Am stat de vorbă despre artă independentă și spațiu public cu Biancoshock, un artist-cameleon invitat de asociația Make a Point la București, să facă o instalație inspirată de poveștile cartierului Pantelimon.
De 13 ani, Biancoshock virusează orașele cu lucrări despre care unii încă se contrazic dacă e sau nu artă. A transformat o buturugă într-un monument al copacului necunoscut, un colț de casă veche a devenit un petic de verdeață, dintr-o pubelă a făcut un Happy Meal supradimensionat, inspirat de viața oamenilor din subteranele Bucureștiului, a amenajat camere miniaturale în guri de canal. În total, a făcut vreo 900 de instalații și performance-uri - mai mult sau mai puțin legal în spațiul public și, în ultimii ani, la festivaluri și în galerii de artă -, prin care comentează ironic apucăturile societății. Nu lucrează de două ori la fel și orice poate deveni materie primă pentru Biancoshock, artistul italian de 35 de ani care preferă să rămână anonim și care a găsit un fir roșu ce leagă toată munca lui: efemerismul. Fie că-s făcute pe coșuri de gunoi, în crăpături de zid, în stații de autobuz și-n alte cotloane ale spațiului pe care-l locuim, toate lucrările lui au o durată de viață extrem de scurtă. Dacă vreuna dintre ele supraviețuiește două zile echipelor de salubrizare sau trecătorilor, e deja longevivă. Dar Biancoshock își asumă asta și preferă oricând să-și lase arta liberă, printre oameni obișnuiți, în locuri pe lângă care trecem zi de zi, decât să facă pactul cu instituțiile clasice, închise, și să vorbească doar unui public elitist.
Când m-am dus să mă întâlnesc cu Biancoshock, am bătut Bucureștiul de la un capăt la altul, din Militari până-n Pantelimon, unul dintre cartierele-dormitor capitalei, care au multe lucruri în comun, cum ar fi o lipsă aproape totală de viață culturală. Am ieșit de la metrou în hărmălaia de centre comerciale și tarabe cu unelte de pescuit, în intersecția îmbăiată în miros de viermuși și momeli aromate. Am ajuns la Turnul de Apă de la fosta Postăvărie Română, pe care Make a Point l-a deschis în 2013 pentru oricine vrea să vadă orașul de la înălțime, și l-am găsit pe Biancoshock obosit, după ce timp de câteva ore umpluse 300 de găleți cu apă. Fiindcă găleata e materialul din care și-a scris lucrarea: un „NU POT” mare cât un acoperiș al fostei fabrici de textile. Mesajul lui, pe care poți să-l vezi dacă urci pe scara Turnului de Apă, rezumă felul în care a înțeles și procesat istoria cartierului Pantelimon, după ce-a citit poveștile adunate de Make a Point de la locuitori și-a citit despre București și trecutul lui comunist. „NU POT”-ul ăsta din găleți cu apă, spune el, e senzația de neputință a oamenilor captivi într-un stat totalitar, pe care-o deturnează invitând publicul să se joace. Să arunce, de la distanță, mingi colorate în gălețile cu apă și, printr-un gest copilăresc, să chestioneze neputința asta.
E prima oară când Biancoshock a venit în România, după ce a împânzit harta cu arta lui care dispare peste noapte, din Estonia, până-n Singapore, din Albania până la Milano, unde locuiește. De altfel, nu există un oraș unde să fi mers și căruia să nu-i fi dăruit incognito o lucrare și, chiar dacă aproape niciuna nu mai poate fi văzută azi la locul faptei, cele mai multe supraviețuiesc în arhiva lui digitală. Dacă n-ați apucat să mergeți să vedeți ce-a făcut Biancoshock în Pantelimon, o să mai aveți ocazia între 13 și 15 octombrie, când o să revină, alături de alți artiști, la Street Art Days - Uriași de Pantelimon, proiectul la care Make a Point a invitat locuitorii din Pantelimon să spună poveștile cartierului, și artiști care să le transforme în artă de acoperiș.
Ce-ai făcut înainte să te-apuci de instalații în spațiul public?
