În 2011, Anders Breivik a detonat o bombă artizanală în faţa cabinetului ocupat de premierul Norvegiei, omorând 8 oameni. Și-a continuat atacul terorist într-o tabără pentru tineri, unde a împuşcat mortal, într-o singură oră, încă 69 (majoritatea adolescenţi, membri ai Partidului Laburist aflat la guvernare). Unul dintre noi, publicată recent la Editura Art, debutează în forță, fără patetism, cu secvenţe descrise curat din timpul masacrului considerat 9/11-ul norvegienilor.
Mai departe, jurnalista Åsne Seierstad păstrează acelaşi ton - blindat cu o documentare beton - în timp ce trece cititorii prin viaţa şi mintea lui Breivik, de la naştere şi până la condamnarea & închiderea lui, acordând o atenţie egală victimelor sale şi familiilor lor. Cartea încearcă să ofere explicaţii pentru un eveniment atât de brutal, realizând şi o radiografie a societăţii norvegiene, şi ne lasă să ne tragem singuri concluziile şi să ne alegem tipul de emoţie cu care parcurgem povestea.
Duminica asta puteți vedea, în avanpremieră, și Utøya - 22 iulie (r. Erik Poppe), la fix şapte ani de la masacrul de pe insula norvegiană - rememorat, în film, prin ochii unei adolescente de 19 ani. Proiecția va începe la ora 21.3o, la Merlock (Strada C.A. Rosetti Nr. 37). și face parte dintr-un eveniment caritabil organizat în memoria victimelor masacrului. În cadrul lui va fi prezentată și cartea Unul dintre noi, din care vă invităm să citiți un fragment. P.S. Filmul Utøya - 22 iulie va intra în cinematografele românești din 17 august. (Ionuț Dulămiță)
***
A luat‑o la fugă.
Pe deal în sus, traversând zona acoperită cu mușchi. Cizmele de cauciuc s‑au scufundat în pământul umed. Podeaua pădurii a tresăltat sub picioarele ei.
Văzuse totul.
Îl văzuse trăgând și pe băiat prăbușindu‑se.
„Nu vom muri azi, fetelor“, le spusese ea celor două prietene care o însoțeau. „Nu vom muri azi.”
Dar s‑au auzit mai multe împușcături. O rafală rapidă; pauză. Apoi o nouă serie.
Ajunsese pe Poteca Iubirii. În jurul ei, oamenii alergau, încercând să găsească ascunzători.
În spatele ei, un gard de fier ruginit se întindea de‑a lungul potecii. De cealaltă parte a gardului, stânci ascuțite plonjau în Tyrifjord. Rădăcinile unor lăcrămioare se cățărau pe versant, de parcă ar fi răsărit direct din stâncă. Înfloriseră, iar vârful petalelor era încărcat cu apa de ploaie ce se prelingea pe marginea stâncoasă.
Văzută de sus, insula părea verde. Coroanele pinilor înalți se întrepătrundeau. Crengile subțiri ale pădurii de foioase se întindeau în sus către cer.
De la nivelul solului, pădurea părea rară.
Dar, pe alocuri, vegetația era atât de înaltă încât putea să acopere un om. O parte a versantului era căptușită cu roci netezite, asemenea unor scuturi sub care te puteai strecura.
Împușcăturile se auzeau mai clar.
Cine trăgea? Câți erau?
S‑a furișat de‑a lungul Potecii Iubirii. Încolo și încoace. Era multă lume. Deja era prea târziu să mai fugă.
„Să ne culcăm la pământ și să facem pe morții“, a spus un băiat. „Culcați‑vă în niște poziții ciudate, să creadă că suntem morți!“
S‑a întins pe jos, cu un obraz lipit de pământ. Un băiat s‑a întins lângă ea, înconjurându‑i talia cu brațul.
Erau unsprezece.
Cu toții au urmat indicația băiatului.
Poate ar fi fugit dacă le‑ar fi spus să fugă. Dar le‑a spus să se culce la pământ. Stăteau apropiați, unul lângă celălalt. Cu fața către pădure și către trunchiurile întunecate ale copacilor, cu picioarele atingând gardul. Câțiva zăceau înghesuiți; doi băieți se așezaseră unul peste celălalt. Două prietene se țineau de mână.
