul se strecura în fâșii subțiri ca niște spaghete. Beam vin din niște pahare mici, care rămâneau o clipă prinse cu piciorul de masă de fiecare dată când le ridicam, de parcă desfăceam capse. El vorbea încet și îmi contrazicea fiecare frază. Când a ieșit la fumat și m-a întrebat dacă vreau să vin și eu, i-am zis că nu-mi place fumul de țigară și nimic altceva. Atât de puțin îmi plăcea el.
Despre HPV am vorbit întâi de parc-ar fi un banc despre Michael Douglas, care avusese cancer la gât din cauza asta. Nu-mi amintesc cine a vorbit primul, dar îmi amintesc că erau cuvintele lui și că în timpul lor era o lașitate a mea, pentru că mi se părea că anecdoticul prinde prea repede față și corp de om, așa că am cotit-o spre teoretic și i-am zis: „Asta e, toată lumea are HPV.“ Și am luat o gură de vin, satisfăcută de cele două cuvinte – toată și lumea – în a căror alăturare stă întotdeauna și actul de concepere imaculată a privilegiului celui care le rostește: „Nu și eu.“
*
Infecția cu HPV este una dintre cele mai răspândite boli cu transmitere sexuală din lume. Mi-e neclar dacă atunci, la întâlnirea mea în barul cu pian, nu știam sau doar nu voiam să accept sau doar nu voiam să-mi bat capul cu adevărul ăsta.
Nu trebuie să cauți mult pe Google ca să ajungi la declarații oficiale. „80% dintre oameni vor fi infectați cu HPV de-a lungul vieții”, zice Center for Disease Control and Prevention (CDC) din SUA. „Cei mai mulți dintre femeile și bărbații activi sexual vor fi infectați [cu HPV] cel puțin o dată pe parcursul vieții, iar unii pot repeta infectarea”, subliniază și Organizația Mondială a Sănătății (OMS). HPV-ul e atât de comun, încât e aproape universal, ca emoțiile.
HPV nu înseamnă HIV, nici herpes, nici hepatită. HPV înseamnă virus papiloma uman, a cărui moleculă frumoasă, ca o sferă presărată cu flori sau steluțe, provoacă 99% dintre cancerele de col uterin din lume. Practic, spune OMS, nu există cancer de col fără HPV. Cercetătorul care a demonstrat asta, Harald zur Hausen, a primit un Nobel în 2008 pentru descoperire.
În România, cancerul de col este cel mai frecvent tip de cancer, după cel de sân, la femeile între 15 și 44 de ani. Cu o incidență a cancerului de col care e de aproape trei ori peste media europeană, pur și simplu ne-am autocatapultat de pe continent.
HPV-ul trăiește în vagin, pe colul uterin, pe capul penisului, în anus, în gură, în gât – adică pe mucoase. Și pe piele. Se transmite la orizontală, prin contact sexual de orice fel, dar și de pe piele pe piele, motiv pentru care prezervativul nu protejează întotdeauna de el. Se transmite și pe verticală, adică de la mamă la făt. Unele studii susțin că se mai poate lua de pe mănuși chirurgicale și instrumente medicale.
HPV-ul nu are simptome, dar are o rubrică special dedicată pe orice buletin de analize Papanicolau din lume: Atipii de tip HPV. Ochiul liber îl vede numai așa: ca un X într-o căsuță.
Există aproape 200 de tulpini de HPV identificate, dar cele mai nasoale sunt două dintre ele: tipul 16 și 18. Doar ele două sunt responsabile de peste 70% din cancerele cervicale, și mai pot provoca diverse alte cancere la ambele sexe: anal, bucal, de gât, de amigdale sau de limbă. Pe lângă ele, alte 10 tulpini sunt considerate high-risk, adică cancerigene. Încă vreo 40 pot produce veruci pe piele sau papilomatoză respiratorie recurentă, o boală în care laringele ți se tot inundă cu mici polipi care nu te lasă să respiri. Restul tulpinilor sunt relativ inofensive, dar HPV-ul rămâne un virus destul de multitasking.
Partea bună e că, în general, corpul elimină virusul în 1-2 ani de la infectare și că sunt problematice doar infecțiile care persistă mai mult. Partea nașpa e că, de-a lungul vieții, poți să iei de mai multe ori aceeași tulpină sau să ai mai multe tulpini în același timp. Din fericire, leziunile care duc la cancer de col progresează lent, în 10-15 ani, iar cu teste regulate Papanicolau boala poate fi depistată și prevenită. În România, însă, doar vreo 8% din populația feminină și-a făcut PAP. Celelalte tipuri de infecție cu HPV, cum ar fi cea orală, nu se depistează, adesea, decât în stadiul de cancer.
*
A fost un moment în seara din barul cu pian când am început să cred cu tărie că tipul din fața mea vrea să înțeleg că are HPV. Doar că, retrospectiv, nu-mi pot explica de unde, și mai ales cum, a pornit convingerea mea că o confesiune despre frică și boală reușește să ajungă la mine, trecând granița dintre noi, făcută dintr-o masă lipicioasă și două pahare de vin. Memoria granulară de acum nu ajută. Și nici stânjeneala de atunci.
Îmi amintesc, ca o părere, că a revenit la Michael Douglas și mi-a zis că e pe bune faza. Cu niște luni în urmă fusese internat câteva zile la ORL, într-un salon cu mai mulți bărbați. El avea sinuzită, ei aveau cancer la gât. Mi l-am imaginat privindu-i. Citise un studiu care zicea că HPV-ul, și nu fumatul, e principala cauză a cancerului de gât. Apoi mi-a aruncat o privire cu o așteptare ciudată în ea, un început de frază ca un sfârșit de rugăminte, și a zis, cu voce mai înceată decât până atunci: „Și m-am speriat, îți dai seama.“
Am dat din cap că da, deși nu-mi dădeam seama.
Nu-mi dădeam seama când străbătusem drumul de la contracarare la confesiune. Nu-mi dădeam seama că fantoma contagiunii era acolo, între noi, umbra apropierii dintre oricare doi oameni, născute și crescute deodată, ca doi frați siamezi. Nu-mi dădeam seama că acum se cerea expusă ca perspectivă emoțională, nu doar ca o constatare medicală, și că limbajul binar al datingului – nuri sau glacialitate –, în care mă antrenam de ani de zile, masacra orice asemenea posibilitate. Nu-mi dădeam seama că spaima de boală presupune nu doar o realistă evaluare de sine, ci și o declarație de apartenență la lume, presupune să spui: sunt ca voi toți, mai vulnerabil decât aș vrea să fiu.
Când am ajuns acasă, pe ecranul telefonului meu au apărut trei bule cu scris, ca o ultimă respirație sub apă. Toate trei de la el: Mi-a plăcut discuția noastră. / Mai ales partea despre HPV. / A fost intensă.
Singurul lucru intens pe care mi-l aminteam din seara aia era dorința mea să ajung acasă, în pat. M-am culcat fără să-i scriu nimic înapoi.
*
După ce nu i-am mai răspuns, am rămas totuși cu o îngrijorare: dar dacă mi-ar fi plăcut de el? Nu știam răspunsul la întrebarea asta, pentru că nu mă mai gândisem niciodată, pentru că până atunci nu mai vorbisem despre HPV la nici una dintre întâlnirile care mă interesaseră și, de fapt, pentru că până atunci nu mai vorbisem despre HPV la nici una dintre întâlniri punct. Ieșisem cu un bărbat închis cu ideile mele și deschis despre bolile lui, și pentru că nu înțelegeam și nu-mi plăcea acest tip de osmoză, inversă față de tot ce mai întâlnisem până atunci, îmi luasem libertatea să dau cu bâta în orice protocol al responsabilității sociale.
Începusem să cred că motivul pentru care toată lumea tace despre virusul pe care toată lumea îl are este pentru că nimeni nu are un antidot. La gândul ăsta, mă apuca disperarea.
Scriitoarea americană Eula Biss observa în cartea ei Despre imunitate că, de când științele naturale și sociale au început să gândească corpul uman în termenii unui sistem complex înscris în alte sisteme mai largi, omul a început să se simtă copleșit de răspunderea pentru propria sănătate. Biss o citează pe antropoloaga Emily Martin: „Prima consecință ar putea fi paradoxul de a te simți responsabil pentru tot și, în același timp, neputincios, un fel de neputință autorizată.“ Ești doar un corp dependent de alte corpuri. Ca în democrație, zice Biss.
