La turul ghidat al expoziției Uranus acum ne-am plimbat într-o zi caldă de noiembrie prin Parcul Izvor și am încercat să vedem cu ochii minții cartierul vibrant care trăia aici odată, înainte să-l dea jos buldozerele lui Ceaușescu. Am dat ocol unei jumătăți de Casă a Poporului, pe bucata inutilă, goală de oameni, a Căii 13 Septembrie, care separă „maidanul Academiei” de cea mai grea clădire din lume. Am mers spre Muzeul Național de Artă Contemporană ocolind veșnicele gropi și bălți din pavaj. La una dintre intrările în Parlament se descărcau baxuri de băuturi - părea că urmează să aibă loc o chermeză, o nuntă, un botez.
Plimbarea asta, un tur ghidat susținut de arhitectul Ștefan Ghenciulescu, unul dintre motoarele proiectului Uranus acum, ne-a purtat, de fapt, pe la cele trei instalații din jurul Palatului Parlamentului, fantome ale unor case care au existat în zona Uranus-Izvor, iar apoi la expoziția de la MNAC, pe care o puteți vizita până pe 12 ianuarie 2020. Conceptul expoziției aparține lui Dorothee Hasnaș și Ștefan Ghenciulescu, care sunt și curatorii ei, alături de Ilinca Păun-Constantinescu (care s-a ocupat și de coordonarea designului). Echipa de cercetare urbană și arhitecturală, concept și design e completată de Tudor Constantinescu, Gabriela Belcineanu, Iulia Păun și Alexandru Păun. De cercetarea istorică și sociologică s-au ocupat Oana-Valentina Suciu, Iris Șerban, Irina Tulbure, Andrei-Răzvan Voinea și Mihai Burcea.
Despre adevăratele proporții ale demolării, respectiv construirii zonei știm, de fapt, puține lucruri certe. În 1971, după o vizită în Asia de Est care a inclus și Coreea de Nord, Nicolae Ceaușescu a decis că vrea propriul Phenian la București - un oraș interzis oamenilor de rând, de unde să poată cârmui țara, dar unde să și locuiască, nederanjat de problemele cotidiene ale capitalei. Cutremurul din 1977 i-a dat ocazia perfectă să înceapă demolările în zona Uranus, aleasă și pentru că avea cel mai mic risc seismic din București. Proiectul câștigător pentru Casa Poporului și Centrul Civic i-a aparținut Ancăi Petrescu, care avea doar 28 de ani când a fost numită arhitect-șef, imediat după seismul cu magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter. Petrescu a coordonat o echipă de circa 700 de arhitecți, iar numărul total de muncitori pe șantier e estimat între 20 și 100.000.
Costul construcției Casei Poporului a fost evaluat în 2006 la 3 miliarde de euro și până la 3.000 de vieți omenești - victime ale muncii „voluntare” în condiții improprii. Demolările în zona Uranus au acoperit 7 kilometri pătrați, au început în 1982, au strămutat 40.000 de oameni din zonă și au lăsat orașul fără Mănăstirea Văcărești, Spitalul Brâncovenesc și vechiul sediu al Arhivelor Naționale. Și, cel puțin la fel de violent, au dispărut locuințe vechi și magazine mici, ateliere și fabrici, parcuri, școli și, încetul cu încetul, toată memoria locului.
Demolările s-au petrecut haotic și uneori aparent ilogic, povestește Ghenciulescu. Stadionul Republica, prima arenă modernă a României, construită în 1926 după planurile celebrului arhitect Horia Creangă, a fost demolat doar parțial. Una dintre tribune a fost folosită pentru organizarea șantierului și, deși astăzi mai poate fi văzută doar de sus, e în continuare în picioare - garaj pentru mașinile parlamentarilor. Mai există și o casă, singură într-un câmp, în spatele Academiei, spre Bragadiru. În ea dormeau muncitorii și urma să fie demolată după ce nu le-ar mai fi fost de folos. 22 decembrie 1989 a salvat vestigiul singuratic al vechiului cartier.