„Va fi bine“, a spus unul dintre cei unsprezece. Nu mai ploua torențial, doar picura și stropii de ploaie li se prelingeau pe gât și pe obrajii transpirați.
Inspirau cât mai puțin aer posibil, încercând să respire fără niciun sunet.
Un tufiș de zmeură se ridica până pe stâncă. Trandafirii sălbatici, roz pal, aproape albi, se cățărau pe gard.
Apoi au auzit pași apropiindu‑se.
El călca liniștit peste ierburi. Cizmele i se afundau adânc în pământ, pășind peste toporași, trifoi și ghizdei. Câteva crengi putrezite au pocnit sub greutatea pașilor lui.
Pielea îi era palidă și umedă, ochii albaștri. Stratul subțire de păr era dat peste cap, acoperind un început de chelie. De la cofeină, efedrină și aspirină, sângele îi pulsa puternic în vene.
Până acum, omorâse douăzeci și doi de oameni pe insulă.
După primul foc, totul devenise ușor. Acea primă împușcătură îl costase. Fusese aproape imposibilă. Dar acum umbla netulburat cu pistolul în mână.
S‑a oprit pe ridicătura care trebuia să îi ascundă pe cei unsprezece. I‑a privit cu calm și a întrebat: „Unde dracu’ s‑a dus ăsta?“
Vocea îi era puternică și clară.
Niciun răspuns, nicio mișcare.
Brațul băiatului o apăsa cu putere. Ea purta un impermeabil roșu și cizme de cauciuc, el pantaloni scurți în carouri și tricou. Pielea ei era bronzată, el era palid.
Stând la înălțime, a început de la dreapta.
Prima împușcătură a străpuns capul băiatului de la margine.
Apoi a țintit către ceafa ei. Părul ei ondulat și castaniu era umed și lucea în ploaie. Glonțul i‑a trecut di‑ rect prin craniu, până la creier. A tras din nou. De data aceasta, mai aproape de cap. Și glonțul acela a trecut prin creier, apoi pe gât în jos, înspre torace și s‑a oprit în inimă. Sângele a țâșnit. S‑a scurs de‑a lungul trupului tânăr, a picurat pe potecă în jos, a înmuiat acele de pin și s‑a adunat în micile adâncituri din pământ.
Câteva secunde mai târziu, a fost împușcat băiatul al cărui braț o ținea strâns. Glonțul i‑a străpuns ceafa și s‑a scindat la impactul cu pielea, țesuturile, oasele. Fragmentele s‑au înfipt în cerebel și au zdrobit trunchiul cerebral.
Inima s‑a oprit.
Din cap s‑a prelins puțin sânge.
Sângele s‑a diluat în apa de ploaie și a intrat în pământ.
Un telefon mobil a sunat dintr‑un buzunar. Un altul a clipocit la primirea unui mesaj.
O fată a șoptit un „nu...“, cu voce scăzută, abia perceptibilă, atunci când a fost împușcată în cap. Acel „nuuuu“ prelung al ei s‑a auzit din ce în ce mai slab, până s‑a stins.
Împușcăturile veneau la câteva secunde.
Armele lui aveau țintă cu laser. Pistolul trimitea o rază verde, mitraliera una roșie. Gloanțele loveau acolo unde indica laserul.
O fată de la capătul șirului i‑a zărit cizmele negre, pline de noroi. În spatele călcâiului, la nivelul solului, ieșeau țepi de metal. Pe pantaloni, strălucea o bandă reflectorizantă în carouri.
Ea o ținea de mână pe cea mai bună prietenă. Erau așezate față în față.
Un glonț a țâșnit, străpungând craniul și lobul frontal al capului prietenei sale. Un fior i‑a străbătut copul și brațul. Apoi mâna i‑a devenit moale.
Șaptesprezece ani nu sunt o viață prea lungă, s‑a gândit cea încă în viață. Apoi încă o împușcătură. Glonțul i‑a rănit urechea și s‑a înfipt în scalp. Sângele s‑a scurs pe față în jos, acoperind mâinile pe care i se odihnea capul.