Neputința mea autorizată legată de HPV era amenințarea unui invizibil materializat doar în jumătăți de informații, și avea la bază două convingeri. Una era faptul – neverificat, dar incontestabil – că n-am boala. A doua decurgea din prima și era ideea vag articulată că, fiind excepțional de sănătoasă, lumea înconjurătoare era excepțional de datoare să mă păstreze așa – pe mine, mai mult decât pe oricine altcineva. Faptul că nimeni nu inventase până atunci un antidot pentru HPV îl vedeam ca pe o insultă personală pe care mi-o aducea știința, o neglijență deliberată.
*
E adevărat că la ora actuală nu există un antidot pentru HPV, adică un medicament care să anihileze virusul odată intrat în corp, dar există un gatekeeper, care să-l împiedice să intre: vaccinul.
Primul vaccin anti-HPV a fost inventat de doi cercetători de la Universitatea din Queensland, Australia, și în 2006 a pătruns pe piață cu numele de Gardasil. Gardasil e tetravalent, adică protejează împotriva a patru tulpini: 16 și 18, cele mai responsabile de cancer, respectiv 6 și 11, cele mai responsabile de veruci pe piele. A fost produs de compania americană Merck, cunoscută în Europa ca Merck Sharp & Dohme, și aprobat în 2006 de Food and Drug Administration (FDA), agenția federală americană a medicamentului. Un an mai târziu, în 2007, FDA avea să aprobe și vaccinul Cervarix, produs de compania concurentă GlaxoSmithKline. Cervarix era bivalent, adică proteja doar de 16 și 18.
În scurt timp, zeci de țări au inclus în programul național de imunizare unul sau altul din cele două vaccinuri. Între anii 2008–2010, România a încercat și ea o astfel de campanie, achiziționând 330.000 de doze de vaccin. Inițiativa Ministerului Sănătății a stârnit atunci o furtună de acuzații, de la suspiciunea testării insuficiente a vaccinului, la teama de efecte adverse, la bănuiala că tot programul era un experiment al companiilor big pharma pe populația locală. În primul an, doar 2,5% din familiile populației vizate au acceptat imunizarea, iar în perioada 2010–2011 statul român a început să distrugă din dozele de vaccin cumpărate, pentru că expirau. De atunci – mi-au declarat oficialii de la Sănătate – ministerul nu a mai achiziționat nici un tip de vaccin anti-HPV.
La polul opus, Australia a devenit un superstar al luptei anti-HPV. Și nu doar pentru că inventatorii vaccinului erau de-acolo. Folclorul o menționează uneori drept prima țară care a implementat vaccinarea anti-HPV la nivel național, în 2007. (Deși, în Europa, Austria făcuse asta încă din 2006.) Inițial, programul australienilor le includea numai pe fete, însă pentru că populația masculină rămânea în continuare rezervor al virusului, programul s-a extins din 2013 și la băieți. În prezent, în Australia, orice persoană cu vârsta de până în 19 ani poate beneficia de imunizare HPV gratuită.
Un raport al OMS arată că, în anul 2013, 47 de țări din lume incluseseră deja vaccinarea anti-HPV în programele naționale de imunizare: state din Europa de Vest și America de Nord, dar și, de exemplu, Bhutan, Rwanda și Uganda. România însă nu se numără nici azi printre ele.
*
În martie 2018, mi-a apărut în feed-ul de Facebook un articol din The Guardian. Era o fotografie în care un ac de seringă survola o bilă mov fosforescent, ca o rachetă pregătindu-se să străpungă atmosfera pământului. Sub ea, titlul anunța: „Australia ar putea deveni prima țară care eradichează cancerul cervical“. Conform unui studiu recent, scria în articol, Australia a scăzut rata infectării cu HPV la persoanele de până în 24 de ani de la 22% la 1% și preconizează că în 40 de ani numărul cancerelor cervicale din țară se va apropia de 0. Dar în lume sunt multe femei care nu au acces la aceleași tratamente ca femeile din Australia, declara un specialist. „Dacă nu facem nimic, cancerul cervical va rămâne unul dintre principalele cancere asasine în țările în curs de dezvoltare“, conchidea el.
Eram așa încremenită, că uitasem și să mă întorc la postare să dau like. Mă uitam uluită la fotografia din susul paginii: nu la virusul mov curbându-se pe fundalul negru, ci la seringa din fața lui, în prim-plan. Deci nu fusese un experiment. Deci se putea ca știința să nu fi fost excepțional de neglijentă. Iar eu să nu fi fost excepțional de sănătoasă, ci doar excepțional de neinformată.
Și atunci am hotărât să caut vaccinul și să-l fac.
*
Când am întrebat-o pe ginecoloaga mea dacă nu e prea târziu să fac și eu vaccinul, a dat din cap că nu. Prospectul românesc spune: „Siguranţa şi eficacitatea Gardasil 9 la femei cu vârsta de 27 ani şi peste nu au fost studiate“.
Eu împlinisem 27 de ani de câteva zile. Ginecoloaga îl făcuse la 33 de ani, și o prietenă de-a ei la 40. Iar prospectul australian îl recomandă femeilor între 9 și 45 de ani. „Asta e, ți-l faci când... auzi de el“, mi-a răspuns ea.
Eu îmi blocasem pe buze cuvintele „când se inventează“: nu vedeam prăpastia dintre inovație și informație.
Eram obișnuită să port în corp rezultatul calm al unei medicine de prevenție stabilite cu mai mult de jumătate de secol în urmă – semnul de pe braț lăsat de vaccinurile copilăriei, același pe brațele părinților și bunicilor mei, un gât suplu pentru că primisem odată un pliculeț cu o pastilă de iodură de potasiu, împotriva gușei endemice. Nu fusesem socializată să pot vedea nici ravagiile vreunei epidemii, nici isteria produsă de noutatea vreunui antidot. Trăiam într-o tihnă medicală care era doar un alt cuvânt pentru stagnare.
*
În aceeași lună martie 2018, în care citisem articolul din The Guardian despre performanța Australiei, în România se lansa un nou vaccin Gardasil, care protejează de nouă tulpini HPV în loc de cele patru din prima versiune. Gardasil 9 fusese aprobat de FDA în SUA în anul 2014, iar în UE, de către Agenția Europeană a Medicamentului, în 2015.
Într-o filmare de la lansarea de la București, într-o sală verde a Institutului de Boli Infecțioase „Matei Balș”, câteva somități din medicina românească stau la prezidiu și se pun de acord că la toată lumea ar trebui să-i pese de cancerul de col.
„Este o problemă de sănătate publică“, zice Alexandru Rafila, președintele Societății Române de Microbiologie și profesor la Universitatea „Carol Davila“. „Când vorbim de o problemă de sănătate publică, a devenit o prioritate, punct“, întărește Adrian Streinu-Cercel, managerul institutului. „Cel mai important lucru este că discutăm despre acest lucru“, spune Gindrovel Dumitra, coordonatorul grupului de vaccinologie din Societatea Națională de Medicină de Familie.
Jurnaliștii pun întrebări. Când o să avem o campanie de informare coerentă și de lungă durată despre vaccinul HPV? Rafila spune că trebuie să treacă legea vaccinării. Corneliu Buicu, președintele Comisiei de Sănătate a Camerei Deputaților, se căznește să justifice de ce n-avem educație pentru sănătate în școli. Încet, încet, discuția alunecă în truismele știrilor de la ora 5. Sunt școli care încă n-au toaletă, la altele copiii merg pe jos kilometri întregi. Se repetă cuvinte: „resurse materiale“, „resurse umane“. Coordonare. Streinu-Cercel își curăță unghiile. Managerul general al MSD România se uită tacticos și demn către public. Dumitra și Buican scrollează pe telefoane. Adriana Pistol, directoarea Centrului Național de Supraveghere și Control al Bolilor Transmisibile, spune un banc despre un neamț la coadă.
