Acum vreun an jumate, ura era declarată tema de gândire a lunii pe Scena 9. Îndemnul la reflecţie era însoţit de o statistică bazată pe datele furnizate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), un interviu cu preşedintele acestei instituţii şi un rechizitoriu în bandă desenată al motivelor noastre mărunte, banale, cotidiene de aversiune şi antipatie. S-a schimbat ceva de atunci?
Am avut de-a face cu multă ură alimentată prin dezinformare metodică în săptămâna pre-referendum. E drept că şi genul acesta de evenimente care împart lumea în două tabere au darul de a aduce în prim-plan mai curând urlătorii specializaţi decât firile cumpătate. Mă îndoiesc, însă, că există cineva căruia să îi pese de ceea ce se întâmplă cu ţara asta şi care să nu se fi simţit, în unele momente, oripilat.
Şi totuşi, referendumul care nu folosea nimănui nu dorea altceva decât „securizarea definiţiei fireşti a căsătoriei”, spune un afiş al Coaliţiei pentru Familie (CpF).
Interesantă alegere de termen: nu degeaba Foucault se întreba, de acum 40 de ani, dacă nu am început să trăim într-o „societate de securitate”! E vorba de o societate în care „economia generală a puterii” integrează palierul suveranităţii şi pe acela disciplinar, dar se axează pe control, supraveghere a pericolelor sociale, testare a pragurilor de toleranţă şi intervenţii preponderent indirecte ale statului. Miza strategică e reglementarea sau normalizarea populaţiei ca întreg, a corpului social, mai degrabă decât corectarea indivizilor devianţi: costă prea mult şi nu rentează...
CpF, „iniţiativă civică” legitimată ca portavoce a „majorităţii morale” din România, funcţionează de minune ca piesă în ceea ce Foucault numea un „dispozitiv de securitate” – vezi protocoalele semnate de CpF cu PSD, PNL şi ALDE sau binecuvântarea Patriarhiei române. Iar dacă nu a mers de această dată, nu înseamnă că nu vor mai exista experimente similare, încercări similare de control şi reglementare, având ca „interfaţă” fie tot CpF, fie alte organizaţii nonguvernamentale: e „în firea lucrurilor”, adică a raţionalităţii politice azi prevalente.
Ceea ce doare, însă, mai mult decât încercările de manipulare sau cei peste 160 milioane RON din banul public care se pare că au fost risipiţi pe tentativa eşuată de „securizare” a unei definiţii e faptul că a generat un prilej cu totul special de incitare la ură, de retorică inflamată şi avertismente apocaliptice, de „vomitare” în prime time a tuturor fobiilor şi aversiunilor de grup, de contestare făţişă a ideii de progres social sau moral şi, mai cu seamă, de ostracizare a unora dintre semenii noştri care nu ne-au greşit, personal, cu nimic. Răul acesta a fost deja făcut şi nu mai poate fi şters, indiferent de rezultatul votului.
În dimineaţa de după referendum, un ziar cu nume greu, Adevărul, titra pe prima pagină: Prezenţa la ură: 20%. Calamburul e inspirat, însă ar fi, desigur, hazardat să credem că procentul prezenţei la urne de sâmbătă şi duminică spune ceva despre cât urăsc românii de puţin sau de mult.
Mai întâi, nu am îndoieli că procentul de homofobie în societatea românească este, de fapt, mult mai mare. Dar dacă tot suntem atât de atenţi la limbaj şi la definiţii, e cazul să ne amintim ce înseamnă, în sens primar, o fobie. Fobia nu e ură, ci frică: frică obsesivă, nelinişte patologică, generând reflexul de a respinge, aşadar repulsia faţă de ceea ce îţi stârneşte frica. Iar „românii”, atât cât are noimă să folosim acest subiect colectiv, nu urăsc foarte mult, cât se tem: se tem foarte mult şi de foarte multe lucruri, iar asta nici măcar nu îi face aşa speciali. Sunt, cu alte cuvinte, o naţie preponderent conservatoare. Nimic special: când ţi-e frică, simţi nevoia de „securizare” şi de protecţie. Chiar şi frica de (fosta) Securitate generează nevoia personală şi publică a unui alt fel de „securitate”.
