August torid, ne-mpărțim între două zile la mare și cinci în oraș, la muncă. Și cât eram noi la muncă, ne-am gândit să rugăm niște oameni cu copilării mișto să ne povestească un pic despre vacanțele lor de vară, alea care durau trei luni nesfârșite și ascundeau în ele toate comorile lumii. Data trecută am fost cu Ana Glavce în copilăria ei din Mozambic. Săptămâna asta, mergem cu Ana-Maria Caia la Mânăstirea Neamț.
Nici în zilele noastre n-am pic de respect pentru vacanțe și nu pricep cuvântul concediu. Ideea de a mă opri brusc din viața mea pentru a nu face nimic sau, din contră, pentru a face tot ce nu faci atunci când muncești, îmi dă pur și simplu fiori. Timpul meu se întinde lin, ca un șirag de mărgele egale, nu se rupe, nu se îndoaie. În capătul șiragului nu e nicio vacanță, în mijlocul lui nu e niciun efort titanic. Poate de-aceea și relația mea cu acasă e foarte dubioasă, întotdeauna acasă e locul prezentului, oriunde ar fi el geografic. Poate că povestea asta vine din copilăria mea, lipsită de vacanțe.
Îmi aduc aminte de asta foarte bine. O liniște uriașă cuprindea casa noastră atunci când venea vara. Eram singură, foarte singură, mă jucam cu o șopârlă mică și colorată care locuia sub un pietroi din fața cerdacului. Coboram pe o râpă din grădină până la un pârâu rece și-mi făceam curaj să îmi pun picioarele în el. Zilele treceau într-o completă amorțire și se puneau în mișcare puțin doar când în fața casei apărea câte un musafir. Liniște și singurătate. Liniște.
M-am născut în Mănăstirea Neamț și până la patru ani am trăit într-o casă călugărească, înconjurată numai de adulți și de adolescenții care învățau la seminarul teologic de peste drum. Erau singurii mei prieteni, camarazi de joacă și apărători de spaime, dar când venea vacanța rămâneam fără ei, în locul ăla straniu, tot numai pădure și Dumnezeu. Niște diapozitive din vremea aia mă arată mică, slabă, într-o rochiță mov, alergând pe o pajiște cu flori aproape cât mine de înalte. Știu sigur că pe câmpul ăla, lipit de pădure, în mijlocul verii mierlele se aruncau ca niște ghiulele din înaltul cerului ca și cum ar fi vrut să intre-n pământ și mai știu că noaptea greierii făceau balamuc și existau licurici, altfel întunericul ar fi fost copleșitor, licurici, stele și lună, asta era toată lumina după ce din Mănăstire se auzeau clopotele pentru vecernie.
Aveam un fel de rutină zilnică acolo, necondiționată de anotimp: mergeam musai la Casa Memorială Mihail Sadoveanu, de fapt conacul lui de vacanță, mă descălțam de papuci și alunecam cu ciorapii pe podeaua ceruită, lustruită, închipuindu-mă vreo lebădă din Lacul lebedelor, cântam la pianul cu coadă, uriaș și luxos, cel mai frumos obiect al copilăriei mele mici, sau mă ghemuiam pe vreo canapea și ascultam vocea lui Sadoveanu, gravă și amenințătoare, care rula în buclă în difuzoare montate prin toată casa, ceva despre pescuit și vânătoare, ceva ce pe mine nu mă interesa deloc, doar vocea mă interesa, și deși știam și explicam tuturor că „Sadoveanu îi murit”, îl vizitam zilnic, și-l auzeam, și-n capul meu el îmi era prieten, unul semi-imaginar, și, de fapt, mi-a fost prieten până când am apucat să-i citesc cărțile și m-am prins că n-avem nimic în comun unul cu altul.
Apoi îmi mai plăcea să merg la Schitul Pocrov, într-o poiană de lângă Mănăstirea Neamț pentru un măgăruș care se aciuase pe lângă schit. Mi se părea irezistibil și de aceea îi ceream lui tata să mă ducă acolo, cu mașina, mă tăvăleam pe dealul de lângă bisericuță și alintam măgărușul și sincer, călugării din poiana de sub munte erau și mai prietenoși decât cei din vale.
Când am plecat din Mănăstirea Neamț, la 4 ani și jumătate, într-o vară, la casa nouă pe care o construiseră ai mei la Târgu Neamț, pe dealul Pometei, am început și eu o copilărie cu copii și primele mele contacte cu vecinii de-o vârstă cu mine au fost ca niște întâlniri cu extratereștri, în care ne-am studiat îndelung și ne-am învățat unii altora dichisul și plăcerile. Au urmat veri cu explorări lungi ale pădurii din apropiere și prin fânețele vecinilor, ascunși sub căpițe, veri care începeau cu salcâmi și mălini înfloriți și se terminau cu primele nuci verzi cu care ne mânjeam mâinile și chiar și fețele într-un fel de tatuaj semipermanent.
Dar vara e una și vacanța e alta. Și veri am avut mai multe decât vacanțe, pentru că mama m-a ținut acasă până în clasa a cincea, într-un aranjament cu învățătoarea care mă lăsa să nu merg la școală decât câteva săptămâni pe an. Eram într-o stare de vacanță continuă sau de școală continuă, nici nu știu care din două, de multe ori imobilizată complet în pat zile întregi de câte o carte pe care o citeam, alteori bântuind prin casa vecinilor mei, doi învățători bătrâni care se urau de moarte unul pe altul, în căutare de comori strânse în lădoaie de zestre: o blană de tigru siberian, o rochie de bal din vremea războiului, fotografii bizare cu fete frumoase care-și arătau pe jumătate sânii, sute de mileuri și cuverturi croșetate care îmi erau promise ca zestre mie și care mi-au și fost lăsate moștenire, doar că se rupseseră între timp toate, se tocaseră sub propria lor, insuportabilă, greutate. Stăteam pe prispa casei lor și ascultam aceleași povești despre baluri și iubiri, ea povestea, el era gelos, ea mă făcea să promit că voi scrie o carte care să se numească „Povestea unei învățătoare”, el pufnea și zicea „Povestea unei trădătoare”.
Mergeam adesea pe Ozana, mai sus de Humulești, lângă Nemțișor, unde râul era mai adânc și mai umbrit de sălcii, mai sus de prundul pe care căldărarii își puneau tabăra vara în migrațiile lor misterioase.
În unele seri, așteptam furtunile văratice care lăsau în urmă torente și toată strada se transforma într-un râu furios, copiii se așezau în mijlocul lui și erau cărați în vale cu toată forța apei și acoperiți de noroi, ca-ntr-o reclamă contemporană la detergent, urlam toți de fericire și țin minte că-ntr-o asemenea seară plină de extaz mi-am pierdut o sandală care nu s-a mai arătat în vecii vecilor.
Ultima vară care a fost doar vară, nu și vacanță, cea de după clasa a patra, a fost și cea în care am cam pus copilăria în cui, jocurile de pe strada noastră începuseră să fie din ce în ce mai complicate, produceam poțiuni din trandafiri macerați pentru a rămâne veșnic tinere, visam la Adidas Torșăn, cum tot ziceau la televizor, am organizat o înmormântare pentru o gâscă decedată subit într-o curte, cu alai și fals preot, cu groapă și cruce, ne fugea mintea la clipurile de pe MTV și ne străduiam să fim cel puțin la fel de bizari ca oamenii ăia de acolo, vremurile se schimbaseră și voiam și noi să ne schimbăm cu ele.
Foto main: Ana-Maria Caia, în fața casei de la Mânăstire, împreună cu fiica ei, Anais, și fiul ei, Efrem