Pe la 14-15 ani am început să fac graffiti, ilegal, pe stradă, până pe la 20-22 de ani. Mă plictisisem de forma aia de artă și-mi lipsea o parte de comunicare mai consistentă. La început, am pornit mereu de la obiectele pe care le găseam în stradă, de la mobilier urban, de la o bancă sau un coș de gunoi care, prin intervențiile mele, deveneau altceva. Asta a fost prima etapă, dar n-am vrut să fac intervenții doar ca pe un joc, ci să încerc să transmit mesaje prin fiecare lucrare. Să-i fac pe oameni să se oprească și să se gândească un pic.
De-atunci, ai făcut sute de instalații, lucrări în spațiul public - legal sau ilegal -, lucrări în care ai folosit internetul ca mediu, performance-uri. Cum e să-ți schimbi mereu stilul?
Faptul că lucrez foarte variat are avantaje și dezavantaje. Din punctul meu de vedere, e incitant să lucrezi mereu altfel, fiindcă, dacă după toți acești ani, dacă aș continua să fac mereu aceleași lucrări în stradă, m-aș plictisi și, din punct de vedere artistic, m-aș simți mort. Cu toate astea, dacă te raportezi la o viziune mai clasică, în felul ăsta e mult mai greu să te afirmi ca artist. Cineva poate să vadă o lucrarea a mea care-i place mult, dar apoi, dacă vede alte 20, foarte diferite, poate nici să nu-și dea seama că sunt ale mele. Dacă ne gândim la piața de artă, ar fi mai avantajos să rămân mereu la fel. Într-o lume supraexpusă la imagini și prinsă în rețelele sociale, încerci cu orice preț să obții vizibilitate. Iar ca să menții această vizibilitate constantă ar însemna să încerci să-ți comercializezi arta. Asta poate funcționa, fiindcă, la urma urmei, trebuie să trăiești de pe urma lucrurilor pe care le faci, dar în ceea ce mă privește, am ales dintotdeauna să rămân independent, în sens cât se poate de strict. Fiindcă mulți spun că sunt independenți, dar când o companie ca Nike le comisionează un desen pentru o nouă pereche de pantofi, o fac pentru bani. Iar asta nu prea e artă independentă. Să faci artă publică independentă înseamnă, de multe ori, autofinanțare, înseamnă să nu lucrezi cu branduri și, preferabil, nici cu instituții. Pentru mine, singurele excepții sunt atunci când primesc invitație din partea unei instituții publice, care-mi oferă totodată libertatea să fac o lucrare așa cum vreau eu, nu cum vor ei.
Ultimii ani au însemnat o mare schimbare pentru ce numim street art, în sensul că în galerii și colecții au început să apară lucrări pe bucăți de zid desprinse din locul unde au fost făcute.
E chiar simbolul a ceea ce se întâmplă acum. În același timp, fenomenul ăsta conferă o valoare pozitivă artei de stradă - e așa importantă, că trebuie să ajungă la muzeu. Alții spun că o lucrare, dacă a fost creată pe un zid, acolo trebuie să rămână. Ambele tabere au propria lor parte de dreptate. Cu siguranță, când muți o bucată de zid într-o galerie, înseamnă comercializare și clasicizare, și-atunci arta asta își pierde din poezia ei, pe care i-o dă faptul că e independentă, ilegală, spontană. Din păcate, în ultimii ani, asta se cam întâmplă cu street art: lumea e plină de festivaluri și totul pare un protocol formal, prestabilit. Iar după părerea mea, asta reprezintă o pierdere.
De ce e așa important pentru tine să rămâi independent într-un sens așa de strict?
Ceea ce fac se numește artă publică, în sensul că se adresează unui public. Pentru mine, publicul din stradă e mult mai important decât publicul unei expoziții. Cine vine la expoziții știe deja la ce să se aștepte, iar mie mi-a dat o mulțumire mult mai mare să văd oameni care habar n-au de artă cum se opresc două secunde în fața unei lucrări și rămân cu gura căscată. În momentul în care începi s-o comercializezi - deși chiar și atunci ai în vedere un public -, ea poate fi ușor manipulată de cei care dețin puterea și pentru care devii o marionetă. Iar pentru mine, libertatea e importantă. De-asta nu am nicio legătură cu lumea profesională a artei, nu lucrez cu un curator sau un galerist care să-mi spună acum trebuie să faci 30 de lucrări de nu știu care, fiindcă acuma sunt la modă.
De multe ori, lucrările tale comentează critic probleme sociale, de la consumerism, la sărăcie. Temele-astea s-au schimbat de-a lungul timpului la fel de mult ca stilul de lucru?