Un om din sală vrea să știe chestii mai concrete despre vaccin: Cât costă? Rafila și Cercel au microfoanele. Primul zice că nu știe, se bâlbâie un pic, apoi adaugă că abia în aprilie apare pe piață. Celălalt dă din umeri, își aranjează mapa pe masă. O femeie din primul rând, în little black dress și cu un bob de culoarea mierii, se ridică de pe scaun și-i șoptește lui Cercel: 625 de lei. Cercel declară: „Informație de ultimă oră: 625 de roni“. Râde. Râd și ceilalți speakeri de la prezidiu. E amuzant.
*
Pentru mine n-a fost amuzant să aflu prețul unei doze. Și nici că trebuie să fac trei doze de vaccin. Chiria mea lunară este doar cu puțin mai mare decât o doză de Gardasil 9. Echivalența asta sună, pentru mulți dintre noi, mai degrabă a disjuncție decât a simultaneitate: pare că trebuie să alegi între prețul locuirii într-un corp sau prețul locuirii într-o casă, pentru că un corp într-o casă e o cheltuială prea mare.
N-a fost amuzant nici când doctorița mea de familie mi-a spus că ea nu mă poate vaccina. Cabinetul ei este într-o clinică privată din Pipera, cu ghivece de orhidee în recepție și miros de cafea în aer. Acolo, politica internă este să nu injecteze vaccinuri aduse din afară. OK, dar îl pot comanda prin clinică? Mi-a spus că o să întrebe, dar nu crede. Apoi m-a trecut, pe rând, printr-un carusel de argumente ale descurajării: am nevoie de recomandare de la medicul ginecolog; de fapt, ginecologul să-mi facă vaccinul; oricum, dacă-l comand prin clinica lor, să mă aștept să coste MULT mai mult decât în farmacii.
M-am apucat să sun la toate clinicile private pe care le știam ca să întreb dacă-mi pot face vaccinul. Unele răspunsuri erau direct refuzuri, altele erau întâi confuzie – „Deci ce vaccin?“, „Pentru un bebeluș?“ – și abia apoi refuzuri. Singurul call-center care acceptase fusese și singurul care înțelesese din prima. M-au pus de două ori pe hold în timp ce verificau cu asistenta-șefă și eu ascultam un jingle de pian. În final, mi-au spus să aduc vaccinul și o recomandare scrisă de la medic și mi-au dat adresa și programul.
Doctorița de familie a acceptat și ea, până la urmă, să-mi dea o rețetă pentru vaccin, pe care s-o pot arăta la cealaltă clinică drept recomandare. Am întrebat-o dacă a mai avut pacienți care să facă vaccinul. „Nu. Sunteți prima“, mi-a răspuns. Și așa am început să văd pe sub cuvintele ei de până atunci, ca prin niște ferestre, teama de necunoscut.
*
„Corpul natural întâlnește corpul politic în actul vaccinării, unde un singur ac trece prin ambele“, scria Eula Biss în Despre imunitate. Însă corpul natural și corpul politic nu se întâlnesc numai prin acul care străpunge, ci și prin acele fiole al căror conținut rămâne captiv între pereții lor. În 2011, statul român a trebuit să distrugă 95.000 de doze de vaccin anti-HPV expirat după eșecul campaniei naționale de vaccinare. Greutatea pe care o poartă gestul unui organism de stat de a anihila posibilitatea unei imunități de grup este greu de ignorat. La fel și norma cutumiară pe care, involuntar, a proiectat-o asupra fiecărei mici fiole din acest vaccin: să o păstram dincolo de marginea corpului.
Prima campanie de vaccinare anti-HPV din România a început în 2008, în același an ca în Danemarca, Norvegia, Suedia. Alte țări din Europa – de exemplu, Austria, Germania, Marea Britanie, Franța – îl incluseseră deja în programul național de vaccinare cu un an sau doi înainte.
Ca să fie ca la carte, imunizarea HPV trebuie: a) să se facă prin administrarea a trei doze de vaccin pe parcursul unui an; b) să se facă înainte de începerea vieții sexuale, adică înainte să poți lua virusul. Vârsta cea mai indicată este între 9 și 15 ani, pentru că atunci se produc cei mai mulți anticorpi. Astfel că în 2008 Ministerul Sănătății și-a propus să imunizeze grupa de vârstă 10–11 ani. Asta însemna o cohortă de 103.000 de fete, pentru care ministerul a cumpărat un total de 330.000 de doze de vaccin. Statul a semnat contracte cu ambele companii farmaceutice – MSD, producătorul Gardasilului, și cu GSK, producătorul Cervarixului –, achiziționând frățește câte o jumătate din numărul total de doze de la fiecare brand. Costul total a fost de 23 de milioane de euro – o cifră aparent rentabilă, dat fiind că statul cheltuia la vremea aia cam 70 de milioane de euro pentru îngrijirea bolnavelor de cancer cervical.
Vaccinul era gratuit, se putea face în cabinetele medicale din școli, iar părinții care optau pro imunizare trebuiau să-și dea consimțământul în scris (opt-in).
Campania de vaccinare a început într-o luni de 24 noiembrie, fără nicio campanie de informare prealabilă a populației. În duminica aceleiași săptămâni aveau să aibă loc și alegerile parlamentare – primele de după ′90 la care s-a renunțat la votul pe liste, trecându-se la votul uninominal. Într-o singură săptămână, mintea multor oameni a fost forțată să proceseze câteva decizii monolitice: să înțeleagă un nou vaccin, să înțeleagă un nou sistem de vot, să aleagă un brand pentru sănătatea copiilor lor și o figură pentru propria reprezentare politică.
Între timp, nici lumea medicală românească nu avea prea mult consens. De fapt, pozițiile influencerilor se băteau cap în cap. De exemplu, Geza Molnar, pe atunci președinte al Societății Române de Epidemiologie și un monstru sacru în domeniu, a declarat că, dacă ar avea o fiică sau nepoată în clasa a IV-a, ar refuza s-o vaccineze. Streinu-Cercel, care era deja manager la Balș și ambasador al vaccinului, declara: „În momentul de faţă s-a luat un premiu Nobel pentru stabilirea corelaţiei între HPV şi cancerul de col uterin. Orice alt lucru este de prisos.“ Molnar nu era așa tranșant: „Ne adresăm unei populaţii din care 80% habar nu are ce este acest vaccin şi ce este Virusul Papiloma Uman“.
În final, rezultatele acelei săptămâni doldora de alegeri din noiembrie 2008 au fost: a) doar 2,57% din părinți au acceptat să-și vaccineze fetele; b) Emil Boc a fost numit premier. În decembrie 2008, campania s-a închis.
O lună mai târziu, în ianuarie 2009, Ioan Bazac comenta: „Acest program a fost ca un cadou oferit pe întuneric de către un necunoscut.“ Bazac era noul ministru al sănătății, în proaspătul cabinet al lui Boc, și părea chitit să facă ordine: „Acum trebuie să aprindem lumina şi să desfacem pachetul, ca oamenii să vadă că e un lucru bun, oferit cu intenţii bune.“
Privind în urmă, pare că ministerul lui Bazac și-a suflecat mânecile și a început să pună lucrurile la loc: a negociat cu producătorii să amâne livrarea celei de-a doua tranșe de vaccinuri ca să aibă timp să informeze populația. A înființat Centrul Național de Informare pentru Prevenirea Cancerului de Col Uterin, care avea un website și un telverde gratuit. A mărit vârsta de vaccinare la 10–14 ani, astfel încât ideea de sexualitate să nu mai fie atât de îndepărtată. A demarat o campanie de informare în doi pași, prin specialiști care să instruiască medicii și profesorii, iar aceștia, la rândul lor, să informeze părinții. Bazac însuși a luat taurul de coarne, declarând: „Cred în această metodă de prevenţie a cancerului de col uterin și nu aş avea nicio rezervă să îmi vaccinez propria fiică.“
Un sondaj de opinie realizat în vara lui 2009 printre părinții noului grup-țintă arăta că mai mult de jumătate dintre cei care luaseră o hotărâre cu privire la vaccin erau în favoarea sa. Lucrurile păreau să funcționeze. În octombrie 2009, campaniei i s-a dat o a doua șansă.
