Marți, 12 decembrie, în jurul orei 20.00, o tânără aștepta metroul pe peronul nu prea animat al stației Dristor 1 din București. Cu câteva secunde înainte ca trenul să intre în stație, tânăra a fost împinsă peste șine de către o altă femeie, într-un gest violent care depășește rațiunea. Deznodământul a fost fatal pentru ea, iar făptașa - despre care s-a aflat ulterior că nu era în deplinătatea facultăților mintale - a reușit să părăsească scena crimei fără nicio problemă. În seara cu pricina, precum și în zilele care au urmat, presa din România a relatat pe larg crima de la stația Dristor 1, de parcă țara ar fi ieșit de pe șine. Publicul a fost asaltat de informații și detalii care ar fi trebuit să contribuie la o dezbatere privind siguranța în spațiile publice și, în secundar, despre sprijinul persoanelor cu probleme de sănătate mintală. Din păcate, aceasta a fost deturnată de publicarea deșănțată a unor imagini și informații care, mai degrabă, au revoltat publicul în loc să-l informeze.
Internetul este foarte zgârcit în informații statistice privind siguranța de la metroul bucureștean. Singura disponibilă a fost realizată de site-ul Antena 1, care-a luat la puricat incidentele de diferite feluri consemnate în perioada 20010-2017. În medie, în fiecare an au loc cam trei incidente, unele dintre ele soldate și cu pierderi de vieți omenești. De regulă, știrile despre sinucideri sau despre accidente mortale la metrou nu circulă foarte mult. Buletinele consemnează în maxim 30 de secunde că a fost o dimineață aglomerată la metrou, din cauză că o persoană s-a aruncat în fața trenului. Textul este neutru, cu puține accente de patetism și însoțit de imagini din arhivă care ne arată lumea așteptând trenurile să intre în stație. Nu se nasc dezbateri naționale despre siguranța călătorilor sau despre protocoalele de securitate la intervențiile de salvare.
Evenimentul din seara de 12 decembrie este, fără doar și poate, atipic. Pentru prima dată în istoria de 38 de ani a metroului, publicul era martor la o crimă. Primele ore erau esențiale pentru capturarea presupusei autoare. Internetul și televiziunile au fost invadate de capturi de pe camerele de supraveghere de la stația Dristor 1, în care apărea figura unei femei care ar fi comis atrocitatea. Interesul public era justificat, iar presa și cetățenii au contribuit major la identificarea presupusei autoare. După doar o oră, panica ar fi trebuit să înceteze, pentru că suspecta fusese reținută de autorități. Dar cineva de la poliția judiciară sau de la metrou a lăsat scăpate înregistrările cu crima. Drept bonus, jurnaliștii au primit și o înregistrare de la altă stație de metrou unde aceeași femeie ar mai fi încercat să arunce pe cineva în fața trenului, dar fără izbândă.
Ziua de 13 decembrie a fost ca o zi de salariu pentru jurnaliști. Încă de la ora cafelei, paginile de Facebook ale instituțiilor de presă difuzau, fără cenzură, imaginile crimei. Orice muritor curios a putut vedea violența atacului și agonia victimei înainte de intrarea trenului în stație. Nu era nimic cosmetizat. Așa arăta moartea.
Orele prânzului au adus în meniu și în buletinele televizate aceleași imagini. Fix aceleași imagini. Fără niciun reflex de a cenzura violența deja consumată, deși legislația e destul de strictă când vine vorba despre violența limbajului sau a situațiilor difuzate. Codul de reglementare a conținutului audiovizual are cel puțin trei articole (17, 18 și 29) care încearcă să inhibe apetitul pentru violență în programele televizuale. Nu este o formă de pudibonderie, ci de bun-simț. Plus că este un apel la igiena mentală colectivă. Dacă nu te-ai bătut în viața ta cu cineva sau nu ți-a fost viața în pericol, cu ce te ajută să vezi niște imagini autentice cu cineva care este și bătut, și pierde și lupta pentru viață? Vei prețui mai mult viața dacă vezi un personaj că piere? Vei deveni mai implicat civic și mai vigilent? Răspunsul este implicit nu, dar televiziunile parcă și-au unit eforturile pentru a ne aduce revelația cu forța.
Acest efort s-a tradus prin difuzarea în buclă a imaginilor de la metrou. Asta în caz că ești prost sau nu erai pe fază. Dacă atacul de la metrou a durat, cu totul, mai puțin de 10 secunde, toate televiziunile, cu excepția postului public de televiziune, au forțat nota și au difuzat pe repeat acele secunde dramatice. Imaginile erau însoțite de avertismentul legal, dar ipocrit: „Atenție! Imagini care vă pot afecta emoțional”. Ecranele au intrat în full sau în split mode, în funcție de tipicul știrii. Dacă era o știre cu un „expert” invitat să comenteze, ecranul era împărțit în două. Dacă era știre cu invitați în platou, aceștia comentau pe fundal, în timp ce fata aia de la metrou era aruncată peste șinele de tren de zeci ori. Odată prins în buclucașa buclă, în caz că aveai stomac, puteai să asculți discursuri moralizatoare despre: pasivitatea la metrou a românului cu smartphone; reacția lentă și inadecvată a autorităților; ce facem cu „nebunii urâți” ai orașului; digresiuni despre siguranță publică.
România pare să fi intrat în zodia morții din punct de vedere mediatic în ultimele zile. Presa a relatat pe larg despre moarte, cu o poftă de viață greu de măsurat. Fie că a fost vorba despre moartea Regelui Mihai I sau despre torturarea Justiției până la ultima ei suflare, jurnaliștii ne-au luat de mânuță și ne-au urcat în caruselul emoțiilor induse și supralicitate. Teama este o stare de agregare a vieții, iar mass media știu cum să se joace cu coardele noastre sensibile și vulnerabile. Moartea nu ocolește pe nimeni, indiferent de statut social sau de pregătire academică. Însă, dacă stăm să mai privim o dată imaginile oribile de la stația Dristor 1, din respect pentru viață și pentru moarte, merită să ne punem câteva întrebări. Ce măsuri suplimentare de siguranță a luat Metrorex, în ultimii șapte ani, pentru a limita pierderile umane? Cum au fost atribuite contractele pentru paza stațiilor de metrou? Cine ne apără de propriile temeri și preconcepții? Ce și cât înțelegem din patologia psihiatrică?
Posibil ca mass media să fi încercat să răspundă la aceste întrebări, însă nu cu același zvâc cu care au difuzat imaginile cu un om care moare în 2017. Dacă au încercat să lanseze o dezbatere, au eșuat. Poate că aceste subiecte ar trebui discutate în buclă, însă fără imagini care să ne îndepărteze de problemele de fond. Un om informat este, în primul rând, un om viu.