Clar. Primele lucrări mă priveau mai degrabă pe mine. Dar treptat, temele astea s-au extins spre lume. Am multe intervenții care pornesc, de exemplu, de la precaritatea muncii, și pentru că a face artă publică independentă înseamnă să mai ai un job pe lângă, ca să supraviețuiești. După ce am încercat să trăiesc fără un job, doar cu arta, mi-am dat seama că, de la un punct încolo, chiar ești nevoit să-ți vinzi arta. Și mi-am zis că n-are rost să fac asta, după ce am făcut atâtea sacrificii ca să mențin arta liberă. Chiar dacă unii o critică și zic că, de fapt, nu e artă.
De ce lucrările tale n-ar fi considerate artă?
În urmă cu 7-8 ani, mulți spuneau că lucrările mele sunt simpatice, distractive, dar că nu sunt artă. Norocul meu e că unele dintre ele au devenit virale și, cu cât au circulat mai mult, cu atât oamenii au zis a, ok, e artă. Pe mine m-a deranjat foarte tare chestia asta, fiindcă aceiași oameni care ziceau că nu e artă s-au întors la 180 de grade după ce am apărut în publicații importante, cum ar fi The Indepedent, The Guardian, CNN etc. Chiar dacă înțeleg că așa funcționează lucrurile, că atunci când câțiva grei vorbesc despre tine, toți ceilalți încep să-ți acorde atenție, mi se pare absurd. Pentru că oamenii judecă dacă ceea ce faci e sau nu artă, pornind de la opinii ale unor jurnaliști, dar care nu au studiat artele. Când mi-am dat seama de asta, a ajuns să-mi fie egal dacă unii sau alții cred că ce fac eu e artă, atâta vreme cât lucrările mele circulă.
Când te gândești la arte, în sensul clasic, te gândești la numele artistului, la identitatea lui, și la persistența operei lui, care să facă istorie. Or, în cazul tău, le negi pe-amândouă.
Da, într-un fel e negarea unor principii ale artei clasice. În ceea ce privește identitatea, am ales dintotdeauna anonimatul, dar nu ca să-mi creez un personaj, așa cum au înțeles unele ziare tâmpite, care m-au numit „Banksy al Italiei”. În ultimii ani, sunt mulți care și-au creat un personaj, o aură de succes, fără să facă artă. Ceea ce e foarte trist, să vezi atâta muncă în jurul unei imagini, dar nimic nou, niciun mesaj percutant în arta pe care o fac acești oameni. Motivul pentru care eu am ales anonimatul a fost tocmai să abat atenția de la mine, și s-o direcționez spre arta mea. Nu e important cine e în spate, ci ceea ce ai în față. Nu eu comunic ceva anume, ci lucrările mele comunică. Cât despre persistență, efemeritatea e o caracteristică a tuturor lucrărilor mele, și acum vreo trei ani, m-am gândit că efemerism e un termen care redă foarte bine esența lor. Nu era vorba nici de street art, nici de activism, nici de artă conceptuală, ci un mix între artă publică și artă activistă. Dar oricât de diferite erau și sunt lucrările mele, au un lucru în comun: sunt efemere. Cele mai multe sunt în stradă și sunt făcute fără permisiune, adesea sunt furate, smulse, distruse. Majoritatea trăiesc câteva ore, o după-amiază, maxim două zile. În medie, de la o oră, la o zi.
Care-i cea mai răspândită cauză a dispariției lor?
Păi, în primul rând, în Italia, cel puțin o dată pe zi trec cei care curăță străzile. Așa că, de cele mai multe ori, ei sunt cei care distrug lucrările. Altele, lucrări mai mici și plăcute la vedere, sunt furate. Atunci, însă, mă simt chiar mulțumit. (râde)
Mai poți să te plimbi printr-un oraș fără să te gândești la ce instalații și lucrări ai vrea să faci?
Nu. Mă gândesc mereu. De dimineață, până seara. E o tragedie. (râde)
Ce faci când ajungi într-un oraș nou?