Întrebarea cheie devine, atunci: cum se transformă frica de un celălalt generic (de pildă, Homosexualul), unul pe care îl crezi foarte diferit de tine, în ură? Mai întâi, e nevoie de o alimentare continuă a fricii. La fel ca vecinul pe care ajungi să îl deteşti pentru că dă muzica prea tare în fiecare seară, ura faţă de un celălalt colectiv (romii, ungurii, evreii, ruşii, americanii, feministele şi, desigur, homosexualii) se generează printr-o hrănire continuă a fricii cu motive mai mult sau mai puţin fanteziste. Televiziunile „de ştiri”, ziarele, dar mai ales social media îndeplinesc, de minune, această funcţie (vezi aici o analiză pertinentă a celor 5 căi prin care discursul de ură se propagă online, şi aici despre 3 tipuri de hateri pe net-ul indigen).
În al doilea rând, însă, pentru ca frica să se transforme, de-a binelea, în ură, e nevoie de un „declanşator”: altfel spus, e nevoie de generarea unor ocazii speciale de a urî. E vorba de „sărbători” ale urii, momente de isterizare colectivă în care ne simţim împreună pentru că am reuşit să identificăm inamicul comun, monstrul, ţapul ispăşitor, vinovat de toate problemele noastre. Mai mult decât atât, vinovat de toate păcatele noastre, dacă setting-ul evenimentului permite activarea credinţelor şi valorilor religioase.
Efectul de halo
Psihologia contemporană a scos în evidenţă măsura covârşitoare în care aprecierile noastre cu privire la alţi oameni sunt marcate de „efectul de halo”, adică de tendinţa inconştientă de a ne plăcea sau de ne displăcea totul la o altă persoană. Aceasta înseamnă că, odată ce o anumită trăsătură a cuiva ne sare în ochi şi face obiectul unei aprecieri puternice, pozitive sau negative, suntem mereu tentaţi să îi asociem o serie întreagă de alte trăsături pozitive, respectiv negative, de care nu avem habar dacă sunt reale sau nu, doar de dragul coerenţei noastre emoţionale. Alunecările şocante din discursul tradiţionalist cu privire la homosexualitate nu mai par, astfel, total de neînţeles: ţin de un soi de reflex. „Boala” homosexualităţii nu îi atinge decât pe oamenii răi.
De altfel, Foucault a creat cadrul teoretic pornind de la care să înţelegem reprezentarea colectivă a homosexualului ca „monstru sexual”, „monstru cotidian”, „monstru banalizat”: dar totuşi monstru, pericol public pe care trebuie să încerci să îl izolezi, dacă nu îl poţi corecta printr-o tehnologie disciplinară. În spatele urii, de fapt, se ascunde o frică primară şi netratată: frica de prietenia lor „altfel”, de camaraderia şi „alianţele” cărora le poate da naştere homosexualitatea. Frică ce declanşează reflexul de a nega al „minţii moraliste”: homosexualitatea e rea, deci nu poate fi vorba aici de prietenie sau iubire adevărată, care ştim că sunt mereu bune. Prietenia e redusă atunci la sex – sălbatic, neînfrânat, transgresiv – ceea ce desigur că ne şi fascinează, dar aşa ceva nu o să recunoaştem nicicând.
Neonazist sau neofob?