De data asta, consimțământul era prezumat – adică se presupunea că toată lumea e de acord să se vaccineze, și doar părinții care refuzau trebuiau să-și exprime opțiunea în scris sau verbal (opt-out). Chiar și-așa, mulți au continuat să respingă vaccinul. Ca urmare, MS, blocat cu dozele în depozite, a mărit vârsta femeilor eligibile până la 24 de ani, apoi, în 2010, până la 45 de ani.
Tot în 2010, ministerul a returnat fiecăruia din producători câte 50.000 de doze de vaccin, aflate încă în termenul de valabilitate. Din 2011 în presă au început să apară articole despre cum loturile rămase în depozitele direcțiilor județene de sănătate expirau rând pe rând. Ministerul Sănătății mi-a comunicat că, din totalul de 215.489 de doze care au fost, în final, achitate către producători, s-au folosit doar 120.065. Restul, de aproximativ 95.000 de doze, au fost distruse „prin procedura generală de casare“. Pe campania de vaccinare s-a pus cruce definitiv.
De atunci, s-a mai pus cruce și pe câteva zeci de mii de femei care au murit de cancer cervical în România ultimului deceniu. Numărul îmbolnăvirilor aproape s-a dublat în 10 ani: dacă în anul 2000 se înregistrau 2862 de cazuri, în 2012 numărul crescuse deja la 4343 de cazuri. Rata de supraviețuire a acestei boli este, la noi în țară, de aproximativ 50%.
*
Eram hotărâtă că n-o să mă las înghesuită de țara mea în colțul negru al statisticii. Mă gândeam la asta – poate nu chiar în termenii ăștia – în recepția clinicii unde urma să-mi fac vaccinul. Ușa recepției era deschisă și un extinctor o sprijinea să nu se închidă. Era în seara de dinaintea solstițiului de vară și căldura de-afară se prelungea și înăuntru, în recepția sfârșitului de program în care așteptam eu și un bărbat care-și făcea vânt cu o broșură medicală și un bătrân cu pete negre pe scalp, ca niște trufe strivite de piele, care o tot ruga pe fiică-să să-l ducă afară să fumeze.
Găsisem vaccinul la un singur lanț de farmacii, după ce întrebasem în mai mult de zece: farmacii de cartier și farmacii din centru, lanțuri de farmacii cu mobilier colorat și strălucitor ca logoul, sau alb și anonim. Farmacista îmi împachetase vaccinul într-o gogoașă de câteva ori mai mare decât cutia lui, ca o grenadă. A luat întâi un element frigorific, pe care l-a înfășurat într-o pungă albă, apoi a luat cutia, pe care a înfășurat-o în altă pungă albă, și le-a prins împreună cu un elastic verde, cuplându-le de parcă arma o bombă cu ceas. Tot blindajul de pungi era, în momentul ăla, imaginea precauției și foșgăitul lor era sunetul grijii și mă uitam mulțumită la farmacistă și mă gândeam: În sfârșit cineva care știe ce(-mi) face. Când am pus pachetul alb în ghiozdan și am pornit către clinică, mi se părea că sunt curierul unui destin, ca și cum duceam la împlinire un organ viu sau un secret de stat.
Acum îmi țineam în poală ghiozdanul, pe un fotoliu al clinicii, și îi simțeam răcoarea pe pulpe și pe orice lucru dinăuntru pe care puneam mâna: cardurile erau reci în portmoneu, pixurile erau reci în penar și niște pastile de ibuprofen erau reci în alveolele lor de plastic.
Înainte să mă cheme în cabinet, asistenta a venit în hol să o certe pe recepționeră: „Noi nu facem vaccinuri!“, „Dar așa i s-a zis la call center!“, „Dar noi nu facem!“, „Dar așa i s-a zis“. Ascultam și înțelegeam tot mai clar că e ceva neveridic și impertinent în pachetul cu vaccinul: o grefă de frig într-o recepție încinsă, un deget mijlociu pe care-l ridicam în fața temperaturilor febrile și statisticilor irespirabile ale lumii mici în care trăiesc. Eschiva repetată a celor din jurul meu se aduna deja în maldăre și mă apăsa tot mai greu: crezusem că o să fac o injecție, nu o insurgență.
În final, după telefoane și consultări, asistenta m-a invitat furioasă în cabinet să-mi facă vaccinul. În prospect scrie că poți să faci celulită la locul injectării și nu voiam celulită pe braț, așa că hotărâsem ca înțepătura să fie pe laterala coapsei, pentru că în prospect scria că e OK și acolo. Stăteam în picioare, în mijlocul cabinetului, cu poalele rochiei în brațe, și asistenta pe vine cu seringa în mână.
Am simțit cum intră acul în stratul moale de sub piele și că rămâne acolo și că nu trece mai departe, la mușchi, cum știam că ar fi trebuit. Seringa se golea în mine, dar corpul meu întârzia să traducă serul într-o intensificare a durerii. Când mi-am lăsat rochia în jos, eram deja convinsă că nu e bine cum am făcut.
*
A doua zi m-a trezit o furtună în zori, care făcea copacii de la geam să se smucească violent, ca niște copii răzgâiați. Am aprins veioza și mi-am privit coapsa unde intrase acul. Era un punct roz minuscul, pe partea cea mai moale a pulpei, pe care o prind în mână ca pe-o pungă cu mozarella de fiecare dată când probez blugi care nu-mi vin. Înainte să mă culc, încercuisem înțepătura cu pixul. Îndesasem în desenul de pe piele paradoxul a două perspective opuse: speranța că până a doua zi urma injectării se va întinde dincolo de marginea cercului și, totodată, frica să nu dispară cu totul. În prospect scrie că roșeața, umflătura, durerea, febra sunt reacții adverse frecvente și le așteptam ca pe-o memorie a injectării. Principiul de funcționare al vaccinurilor e că introduce în corp părți dintr-un microb, creând celule cu memorie care, dacă întâlnesc vreodată germenul adevărat, chiar și la ani distanță, să-și amintească de el și să-l omoare. Însă corpul meu nu părea să-și amintească de injecție nici măcar a doua zi. Mă îndoiam tot mai tare că avea să-și amintească peste ani și ani.
Simțeam în dimineața aia că singurul tovarăș ar fi putut fi o reacție adversă. Uniforma lilá a asistentei nu era o dovadă suficient de convingătoare a priceperii ei, cum nu era nici stetoscopul de la gâtul doctoriței mele de familie, nici halatul alb al zecilor de farmaciste care nu știau de vaccin. Iar să văd halatul alb al ginecoloagei mele costă prea mulți bani și așteptare (2-3 săptămâni) pentru o singură întrebare despre un punct roz. Același nu, nu știu repetat a capella de un cor de siluete în uniforme medicale, și repetat apoi de uniforma albă a căutărilor Google care nu dădeau niciun rezultat la persoana I când am scris în limba mea: am+făcut+vaccinul+HPV.
Când dincolo de piele nu găsești nicio certitudine, îți mai rămân numai garanțiile care se nasc sub ea: o vânătaie, o durere de cap, o durere în gât, o sfârșeală în brațe. Dar pielea mea rămânea albă și capul ușor și brațele agile și voiam o reacție adversă ca aliat.
*
Consider că am ratat vaccinul de două ori. O dată acum și altă dată în 2010, când aveam 19 ani și statul avea doze în depozite și avea și inițiativa să vaccineze femeile până în 45 de ani. Pare că virusul ar trăi nu în corpurile noastre, ci în decibelii vocilor noastre și pare că noi alegem spontan când să-l înviem și când să-l îngropăm, pentru că guvernanții, adică singura voce suficient de puternică pentru a-l ține viu, nu se încumetă să-l țină și la distanță.
De la eșecul campaniei din 2008–2011, Ministerul Sănătății dă constant ordine în care menționează vaccinarea anti-HPV ca parte din programul de sănătate publică. Ordinele vin cu o regularitate de metronom, o dată la doi ani, în primăvară (martie 2013, martie 2015, aprilie 2017). Toate stabilesc aceleași condiții: vaccinul HPV se asigură gratuit cohortei de fete cu vârste între 11 și 14 ani. Părinții doritori trebuie să depună cereri la medicul de familie, care le transmite apoi direcției sanitare județene (DSP), care, la rândul ei, le transmite trimestrial ministerului. Ordinele din 2013 și 2015 mai impuneau și derularea unei campanii de informare înainte de vaccinarea propriu-zisă.