Intenția proiectului Uranus acum, inițiat de echipele Zeppelin și Ideilagram, este să suprapună distrugerile din trecut peste realitatea din prezent, ca să nu uităm istoria zonei. La urma urmei, și Ceaușescu și-a motivat demolările prin faptul că „moderniza” centrul Bucureștiului, iar unii edili și antreprenori contemporani din construcții mizează pe același argument. Cu alte cuvinte, dacă nu ne amintim cum s-a ras o bucată uriașă din centrul orașului, ne va fi mult mai ușor să înghițim modul haotic în care se construiește acum, dispariția copacilor orașului, avizele de construire obținute ilegal, blocurile „noi”, ciuperci răsărite peste noapte deasupra unor foste parcuri.
„Nu e vorba doar despre case, biserici, școli, străzi și grădini, ci despre oameni și poveștile lor”, spun autorii proiectului. Uranus acum își propune să suprapună trecutul complet șters de pe fața pământului peste situația de azi, explică Ghenciulescu. Arhitectul compară demersul cu o trecere printr-un portal temporal, în stil Star Trek, care ți-ar permite să vezi ambele realități simultan. „În același timp e și un mod de a promova un altfel de viitor pentru locul ăsta, pentru că ceea ce se întâmplă acum cu tot Orașul interzis - de fapt, furat în mod abuziv de prima instituție a țării - este absolut de neacceptat. Acum a apărut și Catedrala [Mântuirii Neamului]...”
Blocul din strada Mihai Vodă, nr. 55
La un curs de antropologie, când explica ideea de loc vs. cea de non-loc, profesorul Vintilă Mihăilescu amintea de parcuri în care aleile n-au fost amenajate dinainte, de arhitecți, ci s-au format în timp, din poteci bătătorite în mod natural de pașii oamenilor. Parcul Izvor, fără voia lui, are soarta asta. O tăiem pe gazon, până la prima dintre cele trei instalații din cadrul proiectului Uranus acum. Pe fundal de Casa Poporului se profilează un postament metalic înalt de câțiva metri, din care răsare copia unui fragment dintr-o fațadă de bloc modernist, a cărui intrare e ornată cu melci albi din rigips.
„Recunosc că am visat [instalațiile astea] de la bun început - nu doar pentru că lumea a uitat, dar și când n-ai uitat îți este absolut imposibil să-ți dai seama cum a fost”, explică Ștefan Ghenciulescu. Nu avem reprezentări clare în spațiu ale cartierului Uranus dinainte de demolările pentru Casa Poporului. Doar unele colțuri ale actualului Centru Civic mai ascund urme - clădiri care n-au apucat să fie demolate, pentru că dictatorul a fost înlăturat subit. „E o plimbare foarte instructivă să mergi prin spatele bulevardului lui Dibaciu' [Bulevardul Unirii], pentru că nu prea vezi lume - vezi o zi istorică. 22 decembrie 1989, când [demolarea] s-a oprit imediat. După care a reînceput în alte moduri.”
Alegerea caselor care să fie reprezentate prin instalații în cadrul expoziției a fost dificilă, pentru că echipa proiectului avea nevoie de clădiri cu mărturii, povești, imagini, documente - și care să nu se fi aflat sub locul actual al Casei Poporului sau al gardului care o împrejmuiește. Au vrut să le plaseze exact în același loc în care se aflau pe vremuri, dar și să țină cont de faptul că relieful zonei era mult mai variat decât astăzi. În locul Palatului Parlamentului se afla dealul Uranus, care a fost șters de pe harta Bucureștiului cu buldozerele. Arhitecții nu puteau să reconstruiască nici case aflate la 10 metri deasupra nivelului actual al zonei, nici clădiri îngropate sub maidanele Academiei sau Parlamentului.
Instalațiile sunt provizorii, dar Ghenciulescu speră că va convinge Primăria Municipiului București să „mai tot amâne” eliminarea lor din spațiul public. Ca și mulți dintre cei pe care i-au intervievat arhitecții pentru documentarea Uranus acum, și el crede că bucureștenii de astăzi au nevoie de repere concrete, care să le amintească de străzile, casele și oamenii cartierului dispărut.
„Ce s-a întâmplat aici nu e doar că au ras orașul, străzile și casele, ci și relieful. Noi am încercat să punem aceste instalații exact în locul în care erau, ceea ce înseamnă și la nivel”, povestește Ghenciulescu. De-asta prima instalație, un fragment din fațada blocului de pe Mihai Vodă 55, e ridicată câțiva metri de la sol pe un postament metalic. Ne aflăm pe un câmp artificial, privind în sus la ceea ce au fost odată poalele unui deal.
