O comedie horror de categorie B cu o premisă simplă, Ursul narcoman reușește să amuze și să surprindă, în ciuda problemelor de ritm și structură. Mai important, însă, e simplul fapt că există.
Ursul narcoman (Cocaine Bear) e ceva rar în ziua de azi – adică e un film fără pretenții, care face exact ce spune titlul. Dar, mai mult decât o comedie horror despre un urs care bagă cocaină și mănâncă oameni, titlul în cauză e și un bun prilej de reflecție la filmele și audiențele din ziua de azi, precum și la clivajele în creștere din industria de film.
Premisa e simplă și, în mod absolut bizar, inspirată din fapte reale. Undeva în 1985, Andrew C. Thornton II, un traficant de droguri, aruncă în pădure mai multe ranițe pline cu cocaină dintr-un avion care se prăbușea. Traficantul sare din avion cu o parașută nefuncțională, spre un final previzibil, dar trei luni mai târziu pădurarii din Georgia găsesc un urs negru care aparent mâncase o cantitate imensă de cocaină și murise. Ursul e împăiat și devine o legendă locală. Mai ales că există indiscutabil o fascinație istorică față de urs ca animal. Dacă astăzi îl privim ca pe creatura neajutorată de pe marginea drumului pe care (nu) trebuie să o hrănim, strămoșii noștri erau de-a dreptul terorizați de urși. Există o teorie că în multe din limbile din zonă numele animalului e aluziv, că i se spune „mâncătorul de miere” (medved) sau „ăla brun” (bruin) ca să nu i se invoce prezența prin rostirea numelui adevărat, de parcă ar fi Voldemort, Bloody Mary sau Candyman. Însăși rădăcina proto indo-europeană a cuvântului „urs” (ours, orso, arctos etc.) pare să fie rkso-, ceea ce s-ar traduce ca „distrugător” (de stupuri?).
În film, ursul este într-adevăr un distrugător, mult mai mare și mult mai violent decât exemplarul găsit în Georgia. Și nu sfârșește împăiat, dimpotrivă. Distrugătorul nostru începe să mănânce tot ce apucă – turiști vag scandinavi, redneckși locali, mafioți, pădurari și ambulanțieri, într-o căutare obsesivă după cocaină. O premisă simplă și generoasă pentru o comedie horror.
Execuția nu e excepțională, dar nu e nici groaznică – cele mai mari probleme sunt cele de ritm și structură. Regizoarea Elizabeth Banks nu e la primul film și lasă mult loc, poate prea mult, pentru improvizație, la fel ca în filmele cult la care aspiră Ursul narcoman – Wet Hot American Summer, Anchorman, Talladega Nights –, filme de Adam Mckay sau David Wain. Pentru că, dacă e să-l catalogăm neapărat, Ursul încearcă să fie mai degrabă o comedie improvizațională decât Snakes on a Plane, Machete sau Hobo with a Shotgun – filme la care premisa e singura sursă de amuzament. Reușește? Parțial. Umorul e într-adevăr improvizat și random, dar de multe ori nu râzi la glume sau la situații ci de situații. Situațiile tărăgănate sau lăsate la latitudinea improvizației dintre actori afectează din plin ritmul filmului. E Ursul narcoman atunci un film so-bad-it’s-good, adică atât de prost că devine amuzant? Nu e, dar reușește să aproximeze atmosfera unuia și să te facă să râzi.
Asta se datorează parțial distribuției, care e surprinzător de bună, având în vedere că aproape tot bugetul a mers la efectele speciale pentru urs. Improvizația aia? Merge, mulțumită actorilor. Despre Margot Martindale știm din Bojack că-i place să se „golănească”, pe Alden Ehrenreich probabil l-au adus Lord și Miller, duo-ul din spatele Lego Movie și al francizei Spider-Man: Into the Spider-Verse, iar Keri Russel se pricepe și la comedie (Austenland, Waitress) și la horror (Dark Skies, excelentul Antlers). Dar senatorul Clay Davis din The Wire? Roșcatul din Modern Family? Roșcatul din Game of Thrones? Fi-su lui Ice Cube? Fetița din The Florida Project? Ray Liotta? Câte sfori o fi tras Banks ca să îi aducă pe oamenii ăștia într-un film mid-budget despre un urs pe cocaină? Cert e că funcționează, chiar dacă adesea scenariul e bizar sau absent, pentru că improvizația îi umple golurile (chit că o face foarte vizibil). Produsul final e stupid, dar distractiv.