Teoretic, după ce primește cererile de la DSP, ministerul ar trebui să cumpere vaccinurile solicitate. Obligația e strict teoretică, pentru că la norma despre vaccinarea anti-HPV există un mic amendament, în italice: se face numai în limita fondurilor disponibile. În plus, „vaccinurile stau la rând pentru a fi achiziționate [odată] cu cauciucurile pentru mașini“, îmi explică medicul Gindrovel Dumitra. Pentru că așa e făcută legea achizițiilor publice: prima cerere venită, prima cerere servită. Dacă e nevoie de pixuri și „pixurile s-au depus înainte de vaccin în sistemul de licitație, atunci pixurile vor fi primele achiziționate“.
Gindrovel Dumitra este coordonatorul grupului de vaccinologie din Societatea Națională de Medicina Familiei. Tot el mi-a declarat că până în acest moment există 12.000 de cereri de vaccin anti-HPV, colectate la nivel național, încă neonorate de minister. Dumitra este medic de familie în Sadova, o comună din județul Dolj cu o minoritate romă semnificativă. A devenit un reper în materie de prevenție HPV în 2009, când, în timpul campaniei, a vaccinat jumătate dintre fetele eligibile la vaccinare din Sadova. (O rată locală de acceptare de 50% era enormă, față de cea de 2,57% raportată la nivel național cu un an înainte.) A reușit asta după 11 ședințe în școală, cu părinții, și după ce „mi-am asumat responsabilitatea și-am spus: Eu, doctorul Dumitra (...) vă recomand acum să faceți acest vaccin.“ Dumitra a continuat de atunci să-și convingă pacienții de importanța vaccinului și, în momentul de față, doar câteva dintre familiile fetelor eligibile din Sadova nu au depus cerere. Îl întreb când a fost depusă cea mai veche cerere pe care ministerul nu a onorat-o încă. Îmi spune că trebuie să fie „de prin 2012-2013“. Iar unii dintre solicitanți nu vor mai beneficia de el, pentru că între timp au ieșit din grupa de vârstă stabilită pentru vaccinare.
Dacă oamenii așteaptă atât ca statul să le cumpere vaccinul, m-am întrebat câți dintre ei au avut inițiativa și, mai ales, bugetul să se ducă la farmacie să și-l cumpere singuri. I-am întrebat pe producători cât au vândut în piața privată în ultimii zece ani. GSK a răspuns 10.468 de doze de Cervarix între 2007 și 2015, când produsul a fost scos de pe piața românească. MSD mi-a comunicat că aproximativ 6.000 de doze de Gardasil 4 în intervalul 2014–2017, dat fiind că în anii anteriori au existat niște „discontinuități în aprovizionare“, despre care au refuzat să comenteze.
Dacă adunăm cifrele și presupunem că fiecare cumpărător a făcut imunizarea ideală, în trei doze, atunci reiese că vreo 5.550 de români s-au vaccinat pe cont propriu în ultimii zece ani. Dacă aplicăm același raționament și pentru dozele cheltuite în campania națională din 2008–2011, rezultă că atunci s-au imunizat aproximativ 43.000 de femei. Ar părea, așadar, că în jur de 50.000 de români sunt imunizați complet sau parțial împotriva HPV. Însă HPV Information Center arată într-un raport că populația din România la risc de cancer cervical este de 8,5 milioane de femei, așa încât acoperirea vaccinală actuală e acul în carul cu fân.
*
„Din nefericire, nu merge așa, numai la solicitare“, spune Iuliana Balteș despre vaccinul HPV. Balteș e medic de planificare familială. Lucrează la Spitalul Municipal din Urziceni și la Complexul Multifuncțional Caraiman, un centru medical dedicat persoanelor vulnerabile din Sectorul 1, București. La cabinetul ei de la Complexul Caraiman, Balteș primește oameni din tot orașul pe care-i consiliază în probleme de sănătate reproductivă. Apoi, dacă e cazul, îi îndrumă către alți medici care să-i poată ajuta mai departe. Despre schema actuală cu cererea depusă la medicul la familie pentru vaccinul HPV, spune că e un proces anevoios, care la pacienții ei n-a funcționat: „E o chestie care merge punctual, local și la nivel foarte scăzut.“ În schimb, despre campania din 2008–2011 îmi spune că „a fost bine primită“. Fac ochii cât cepele. „Dar au trebuit câteva luni întâi să derulăm partea de consiliere.“
Îmi povestește că și cabinetele de planificare familială fuseseră incluse (tardiv) în campanie, pentru că nu toți medicii de familie se pricep să vorbească despre un subiect delicat ca sănătatea reproducerii, iar ginecologii n-au timp. Medicii de planificare le au pe ambele: o discuție cu Balteș, la cabinetul ei, poate dura între 15 minute și două ore. „Omului trebuie să-i spui cu onestitate și limbajul adecvat exact ce se întâmplă“, zice Balteș. „Și atunci omul înțelege.“ Așa a reușit să vaccineze la spitalul din Urziceni sute de fete.
Dar nu toată lumea a avut noroc să vorbească cu medici ca Balteș, iar nicio boală nu sperie ca necunoscutul. Două cercetătoare de la Cluj, Catrinel Crăciun și Adriana Băban, au realizat un studiu psihologic asupra unui grup de părinți după eșecul campaniei. Au constatat că aceștia ajunseseră să perceapă riscul unor reacții adverse ale vaccinului ca fiind mult mai ridicat decât riscul de a face cancer. Studiul lor se numește Who will take the blame? (Cine-și asumă vina?). Era o întrebare de pe buzele părinților intervievați, și era o puncție în punga cu frică colectivă. Statul le ceruse cetățenilor săi, pentru prima dată, un consimțământ informat pentru o procedură medicală. Aruncase asupra noastră greutatea responsabilității, însă nu și informația care să-i amortizeze căderea: individul trebuia să aibă abilitatea de a răspunde de alegerile lui, dar statul însuși nu avea abilitatea de a răspunde îndoielilor populației.
Băban și Crăciun explică cum, în lipsa datelor, mintea umană face un schimb valutar numit euristică afectivă, în care emoția devine informație. Populația umpluse golurile de logică cu frică, iar golurile din comunicarea autorităților cu teorii ale conspirației. Circula zvonul că vaccinarea este ori un experiment al big pharma în Europa de Est, ori o strategie de distrugere a fertilității femeilor pentru reducerea populației globale. Faptul că vaccinul se distribuia gratuit doar amplifica suspiciunea. „Infertilitatea este privită a fi mult mai gravă decât riscul de cancer“, scriau autoarele. Iar la intersecția dintre lipsa de răspundere a autorităților și patriarhat, s-a născut frica. În interviuri, mamele declaraseră că imposibilitatea procreării ar fi însemnat pentru fiicele lor „o distrugere a feminității“, însemna „să nu mai fii femeie“.
Să gândim riscul de a nu mai putea face copii ca pe ceva mai amenințător decât riscul unei boli cu transmitere sexuală înseamnă să punem o separație între fertilitate și sexualitate și mai înseamnă să acceptăm o variantă inversată a ordinii lor reale. Cristina A. Pop, o antropoloagă care a studiat și ea campania de vaccinare, spune că normele și tabuurile unei societăți sunt cele mai vizibile în proiecțiile pe care le facem asupra corpurilor ambigue ale preadolescenților – cum erau și fetele de 10, 11 ani incluse în programul de imunizare HPV. Pop scrie: „Anatomia lor încă lipsită de gen nu mai poartă însemnele copilăriei, ci prevestește viitoarea lor sexualitate și potențial reproductiv.“ Dintre cele două, cutuma culturală alege căreia vrea să-i dea voce. În SUA și în Marea Britanie se vehicula că vaccinarea anti-HPV le-ar face pe fetițe să-și înceapă viața sexuală mai devreme; în România, în schimb, se vehicula că le-ar face incapabile să mai producă copii. Văd cum speculațiile lor și ale noastre în fața necunoscutului trădează proporțiile diferite de libertate și datorie din așteptările socialului.