„Când am săpat pentru fundația [blocului din Mihai Vodă nr. 55] am descoperit fundația casei originale. Asta arată că nici tabula rasa nu e completă. Unde trebuia construit rădeau cu totul. În locuri din astea nu se mai oboseau. Înseamnă că, absolut cu siguranță, mai sunt foarte multe locuri pe-aici unde au mai rămas bucăți din vechiul oraș.”
Fiecare dintre cele trei instalații e însoțită de un mic panou explicativ, cu un cod QR care poate fi scanat dacă vrei să vezi imagini din epocă sau să asculți poveștile celor care au locuit în casele respective. La nr. 55 de pe Mihai Vodă o cunoaștem pe Crenguța Roșu, fostă Câmpian, care a copilărit în unul dintre apartamentele de acolo. Când Crenguța începea sesiunea de vară la Politehnică, în 1983, familia a primit ordin să evacueze locuința în trei zile. Au obținut două săptămâni de grație, pentru ca fiica să nu-și rateze examenele. Apoi au eliberat apartamentul și s-au mutat într-o singură zi, fără niciun fel de sprijin din partea autorităților.
„Era o casă foarte bunuță, foarte bunuță, un spirit bun, așa… Cred că e o energie a casei pe care o simți că e primitoare, că e apropiată… cred că vine dintr-un confort pe de-o parte, adică îți sunt la îndemână lucrurile și simți că e cu tine, acolo”, spune ea despre blocul de la numărul 55 de pe Mihai Vodă. Și același bloc ascunde și o legendă a familiei. Deși a fost evacuat în 1983, demontat și golit în 1988, muncitorii n-au reușit să-l demoleze. „După ce au dat cu de toate în ea, cu mașini, cu din aia s-o dărâme și nu s-a dărâmat, au lăsat-o să cadă sub propria greutate, pentru că nu puteau să o dea jos.” Clădirea s-a prăbușit, în cele din urmă, sub propria povară.
Crenguța Roșu își amintește demolarea unei superbe case în stil neo-românesc din str. Mihai Vodă nr. 56. „Eram în sesiune și au adus zdrăngănelele s-o dărâme, au început să intre [cu buldozerele] și mi s-a părut atât de groaznic și de imens și nu am știut ce să fac decât că, într-un gest d-ăsta de nebunie, mi-am scos casetofonul afară și am dat drumul la un pasaj din concertul de pian nr. 2 de Rachmaninoff [...] Așa a murit casa aia, că am scos asta, am dat cât am putut de tare – plângeam, de fapt, dar nu un plâns din ăla isteric, pur și simplu îmi curgeau lacrimile. Știi, sunt forme care îți exprimă că fugeai de suferința chestiei, dar ea era, cumva, acolo.”
Dramele caselor au fost uneori și tragediile celor care le-au locuit. Crenguța Roșu știe povestea unei familii care s-a sinucis atunci când a primit ordin de demolare pentru casa pe care cheltuiseră tot ce aveau, de pe strada Orăscu. „Lumea era pur și simplu devastată de ideea că oamenii ăia și-au luat viața. Dar nu li se părea anormal. Da, nene, sigur! Au investit în casa aia, era viața lor, le-au luat viața. Și ei la fel.”
Casa de pe strada Ecoului, nr. 50
Fosta stradă Ecoului se află într-o parcare. Șoferii de autocare își spală covorașele cu furtunul, câinii ronțăie la ciozvârte de ciolan și ne latră din când în când, iar în spate se înalță clădirea care ar fi trebuit să deservească Academia Română. „Căsuța ei”, cum o alintă Ghenciulescu, adică a Elenei Ceaușescu, patroană a științelor, prof. acad. dr. inginer.
Pe terenul viran din fața Casei Academiei de azi se afla și strada Ion Țăranu, unde, la numărul 5, locuia Mircea Stroe. Acesta povestește într-un interviu din proiect: „Cartierul a însemnat copilăria noastră, pentru că acolo ne-am petrecut-o, inclusiv soțiile noastre, care erau tot de acolo din zonă. Iar atunci când s-a demolat, parcă s-a rupt ceva din noi. Aceasta a fost senzația. Am mai fost pe acolo în perioada aceasta, când ne-au pus sa ne împrejmuim terenul recuperat, am revăzut și iarăși am avut un sentiment de strângere de inimă.”