Sunt conştient că până aici pare că am lovit într-o singură tabără: cea tradiţionalistă, conservatoare. Derapaje regretabile înregistrează, însă, uneori, şi tabăra progresistă şi liberală. E inevitabil ca ura de celălalt să dea naştere la ura celuilalt faţă de tine, sau ca orbirea ta să îl facă pe celălalt să nu te mai poată privi în ochi. Ocaziile speciale de a urî dau naştere la polarităţi: toţi homosexualii sunt monştri pedofili, toţi apărătorii familiei tradiţionale sunt nazişti sau inchizitori. Când de fapt, cei mai mulţi conservatori sunt doar oameni la care e dominantă o trăsătură numită de psihologi neofobie (teama de lucruri noi).
Dacă eşti progresist şi crezi în pertinenţa teoriei evoluţiei, atunci trebuie să ştii ceva despre „dilema omnivorului”. Un animal omnivor, precum omul, dacă ar fi complet lipsit de neofobie, ar sfârşi rapid prin a se otrăvi, mâncând ceva toxic sau infestat. Dacă, în schimb, ar fi lipsit de trăsătura neofiliei („deschiderea către noi experienţe”), ar muri, cel mai probabil, de foame, din cauza rarităţii hranei, care îl obligă să caute mereu alimente noi. Cum să echilibrăm cele două trăsături divergente? Iată dilema. Găsirea unui dozaj convenabil între acestea reprezintă cheia supravieţuirii individuale. Analog, nu e deloc exclus ca menţinerea unui anumit echilibru între indivizi care manifestă cu preponderenţă una sau cealaltă dintre cele două tendinţe să constituie cheia supravieţuirii unui grup social.
Dar aceasta e o simplă ipoteză. Mai importantă e identificarea a două cauze structurale care fac dezacordurile dintre liberali şi conservatori să ajungă la ură. Una este asumarea superiorităţii morale. Lucrul e de aşteptat la conservatori. Dar dacă eşti liberal critic, atunci trebuie să asumi pluralismul valoric şi discuţia de pe picior de egalitate. Asumate din start, polarizări de tipul „deschis la minte”, „luminat”, „updatat” vs. „înapoiat”, „încuiat”, „primitiv” subminează ascultarea celeilalte părţi şi astfel, dialogul real.
O a doua cauză, ale cărei efecte mă tem că le vedem în America zilelor noastre, ţine de o situaţie explicată exemplar de Jonathan Haidt (mult mai complex decât pot eu acum să o fac). Atunci când te simţi revoltat şi exasperat de orbirea conservatorilor în faţa unor revendicări legitime de tratament egal, de drepturi egale, e cazul să înţelegi că, în acele ocazii speciale în care se simt ameninţaţi în valorile tradiţionale prin care se definesc, mintea lor tinde, pur şi simplu, să blocheze alte considerente morale. Nu înseamnă că dezbaterea e lipsită de orice rost, ci doar că trebuie condusă cu mult tact şi calm, plecând de la o înţelegere adecvată a poziţiei celuilalt şi încercând să-i facem să nu se mai teamă.
Cum reuşim, aşadar, să nu picăm în capcana urii? În primul rând, refuzând să cedăm fricii de celălalt, atunci când se creează ocaziile speciale de a urî. Apoi, încercând să îl înţelegem pe celălalt ca om, ca persoană. Ştim că mecanismul urii depersonalizează: obiectul urii nu e subiect; e monstru, subom, jivină sau posedat. Cei care se grăbesc să repete că urăsc păcatul, nu şi păcătosul, ar fi bine să înţeleagă cât de greu e să facă în practică atare deosebire, cât de uşor se lipeşte ura de om, făcându-l neom.
În fine, nu poate exista vindecare de ură fără declanşarea mecanismului empatiei. Blocajul poate fi redutabil, dar, în cele din urmă, „normalitatea” cea mult clamată revine la capacitatea de a simţi empatie pentru celălalt şi a înţelege, astfel, că, în ciuda unor preferinţe şi opţiuni de viaţă diferite, celălalt rămâne un om fragil ca şi tine.
Ilustrație de Ionuț Dulămiță