Pop a studiat eșecul campaniei de vaccinare în Roșiorii de Vede, Teleorman, într-o comunitate de la periferia orașului și de la marginea medicalizării. Când vine vorba de fiicele lor, femeile de acolo spun „puritate“, spun „virginitate“. Când vine vorba de sistemul de sănătate, spun traume vechi: memoria a zeci de ani de interzicere a avortului, Cernobîl, incendiile de la maternitățile Bucur și Giulești. O femeie pe nume Ana povestește cu mândrie cum, după ce a născut prematur, a mimat un „atac de isterie“, ca să fie externată cât mai repede din spital. Mă gândesc la imaginea asta: o mamă smulgându-și copilul din grija unui stat care nu i-a oferit nimic bun. Vaccinul, venind din același sistem viciat, nu era văzut decât ca un alt atentat la curățenia fiicelor lor.
E imposibil ca corpul individual și corpul politic să se întâlnească în actul vaccinării când credința e că sunt făcute din materiale diferite: unul din puritate, altul din corupție. „Discursul despre puritate“, scrie Pop, „pare să devină o formă de autonomie care validează refuzul medicinei de stat“. Mă gândesc din nou la Ana. De data asta, Ana n-are mere. De data asta, Ana fuge cu copilul în brațe.
*
E iunie și sunt într-un hotel de patru stele din Sinaia, la Congresul Național de HPV. În sala de conferințe e întuneric și frig, pentru că duduie aerul condiționat. Văd cum picioarele femeilor ies vinete de sub fuste. Cred că sunt singura femeie în blugi și cu ghiozdan – unul plin: apă, sendvișuri, pulover, pateu cu brânză, reportofon, carnet. Pe o fereastră, în stânga ecranului de proiecție, dealurile își curbează spinările: calde, verzi, luminoase. Mă gândesc ce naiba caut în frigiderul ăsta plin de oameni în costume scumpe. Mă gândesc de ce e nevoie să vorbim despre vaccin dintr-un hotel în care o noapte într-o cameră single costă cât o doză.
Speakerii repetă în prezentările lor aceeași hartă a lumii, unde fiecare țară are nuanța numărului ei de victime, ca și cum boala ar fi o altă formă de relief. Pe ecranul de proiecție, harta trece prin toate nuanțele durerii, ca o geografie a traumei. Sunt zone în care cancerul cervical este roz alburiu, un țesut cicatrizat abia perceptibil: America de Nord și Europa de Nord și Europa de Vest și Asia de Vest. Pe Africa se întind pete maro ca niște cheaguri enorme de sânge. Rusia și Ucraina sunt un coral portocaliu. Sub ele, România e mai mică, dar mai intensă, roșu aprins ca sirena unei ambulanțe blocate-n trafic. Pe crusta imensă a lumii, reușesc mereu, la fiecare speaker, să văd România prima, țipătoare și urgentă și singură pe centimetri întregi de hartă.
Studiile arată că, din cauza lipsei unui acces structurat la programe de screening de cancer de col și la vaccinul anti-HPV, cancerul cervical face ravagii în țările în curs de dezvoltare și în comunitățile cele mai sărace, precum cea a Anei. Este o maladie atât de clasistă, încât unii o văd drept „un studiu de caz despre echitatea sănătății“. Cancerul cervical lucrează ca o anomalie biologică, dar lucrează, în primul rând, ca o anomalie socială: reușește să-i facă pe invizibili vizibili, dacă îi afectează pe suficient de mulți.
Cu toate astea, pare că medicilor de la congres le e mai ușor să vorbească despre altă categorie de victime. O ascult pe Victoria Aramă, care spune că cancerul cervical omoară „femei tinere, (...) în plină carieră profesională“. „Femei realizate profesional, de cele mai multe ori“, spune și Radu Vlădăreanu. Aramă și Vlădăreanu vorbesc unul după altul la o masă rotundă despre Gardasil 9, sponsorizată de producător, adică de MSD. Aramă e medic infecționist la Balș, iar Vlădăreanu este multe chestii. Este șeful secției de ginecologie de la Elias. Este fondatorul Societății Române de HPV. Este președintele congresului. Este medicul care le-a asistat la naștere pe Mihaela Rădulescu, Monica Columbeanu, Andreea Antonescu. Este omul a cărui figură apare pe ultima pagină a broșurii MSD pentru Gardasil 9. Este omul care le spune medicilor de la congres să ia broșurile (cu fața lui) și să le distribuie pacienților. Este omul a cărui recomandare face să dispară toate teancurile de materiale de pe tejgheaua plină a standului MSD.
La sesiunea de întrebări de după masa rotundă, Vlădăreanu explică de ce guvernul nu face nimic pentru vaccinarea anti-HPV: chiar dacă demarezi o campanie acum, scăderea cazurilor de cancer în rândul populației va putea fi vizibilă abia în 10–15 ani. „De aceea nu finanțează acest lucru, că n-au rezultate pe parcursul mandatului lor“, adaugă el. Lumea-l aplaudă. Îi iau un interviu pe coridor și-l întreb dacă societatea lui a făcut presiuni la minister pentru vaccinarea anti-HPV. „Nu am fost targetați în mod special de minister pentru o opinie.“ Îl întreb atunci dacă au făcut vreo acțiune de informare în rândul populației. Îmi răspunde că societatea lor nu e ca un ONG și că mai au și altceva de făcut. „Nu am timpul și nervii și internetul necesar ca să stau să mă rog de...“ Fraza rămâne în aer, fără final. Vlădăreanu își blochează și deblochează maniacal tastatura telefonului și-mi evită privirea.
De fapt, timp și nervi și internet ca să se roage de minister găsesc puțini. Cel puțin așa pare când cauți pe Google. În februarie 2013, Asociația Națională pentru Protecția Pacienților făcea un apel către minister pentru relansarea campaniei de vaccinare anti-HPV. În 2017, deputații Costel Alexe (PNL) și Petru Movilă (PMP) au depus, pe rând, câte o interpelare la Ministerul Sănătății întrebând cam ce-au de gând să facă cu toată situația cancerului cervical. În februarie 2018, deputatele Cosette Chichirău (USR) și Antoneta Ioniță (PNL) au depus fiecare o interpelare. Amândouă cereau cam aceleași informații: câte solicitări din partea părinților a primit MS, câți bani va aloca pentru cumpărarea dozelor și cam când o să se întâmple asta.
Celor patru deputați ministerul le-a răspuns cam la fel, cu aceleași diateze vagi care leagă timpii verbali ai unei promisiuni neîmplinite de un viitor plin de posibilități. „În ultimii ani vaccinarea nu a fost realizată“, fondurile „nu au fost suficiente“, „bugetul nu permite“. DAR: ministerul „are în vedere“ atragerea de fonduri norvegiene, „se vor face demersuri la rectificarea bugetară“. În nici unul dintre răspunsuri nu găsești responsabilitate sau explicații pentru constatările sale, reci ca o masă de morgă. Găsești în schimb, invariabil, „deosebită considerație“.
Am downloadat de pe site-ul Camerei Deputaților toate cele patru mărturii ale nepăsării. Le-am salvat într-un folder numit HPV_politic și i-am dat fiecăreia titlu cu o cifră, după ordinea cronologică, și cu numele deputatului căruia i se adresa. Seri la rând le deschideam în Adobe Reader, de fiecare dată într-un șir ordonat de tab-uri la care mă zgâiam în gol, pentru că nu știam ce să fac cu ele. Treceam prin toate cu câte-un click anemic, de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, de parcă rigurozitatea acestui inventar ar fi putut înlocui futilitatea lui. Apoi închideam totul și mă culcam, fără să fi desprins niciodată vreo fărâmă nouă de sens.
„În ultimii ani vaccinarea nu a fost realizată“. Simțeam că fraza asta, care spune că statul n-a făcut nimic pentru ca cetățenii săi să nu mai moară de cancer, rupe pe genunchi orice mijloc de a contraataca un guvern iresponsabil. Cosette Chichirău îmi confirmă: „Ei sunt executivul, ei execută. Și dacă nu execută, nu prea ai ce să le faci.“ Îi iau un interviu despre inițiativa interpelării. Vorbim la telefon, pentru că ea e în Iași, și eu în București. Pe măsură ce vorbim, mă simt tot mai departe de soluție. Din frazele mele cad toate semnele de punctuație ca dintr-un colier deșirat: neputința mă face adesea incoerentă.