Când ajungi, nici nu-l cunoști, n-ai nici măcar instrumentele cu care să lucrezi. Așa că, la modul ideal, în prima sau a doua zi, găsesc ideea. Apoi, merg să cumpăr ce am nevoie și, de multe ori, materialele sau uneltele pe care le cumpăr le fac cadou cuiva din acel oraș, fiindcă nu le pot lua cu mine în avion. Alteori, ai deja ideea pentru un anume context, iar când găsești locul potrivit într-un oraș nou, te pui pe lucru. Oricum, n-am văzut niciodată un oraș unde să nu fac o lucrare. Poate că nu le public pe toate, fiindcă unele nu ies cum trebuie, dar mi se pare chiar un păcat să merg într-un loc fără să fac o lucrare.
Unde-ți place mai mult să lucrezi?
Am avut norocul să lucrez mult în Europa de Est, pe care o iubesc. Aici, contextul urban e complet diferit față de țările vestice. Aproape toate orașele est-europene unde am fost sunt împărțite între old town și periferia. Zonele periferice, unde mi-am făcut 90% dintre lucrări, sunt cele unde tăriesc oamenii, sunt cele mai populare, mai murdare, mai colorate sau, cum e cazul fostelor țări sovietice, mai non-colorate. Dar chiar și-n zonele astea cu blocuri gri, sunt multe persoane, multe mirosuri și gusturi, e mișcare, haos, trafic, mizerie. În centru, însă, e mult mai îngrijit, mai curat, mai nou, dar mai puține parfumuri.
Uite, acum la București avem o mare problemă, fiindcă primăria vrea să dea o căruță de bani pe statui. Cum vezi rolul artei în spațiul public?
Ciudat, în Italia toate lucrările de artă publică făcute acum în orașe sunt instalații de artă contemporană, nu statui cu personaje istorice. După mine, arta într-un spațiu public e foarte importantă. Arta clasică, statuile, monumentele, sunt foarte importante, fiindcă sunt o mărturie istorică. Dar de cele mai multe ori, oamenii se uită la ele, le mai fac o poză, și cu asta basta. De cealaltă parte, arta publică, atât ceea ce fac eu, cât și alții, desene, postere, instalații, sunt mai greu recunoscute ca opere de artă. Nu sunt convenționale. Dar reușesc să pună mult mai mult oamenii pe gânduri, fiindcă apar și dispar de la o zi la alta, fiindcă uneori sunt oarecum invazive. Dar aproape toate transmit un mesaj, vorbesc despre lumea de azi. După părerea mea, sunt foarte importante tocmai pentru că sunt un comentariu pe marginea unei situații colective.
Care-s elementele prin care poți să citești imediat identitatea unui loc?
Un spațiu are mereu o identitate, trebuie doar să te uiți atent. Spațiul în care locuiești vorbește în felul său și oricine poate găsi o cheie de lectură a spațiului public. Dar de obicei aceste spații sunt ignorate: mergem pe drumurile cunoscute, cu capul în pământ, în ultimii ani avem smartphone-uri, nici nu ne mai uităm în jur. Dar fiecare oraș, fiecare unghi e o poveste, cu culorile, scrijeliturile și anunțurile lui. București, de exemplu, seamănă un pic cu Milano, din punctul ăsta de vedere, fiindcă pe fiecare stâlp găsești anunțuri lipite unul peste altul. Și asta face parte din identitate, transmite o anumită realitate. La fel și zonele de periferie ale Bucureștiului, cu blocurile lor uriașe, înalte și identice, un pic murdare, uzate, cu trotuare găurite - și ele fac parte din identitatea locului. Unii ar zice că nu fac parte, fiindcă sunt murdare, dar murdăria asta înseamnă viață. Și înseamnă că nu sunt bani ca să fie toate puse la punct.
Apropo de București, care-a fost primul lucru pe care l-ai observat aici?
E un oraș unde am perceput foarte multă mișcare. E un oraș haotic, cu multă lume care folosește mijloacele de transport în comun, e multă activitate în spațiul public. Seara trecută, am mers pe jos până la hotel și peste tot erau non-stopuri - chiar dacă e un oraș mare, lucrurile astea nu sunt la fel peste tot. Am văzut puțin din oraș, dar chiar și-așa, mi se pare că n-am găsit nimic reprezentativ, cel puțin nu în ceea ce privește arta în spațiul public. Inițiativa de aici, de la Turnul din Pantelimon, e o inițiativă clasică de zonă populară unde se poate face ceva concret, care să devină un reper și să-i apropie pe oameni, mult mai mult decât în centru, unde deja ai de văzut o mie de lucruri.