Băiatul de alături a șoptit: „Mor.“
„Ajutor, mor, ajutați‑mă“, a implorat.
Suflul i‑a devenit tot mai slab, până când nu s‑a mai auzit niciun sunet.
De undeva din mijlocul grămezii s‑a auzit un scâncet. Niște gemete slabe și un murmur. Apoi abia o șoaptă. În cele din urmă, s‑a făcut liniște completă.
Pe potecă fuseseră unsprezece inimi care băteau. Acum mai bătea doar una.
Puțin mai departe, un buștean înclinat acoperea o gaură din gard. Mai mulți tineri se furișaseră prin mica deschizătură, coborând pe panta abruptă.
„Fetele primele“, a spus un băiat care încerca să îi ajute pe oameni la coborât.
Când împușcăturile s‑au auzit dinspre potecă, și el făcuse saltul. Sărise de pe Poteca Iubirii, peste nisipul umed, stânci și pietriș.
Pe o margine stâncoasă stătea o fată cu părul ondulat. L‑a văzut sărind și l‑a strigat pe nume.
El a șovăit când piciorul i‑a atins pământul, s‑a oprit și a privit în jur.
„Așază‑te lângă mine!“, i‑a zis ea.
Câțiva tineri stăteau înșiruiți de‑a lungul marginii de stâncă. S‑au înghesuit ca să‑i facă loc. El s‑a așezat alături de ea.
Se cunoscuseră în seara precedentă. El era din nord, ea din vest.
El o ridicase pe scenă în timpul concertului. Făcuseră o plimbare pe Poteca Iubirii și se odihniseră pe promontoriu. Noaptea de iulie fusese întunecată. Ea îi împrumutase puloverul. La ultimul urcuș, în drum spre corturi, el o rugase să‑l ducă în spate, atât de obosit era. Ea a râs. Dar l‑a cărat. Doar ca să îi fie aproape.
Ucigașul a lovit cu piciorul în trupurile celor unsprezece de pe potecă, să verifice dacă erau morți. Totul durase doar două minute.
Terminase aici, așa că și‑a văzut de drum pe Poteca Iubirii.
Sub haina de la uniformă, un medalion atârna de un lanț de argint: o cruce roșie pe email alb. Crucea era înconjurată de decorațiuni de argint, o cască de cavaler și un craniu. Medalionul i se tot lovea de adâncitura gâtului în timp ce mergea cu pași egali, scrutând împrejurimile. De‑o parte era pădurea rară; de cealaltă, după gard, stânca abruptă.
S‑a oprit în dreptul bușteanului. A privit dincolo de el, spre coborâșul abrupt al stâncii.
Un picior ieșea de după marginea unei stânci. Într‑un tufiș a văzut ceva colorat.
Băiatul și fata de la margine și‑au încleștat mâinile. Când au auzit pașii greoi oprindu‑se, ea și‑a închis ochii.
Bărbatul în uniformă a ridicat mitraliera și a țintit către picior.
A apăsat pe trăgaci.
Băiatul a scos un strigăt și mâna i‑a alunecat din mâna fetei. Fața ei a fost împroșcată cu nisip și pietriș.
Ea a deschis ochii.
El s‑a prăbușit. Căzuse sau sărise – ea nu știa. Corpul i‑a fost aruncat și mai departe când o nouă împușcătură l‑a nimerit în spate. A zburat pur și simplu.
Apoi a aterizat pe marginea apei și a rămas nemișcat peste o piatră. Glonțul îi trecuse prin jachetă, prin puloverul pe care i‑l împrumutase ei ieri, prin plămân, prin cutia toracică, înainte de a sfâșia carotida.
Bărbatul de pe potecă jubila.
„Astăzi veți muri cu toții, marxiștilor!“
A ridicat iar arma.
„Unul dintre noi. Povestea lui Anders Breivik şi a masacrului din Norvegia”, de Åsne Seierstad, traducere de Simina Răchițeanu, a apărut la Editura Art, în 2018, în colecția „Cărți cardinale”
Imagine principală: Isula Utøya, unde a avut loc masacrul din 2011 / Reddit