La câteva săptămâni după discuția cu Chichirău, oficialii de la Sănătate mi-au confirmat într-un email că, „începând cu anul 2008, Ministerul Sănătății nu a mai achiziționat nici un tip de vaccin HPV“, cu toate că „în fiecare an s-au înregistrat aproximativ 6000 de cereri pe trimestru“. Asta ar însemna o medie de 24.000 de cereri depuse anual – adică dublul cifrei pe care mi-a comunicat-o Dumitra și care se vehiculează în presă. Ministerul nu menționează totuși cu câți ani în urmă a început numărătoarea, așa încât nu am putut stabili exact câți oameni stau la ora actuală pe hold, așteptând ca Guvernul să îi ia în seamă.
Chichirău spune că singurul instrument prin care opoziția din Parlament ar putea obliga guvernul, adică partidul de la putere, la vreo acțiune ar fi printr-o lege. Însă în cazul vaccinului HPV, această unică pârghie este inutilă: vaccinarea nu poate fi legiferată, pentru că este deja inclusă în programul național de imunizare. Îmi sintetizează: „Asta e problema: că guvernul își asumă niște obligații pe care nu le îndeplinește.“
În același email din iulie, reprezentanții din Ministerul Sănătății îmi scriau că instituția lor a solicitat la rectificarea bugetară fonduri pentru 12.000 de doze de vaccin, care-ar acoperi 6.000 de cereri. (Dacă în 2008 specialiștii considerau că e nevoie de trei doze pentru protecția ideală, între timp s-a constatat că imunizarea în două doze este la fel de eficientă, dacă se face înainte de vârsta de 15 ani.)
Am scris din nou ministerului, să-i întreb câți bani au cerut pentru cele 12.000 de doze și dacă li s-au aprobat fondurile. „Suma necesară estimată pentru achiziționarea a 12.000 doze de vaccin HPV se ridică la aproximativ 7.034.554 lei. Ministerul Sănătății va demara procedurile de achiziție pentru acest tip de vaccin în perioada imediat următoare.“
M-am întrebat dacă „suma necesară estimată“ pentru vaccin e totuna cu „suma alocată“. M-am întrebat ce înseamnă perioada „imediat următoare“. Dacă autoritățile știu cât costă înseamnă că o să și plătească? Și dacă da, când?
Le-am cerut să clarifice și au clarificat: „Ministerul Sănătății are în intenție achiziționarea vaccinului HPV (…) pentru anul 2019.“ Mi-au mai spus că necesarul minim ar fi, de fapt, de 50.000 de doze, adică de vreo 4 ori mai mare decât în primul email, și că „intenționează realizarea demersurilor“ pentru un contract-cadru de achiziție și că au în vedere relansarea campaniei naționale. Doar că toate astea abia la anu′, un tărâm fantastic care adăpostește clasica proporționalitate de guvernare populistă: dacă problema crește în anvergură, îndepărtează orizontul de rezolvare în timp; dacă nu mai poți susține mici certitudini ale prezentului, inflamează-le în marile promisiuni ale viitorului.
Între timp, șapte ONG-uri au trimis o scrisoare Guvernului, în care cereau, cu prilejul aceleiași rectificări bugetare din vară, respectarea prevederilor din Programul Național de Vaccinare și alocarea de fonduri pentru vaccin. M-a bucurat știrea mobilizării societății civile, până am primit textul scrisorii de la unul dintre ONG-urile semnatare. Petiția reciclează aceeași cronologie retorică din interpelările deputaților. Mortalitatea la femeile între 15 și 44 de ani. Vaccinarea apare în Programul Național de Vaccinare la categoria „grupe populaționale la risc“. Suntem fruntași în UE „în ceea ce privește atât incidența cât și mortalitatea prin cancer de col uterin“ – iar aici scrisoarea omite aceeași virgulă între incidența și atât ca în interpelarea uneia dintre deputați. (Iată textul scrisorii și o grilă de asemănări și repetiții.)
Devine limpede că sincronizarea dintre argumentația politicului și a societății civile nu este un consens întâmplător, ci produsul aceluiași cap. Andreea Bragă, directoare a Centrului FILIA, una dintre organizațiile semnatare, mi-a confirmat: „[Ideea scrisorii] ne-a fost ridicată la fileu, și am girat cumva cu asociația“. Demersul petiției a fost, de fapt, orchestrat de Good Affairs, o firmă de lobby și market access, care colaborează cu MSD pentru a împinge vaccinul către factorii de decizie. Sânziana Mardale, de la Good Affairs, este cea care, după cum mi-a explicat Bragă, „coordonează activitatea asta de strângere de semnături, de tatonare cu ONG-urile“. Tot Mardale și echipa ei au ghidat-o pe deputata Cosette Chichirău în prima interpelare depusă la Ministerul Sănătății și i-au comunicat ce buget să ceară într-o a doua scrisoare, în timpul rectificării bugetare. „Voi solicita 25.000 de doze“, mi-a declarat Chichirău, „la un cost de 600 și ceva de lei pe doză“– adică prețul la care, după cum i se șoptea și lui Streinu-Cercel la conferință, se vinde vaccinul în farmacii.
Despre echipa Sânzianei Mardale, Chichirău mi-a declarat în prima noastră discuție telefonică, în iunie, că „fac o treabă destul de bună în a mă ține la curent sau a-mi solicita să fac o acțiune sau alta“. Într-o discuție din septembrie am întrebat-o dacă nu vede un conflict de interese în faptul că agenția de lobby care reprezintă producătorul îi propune să întreprindă anumite acțiuni și îi comunică ce sume să solicite Ministerului Sănătății pentru vaccin. Deputata USR mi-a spus că ea avea deja „un interes foarte clar în subiectul ăsta, anterior“, iar întâlnirile cu GoodAffairs pur și simplu au ajutat-o să obțină mult mai ușor informații. Eforturile echipei de lobby au avut doar un efect „de reamintire“, ca și cum i-ar spune: „Știți, nu-i așa că vă pasă de subiectul ăsta?“
„Da, așa este, îmi pasă“, îmi spune Chichirău la telefon, într-o seară de toamnă.
Între cea dintâi și cea din urmă discuție a noastră, Chichirău nu a mai depus și o a doua scrisoare la Ministerul Sănătății, pe care își propusese s-o trimită în vară, în timpul rectificării bugetare. Sânziana Mardale și Eliza Rogalski, de la Good Affairs, mi-au confirmat că agenția lor organizase întâlniri și cu ceilalți trei deputați – Movilă, Alexe și Ioniță – care au interpelat și ei Guvernul pe tema vaccinării HPV. Scrisoarea inițiată de Good Affairs și semnată de cele șapte ONG-uri a rămas fără răspuns din partea autorităților. Iar scrisoarea mea, în care îi întrebam dacă au alocat pe bune bani pentru vaccin la rectificarea bugetară, a primit doar o amânare a soluției.
Am întrebat-o și pe Chichirău dacă s-au alocat banii pentru vaccin după rectificare și mi-a zis că nu știe și am rugat-o să mă ajute să verific, și i-am scris un mesaj pe WhatsApp câteva zile mai târziu ca s-o mai rog o dată și, pentru că era cu câteva zile înainte de referendum și ea era președinta unei filiale județene cu 700 de secții de votare și era „sub apă“, nu mi-a răspuns, și eram obosită de nerăspunsuri și nu mi-am putut opri gândul că, într-o țară bolnavă în atâtea direcții, singurul aparat care ține în viață interesul pentru un vaccin care salvează oameni, dar care e scump și e tabu, este industria de remindere numită lobby, pentru o industrie a sănătății numite big pharma, și că undeva la mijloc, între tăcerea finanțată din bani publici și larma decontată din seifurile unui goliat farmaceutic, confesiunile fricilor noastre șoptite se străduiesc să nu moară în distanța dintre noi.
*
Walt Whitman nota: „Și eu am primit identitate de la Corpul meu“. Versul continuă: „Că sunt, știu că e prin corpul meu – iar ce-ar trebui să fiu, / Știu c-ar trebui să fiu prin corpul meu“.