Pe o bucățică din ceea ce e astăzi o parcare dezolantă, cu bălării, noroi și lespezi de ciment, se afla și casa din strada Ecoului nr. 50, unde a locuit Dumitru Belu, fost vecin cu Mircea Stroe. Acolo au ridicat arhitecții din echipa Uranus acum cea de-a doua instalație din proiect, care reconstituie un pic din prezența casei lui Belu. E o bucată de fațadă din rigips, un pic îngropată în pământ, tot ca să aducă aminte de relieful zonei. Cartierul Uranus se întindea către Dealul Spirii, așa că cei care au copilărit acolo se jură și astăzi că era cea mai bună zonă de derdelușuri din București.
Niciunul n-a crezut că demolarea va ajunge până la ei, până nu s-au trezit cu ordinele de demolare, la începutul lui mai 1984, iar apoi cu buldozerele la poartă. Belu spune: „Mi se strânge inima de fiecare dată când trec pe acolo, după 35 de ani, pe terenul viran numit de mine, cu durere-n suflet, maidanul Academiei. Am stat acolo și cunosc toată strada, casă de casă, număr cu număr, nume cu nume. Și când zic numele unuia – și nu mă laud – îi văd și figura, atât de mult m-a marcat.”
În memoria cartierului, pe care Belu o poartă și astăzi cu el, a mai păstrat luna privită din șezlong, în timp ce mama lui cânta la pian în sufragerie Chopin, nocturne și valsuri, libelulele, licuricii, mirosul fabricii Bragadiru. „Avea un parfum deosebit, de care îmi aduc aminte cu nostalgie, fără să sufăr. Mă bucur că am ținut în mine aceste senzații.”
Casa din str. Ecoului nr. 50 fusese cumpărată de bunicii lui Belu și ai Rodicăi Scafeș, verișoara lui, în 1913, iar apoi modificată în repetate rânduri. După instaurarea regimului comunist, pe când alții își pierdeau casele sau se vedeau nevoiți să primească forțat chiriași, bunicul familiei, pensionar, a decis să se înscrie în PCR. Așa a rămas clădirea în proprietatea lor până la demolare, în 1984.
Demolarea s-a petrecut treptat. Mai întâi s-a tăiat curentul, apoi celelalte utilități și abia la urmă au plecat și oamenii. Belu lucrase la niște planuri de proiectare ale zonei și le spusese celor din familie despre „o zonă galbenă. Acolo o să cadă, o să se ducă tot. El a știut dinainte, noi tot am crezut că nu o să se întâmple…”, spune verișoara lui Belu, Rodica Scafeș.
Femeia mai are și astăzi ceva viu din Ecoului 50: un pui de liliac și unul de rodiu. De sunetul pianului își amintește și ea, de parfumul petuniilor și de zorelele „cât palma”. De iarna cumplită a lui 1954, când bunicii au rămas fără lemne, de-au trebuit să pună pe foc gardul casei, propria încălțăminte, tot ce găseau. De magazinul Meinl, ca marca de cafea care se găsește și astăzi, de Grădina de vară „Coșbuc”, unde „era o plăcere să vezi filme”, de căruțele cu coviltire din drumul spre Fabrica Bragadiru. „Asta este atmosfera în care am crescut, cu reminiscențe ale unei lumi apuse, dar care și-a pus amprenta asupra noastră”.
Casa de pe strada Uranus, nr. 36
Cea mai fantomatică dintre instalațiile expoziției Uranus acum e o siluetă metalică, a cărei structură „mușcă” din partea dreaptă a treptelor de intrare la MNAC. Deși despre istoria ei nu au putut să afle nimic, în afară de faptul că hărțile îi indică existența, autorii spun că au vrut să amintească pe unde trecea strada Uranus - chiar pe sub muzeul de astăzi. De altfel, explică Ștefan Ghenciulescu, spațiul care adăpostește azi opere de artă contemporană era inițial destinat dormitoarelor cuplului Ceaușescu. Structura metalică, tipică pentru o casă-vagon din strada Uranus, indică primul strat de sensuri al zonei, cel pe care s-a construit Casa Poporului - de fapt a dictatorului.