Dar cum ajunge să fie făcut un film ca Ursul narcoman? Asta e poate întrebarea cea mai importantă când vorbim de filmul ăsta. Cu toată susținerea lui Lord și Miller, oameni care se pricep la comedie, și a casei de producție deținută de Banks și soțul ei, cum faci un film mid-budget comedie-horror pentru publicul general din cinematografe? Pentru că, dacă ne uităm un pic la ce se mai produce în ziua de azi, dincolo de filmele de festival, investițiile sunt aproape exclusiv în produse de franciză, cu bugete exorbitante, sau în remake-uri. Chiar marile succese neașteptate de public din ultimii ani au avut adesea atașată o „proprietate intelectuală” cunoscută – Joker e poate cel mai bun exemplu. Când filmele mici sau medii își găsesc totuși o casă, e adesea pe una dintre deja zecile de platforme de streaming, nu la cinema.
Dar iată cu lucrurile par să se schimbe un pic în direcția bună. Companii ca A24 sau Annapurna și, în mai mică măsură Blumhouse, fac de aproape un deceniu eforturi susținute de a promova și distribui proiecte originale mici, care însă devin din ce în ce mai mari. În 2022, Everything Everywhere All at Once a ajuns să aibă șanse serioase la Oscar. N-ar fi primul Oscar pentru distribuitorii mici, dar ar fi un moment istoric – cine s-ar fi uitat la un film bilingv, despre familie și multivers, cu distribuție majoritar asiatică, acum 10 ani?
Sigur, chiar dacă există un trend spre premii câștigate de filme mai mici (Nomadland, Moonlight), Oscarurile sunt în continuare prinse în mrejele filmelor mari, spectaculoase și autoreferențiale. Dar distanța dintre cinema de consum și cinema de festival merită să se micșoreze. Ursul narcoman nu o să fie vreodată nominalizat la Oscaruri, nici nu va fi selectat la Cannes, dar e un fel de ghiocel, care vestește poate că iarna s-a terminat pentru filmele cu buget mediu sufocate de blockbustere. Pentru că cinemaurile nu pot supraviețui doar cu filme Marvel, sequel-uri de Scream și, ocazional, cu un arthouse bine primit de public.
Într-o vreme, auteurii filmelor de serie B erau serbați de connaisseurii cinema-ului. Roger Corman, mesia filmelor de serie B, a fost primit cu surle și trâmbițe la Paris, cu o retrospectivă la Cinemateca Franceză și laude în Cahiers du Cinéma. Frankenheimer, regizorul celuilalt film mid-budget despre un urs ucigaș, era un francofil convins, cu propria retrospectivă fastuoasă la Cinematecă. Și există un motiv pentru asta. Filmele low-budget și mid-budget sunt pașii mărunți spre succes pe care îi fac regizorii. O mare parte din numele mari ale generațiilor trecute, de la Coppola și Scorsese la Demme sau Cameron, s-au antrenat la „școala Corman”. Troma l-a lansat pe James Gunn, datorită lui Blumhouse Damien Chazelle își permite azi să facă Babylon. Într-o lume în care platformele de streaming și companiile lor mamă devin încet-încet un nou „Studio System”, iar autorii cu unul sau două filme mici de succes sunt luați pe sus pentru a deveni „fața” regiei-prin-comitet a ultimului mamut Marvel, avem nevoie, mai mult ca oricând, de filme mici, noi și interesante care să umple sălile de cinema și să șlefuiască următoarea generație de regizori talentați. Cine știe? Poate că Elizabeth Banks va fi noua Kathryn Bigelow. Așa că primăvara asta nu mergeți doar la Ant-Man, Ramon sau Close. Încercați și cu ursul.
Ursul narcoman e un film care nu ar trebui să existe și să aibă succes, dintr-o serie de motive care încep cu business-ul cinematografic sub capitalismul târziu și se termină cu conceptul de Cultură cu C mare. Dar, printr-un concurs de circumstanțe, el există și, în ciuda stângăciilor de execuție, această simplă existență e îmbucurătoare. Pentru că atunci când apare ceva nou și original, pe o piață suprasaturată de sequel-uri și adaptări, facem cu toții, industrie și public, un pas înainte.
Aici poți vedea programul în cinema al filmului.