Când am hotărât să fac vaccinul pe care o țară întreagă nu-l face eram – ca Whitman – convinsă că dacă sunt, sunt prin corpul meu. Am fost prima la medicul de familie, prima la farmacii, prima la call centere și prima la asistenta în uniformă lilá, și de fiecare dată când conștientizam poziția asta de întâietate, mă guduram în secret, de parc-ar fi fost un trofeu al meu, și nu un handicap al nostru. A fost însă nevoie de o injecție imprecisă pentru ca ideea mea inițială să devină mai precisă: corpul meu este o condiție esențială, dar nu și suficientă a existenței mele. Ce-ar trebui să fiu, știu c-ar trebui să fiu și prin corpul altora.
Aș vrea să-i spun asta lui Whitman, deși am o bănuială că nu-i o idee care să-i fi fost complet străină. Dar aș vrea totuși să-i spun, cu subiect și predicat, așa cum aș fi vrut să mi-o spună și tipul de pe Tinder, fără să-mi lase nicio poartă deschisă către nepăsare.
Au trecut două luni de la prima injecție și trebuie deja s-o fac pe-a doua, și abia de curând am început să mă gândesc că poate ar trebui să renunț să mai caut vinovatul și să accept pur și simplu că lumea care mă înconjoară nu mă poate ține mai sănătoasă decât e ea însăși. În vaccinarea mea ratată pot citi nevaccinarea a milioane de oameni dinaintea mea.
Pare că munca pe care o facem când vrem să ridicăm bariere pentru un virus ar fi diferită de cea când vrem să coborâm bariere pentru un om – când, de fapt, în amândouă căutăm același principiu: un pedigree al protecției, un exercițiu bine știut al siguranței. În actul medical, ca și-n actul sexual, corpul meu e, pentru cineva, obiectul unui lung șir de cunoaștere din corpurile altor femei. Nu ne aparținem numai nouă, și sănătatea nu este o bursă de merit pe care-o încasăm în nume propriu – este, cel mult, o proprietate privată pentru care dăm drept de uzufruct fiecărei bucățele de lume cu care ne întâlnim. Încep să înțeleg asta și sper ca și guvernanții noștri să înțeleagă asta – pentru că cel mai târziu moment pentru a începe este acum.
Notă despre bias-uri și limitări:
Acest material a pornit de la o căutare Google după termenii: „am făcut vaccinul HPV“. Căutarea nu dădea niciun rezultat scris la persoana I, astfel încât am hotărât să scriu despre experiența propriei vaccinări împotriva HPV. Inițial, îmi imaginam textul ca pe o documentare despre implicațiile clinice și emoționale ale vaccinului în viața mea. Prin urmare, la începutul lunii iunie, am scris un email Cristinelei Velicu, Public Health Manager la MSD, în care propuneam producătorului un barter naiv și chestionabil: să îmi ofere vaccinul gratis, în schimbul materialului pe care aveam să-l scriu, care ar fi ajutat la conștientizarea pericolului HPV și a beneficiilor vaccinului. Din fericire, editoarea mea, Luiza Vasiliu, a dezaprobat inițiativa, costul vaccinului a fost inclus în cheltuielile de documentare suportate de redacție, iar ideea colaborării cu MSD nu a fost dusă mai departe, pentru a asigura independența și obiectivitatea documentării. Îi mulțumesc Luizei pentru înțelepciunea de a-mi ridica câteva red flag-uri și de a mă pune pe calea corectă deontologic.
În ceea ce privește medicii citați în material, listele (2014–2017) de sponsorizări publicate de Agenția Națională a Medicamentului relevă că trei dintre ei au beneficiat în trecut de sume mai mici sau mai mari din partea MSD. Este vorba despre Gîndrovel Dumitra, Radu Vlădăreanu și Victoria Aramă. (Cea din urmă omițând chiar să declare veniturile realizate din colaborarea cu MSD, astfel încât sumele pot fi consultate doar pe listele furnizate de producător.) Pe toți cei trei specialiști i-am întâlnit, ascultat și intervievat la Congresul Național de HPV de la Sinaia, din luna iunie a acestui an. Despre veniturile încasate de la MSD de medicul Adrian Streinu-Cercel, menționat aici în contextul lansării Gardasil 9, a fost publicată o investigație a RISE Project.
Rogalski Damaschin PR este o agenție de relații publice contractată să reprezinte interesele MSD în România. Good Affairs este o agenție de lobby care colaborează cu Rogalski Damaschin PR în reprezentarea clientului lor comun, MSD. Acțiunile de lobby nu sunt problematice în sine, însă lipsa lor de transparență, da. Good Affairs a interacționat prin persoana Sânzianei Mardale, angajată a agenției, cu patru dintre oamenii pe care i-am intervievat pentru acest material și pe care Good Affairs i-a invitat să se implice în acțiuni de promovare a vaccinării. Am vorbit cu deputata Cosette Chichirău și reprezentantele a trei dintre ONG-urile care au semnat scrisoarea inițiată de Good Affairs: Andreea Bragă (Centrul FILIA), Maria Isabella Pîslă (FASFR) și Carmen Suraianu (SECS).
Din interviurile pe care le-am făcut cu reprezentantele ONG-urilor reiese că Mardale nu le-a informat niciodată pe acestea despre relațiile de business dintre angajatorul ei și producătorul vaccinului și despre un eventual conflict de interese aferent. Două dintre președintele ONG-urilor mi-au declarat că interacțiunea lor cu Sânziana Mardale s-a desfășurat din poziția ei de promotor al campaniei de informare națională „Protejează-i aripile“. Campania a fost derulată de MSD, în colaborare cu Institutul de Sănătate Publică, și coordonată și implementată de Rogalski Damaschin PR. Good Affairs a folosit materialele campaniei ca mijloc de informare și persuasiune atât în cazul celor trei ONG-uri numite mai sus, cât și în cazul deputatei Cosette Chichirău.
Cele trei reprezentante din ONG-uri mi-au declarat că textul scrisorii pentru Guvern le-a fost trimis de Sânziana Mardale de la Good Affairs, care l-ar fi și compus. Nu am găsit scrisoarea publicată nicăieri, însă una dintre respondente mi-a trimis varianta semnată de organizația ei. Este vorba despre un document Word intitulat „Scrisoare_societate civila_alocare bugetara vaccinare HPV_23 iulie“, iar ca autor al documentului figurează: „Merck & Co., Inc.“
În ceea ce privește implicarea politicului în problema vaccinării anti-HPV, interpelarea deputatei Cosette Chichirău (USR) a ajuns la Ministerul Sănătății în aceeași zi cu cea a deputatei Antoneta Ioniță (PNL): 13 februarie 2018. Am vrut să înțeleg cărui fapt se datorează sincronizarea și am încercat s-o contactez pe Ioniță, prin email, dar nu mi-a răspuns niciodată la mesaj. Chichirău a comentat această coincidență astfel: „Dacă e februarie, probabil e începutul sesiunii parlamentare“.
I-am contactat și pe ceilalți doi deputați care au depus interpelări pe tema vaccinului cu un an înainte – Costel Alexe (PNL) și Petru Movilă (PMP) –, ca să aflu ce le-a motivat inițiativele. Nici unul nu a răspuns emailului meu până în momentul publicării acestui text. În schimb, Eliza Rogalski – șefa departamentului de strategie de la Good Affairs, a departamentului de comunicare pentru corporații la Rogalski Damaschin PR și, totodată, acționară la ambele companii – mi-a confirmat că echipa ei a avut întâlniri cu toți dintre cei patru deputați care au depus interpelări la Ministerul Sănătății.
Stând de vorbă cu cele patru femei care s-au implicat în acțiunile inițiate de Good Affairs, am simțit că nu fuseseră conștiente dinainte de asocierea lui Mardale cu MSD și că abia cu prilejul discuției noastre au început să vadă mai limpede legătura. Referitor la această practică a Sânzianei Mardale de a nu informa reprezentanții ONG-urilor despre relațiile dintre angajatorul ei și producătorul vaccinului, Rogalski a refuzat să facă vreun comentariu scris.
Editor: Luiza Vasiliu
Ajutor: Sorina Vasile, Victor Ilie
Notă suplimentară: am primit la câteva zile după publicare de la agenția Rogalski Damaschin PR un drept la replică din partea producătorului MSD România. Îl puteți citi aici.