Zăbovim un pic în curte, unde mai poți să ghicești și alte urme ale istoriei. Sub tribuna întâi a fostului Stadion Republica, care se afla în ceea ce e astăzi curtea Casei Poporului, Rodica Scafeș povestește că exista un bac, folosit de canotori pentru antrenamente. „Făceam forță acolo, că trăgeam la bac iarna”, își amintește femeia, care îndrăgea mult arena pentru aerul ei „mai intim”, dar și pentru că a avut ocazia s-o vadă acolo pe campioana olimpică la săritura în înălțime Iolanda Balaș.
Casa Poporului mai stă și pe ceea ce a fost odinioară Dealul Spirii, locul bătăliei de la 13 septembrie 1848, în care divizia de pompieri a Bucureștiului a înfrânt trupele otomane venite să potolească revoluția din Țara Românească. La construirea Casei Poporului, când dealul a fost făcut una cu pământul, sub el s-a găsit o groapă comună, mormânt al morților de ciumă, în vremea în care boala încă făcea ravagii în colțul ăsta de Europă.
Expoziția de la MNAC
Intrăm în cele din urmă în spațiul de expoziție de la Muzeul Național de Artă Contemporană - o cameră mică de la primul nivel, care împarte zona cu Centrul de documentare și cercetare a culturii vizuale „Mihai Oroveanu”. Expoziția are și câteva elemente convenționale: panouri care rezumă istoria zonei Uranus, de la primele așezări omenești aflate pe locul Bucureștiului de astăzi, până în zilele noastre - și ale inaugurării Catedralei Mântuirii Neamului.
În altă parte se află oamenii, cei peste douăzeci intervievați pentru proiect, ale căror povești pot fi ascultate la căști, cu imagini din arhivele familiilor. Sunt copii care se strâmbă la poză din balconul câte unei case, generații întregi care au locuit în aceeași clădire, surprinse la ocazii festive, tinere în plimbare prin cartier. În casete împrăștiate prin spațiul de expoziție sunt acte de proprietate, autorizații de construcție, vechi scrisori, diplome, haine țesute în epocă. Într-un colț poți să vezi și elemente din arhitectura câtorva case, salvate de Peter Derer, profesor al școlii de arhitectură din București, dar și angajat al uneia dintre direcțiile care se ocupau cu locuirea în București, care a protestat împotriva demolării orașelor.
Elementul central al expoziției e macheta printată 3D, cu fiecare strat de timp pe câte un set de lamele din plexiglas, toate suprapuse. Coexistă acolo relieful cartierului Uranus dinainte de demolări, ctitoriile ceaușiste și dezvoltările recente. Sunt trei timpi istorici așezați unul peste altul, care dau măsura dezorganizării în proiectarea orașului. „Și asta e un fel de răzbunare, dacă vreți - cam ca-n Stăpânul inelelor, dacă mai știți, când vin cu armata aia de fantome. Ce e opac și alb și cel mai vizibil e ceea ce nu mai e. Ce este cu gri sunt lucrurile vechi care au mai supraviețuit. Ce e cu transparent e operația lui Nea Nicu, cu roșu, și cu albastru sunt lucrurile care s-au întâmplat după 1990. Ce e azi real și cel mai mare și mai dominant rămâne fantomă, iar lucrurile care sunt fantome reale devin reale. Am vrut de la început să vedem cum putem să suprapunem cele două realități.”
Partea cea mai contestată a expoziției, explică Ghenciulescu, e cea care se referă la prezent. „Noi credem foarte tare că mutarea Parlamentului aici, Catedrala Neamului, proiectul Berzei-Buzești și o mulțime de operații de acest fel sunt nepoțelele a ceea ce s-a întâmplat atunci. Acum sigur că motivele sunt foarte diferite - nu mai e vorba de un singur dictator, ci de o mulțime de dictatori mici, e vorba de orgoliu, e vorba de bani.” În ceea ce a rămas din strada Uranus s-au demolat recent câteva case și au fost oameni evacuați, pentru a face loc unor dezvoltări imobiliare. Una dintre fotografiile cu tăierea tronsonului Berzei-Buzești ar fi putut la fel de bine să fie făcută în anii ‘80, doar că e color, spune arhitectul. „Am încercat să atragem atenția că nu totul se leagă de Nea Nicu, ci și de noi azi. Și că ar trebui să fim ceva mai atenți”
Imaginea principală e un colaj realizat de Radu Manelici, din fotografii de Andrei Bîrsan și Ștefan Tuchilă. Imagini via revista Zeppelin.
Aici puteți afla mai multe despre proiectul „Uranus acum”.
